În numele Republicii Moldova,
    Curtea Constituţională, statuînd în componenţa:
    Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte, judecător-raportor,
    Dl Victor PUŞCAŞ,
    Dl Petru RAILEAN,
    Dna Elena SAFALERU,
    Dna Valeria ŞTERBEŢ, judecători,
cu participarea dnei Dina Musteaţă, grefier,
    Avînd în vedere sesizarea depusă la 10 iunie 2011 şi înregistrată la aceeaşi dată,
    Examinînd sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,
    Avînd în vedere actele şi lucrările dosarului,
    Pronunţă următoarea hotărîre:
    1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 5 aprilie 2011 în temeiul articolelor 25 alin.(1) lit. c) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit. c) din Codul jurisdicţiei constituţionale de ministrul justiţiei dl Oleg Efrim privind interpretarea articolului 46 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia:
    „(3) Averea dobîndită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se prezumă.”
    2. Autorul sesizării a solicitat Curţii Constituţionale ca, prin interpretarea articolului 46 alin. (3) din Constituţie, să se explice dacă:
    „a) Protejează această normă în egală măsură proprietatea funcţionarilor publici care sînt obligaţi prin normele constituţionale să exercite cu bună-credinţă obligaţiile ce le revin şi prezumă această normă caracterul licit al averii dobîndite de ei în perioada în care au exercitat o funcţie în serviciul public în acelaşi volum şi în aceleaşi condiţii ca şi pentru alte categorii de cetăţeni?
    b) Pe care principii ar trebui să se bazeze stabilirea exigenţelor pentru funcţionarii publici care trebuie să demonstreze caracterul licit al dobîndirii averii în perioada exercitării unor funcţii în serviciul public, ca să nu fie încălcate prevederile Constituţiei?
    c) Care este coraportul dintre norma alineatului (3) al articolului 46 (Caracterul licit al dobîndirii se prezumă) şi alineatul (1) al articolului 127 (Statul ocroteşte proprietatea), ţinînd cont de faptul că statul trebuie să ocrotească nu doar proprietatea privată, dar şi proprietatea publică, iar pentru aceasta statul trebuie să dispună de instrumentele corespunzătoare?
    d) Cît de compatibile sînt alineatul (3) al articolului 46 (Caracterul licit al dobîndirii se prezumă) şi alineatul (2) al articolului 54 din Constituţie, ţinînd cont de faptul că criminalitatea organizată şi corupţia reprezintă o ameninţare pentru un stat democratic, afectează securitatea naţională, subminează bunăstarea economică a ţării şi ordinea publică şi aduc atingeri drepturilor şi libertăţilor altor persoane?
    e) Permite oare prevederea alineatului (3) din articolul 46 (Caracterul licit al dobîndirii se prezumă) respectarea şi executarea eficientă a angajamentelor asumate de către Republica Moldova la ratificarea Convenţiei Consiliului Europei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională şi finanţarea terorismului [...]?”
    3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 11 iulie 2011 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.
    4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Guvernului, Aparatului Preşedintelui, Consiliului Superior al Magistraturii, Curţii Supreme de Justiţie, Procuraturii Generale, Uniunii Avocaţilor, Ministerului Afacerilor Interne, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Centrului pentru Drepturile Omului, Academiei de Ştiinţe, asociaţiilor obşteşti „Juriştii pentru Drepturile Omului”, „Institutul de Reforme Penale” şi ”Centrul de Resurse Juridice”.
    5. În şedinţa plenară publică a Curţii, în temeiul articolului 31 alin. (3) din Codul jurisdicţiei constituţionale, autorul sesizării a modificat parţial obiectul sesizării, extinzîndu-l şi asupra altor categorii de persoane salariate de la bugetul de stat.
    6. La şedinţa plenară publică a Curţii, autorul sesizării a participat personal. Parlamentul a fost reprezentat de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de dl Vladimir Grosu, viceministru al justiţiei.
    7. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O. nr. 1/1, 1994) sînt următoarele:
    „Orice persoană  acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.”
Articolul 46
    „(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sînt garantate.
    (2) Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
    (3) Averea dobîndită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se prezumă.
    (4) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
    (5) Dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului.
    (6) Dreptul la moştenire a proprietăţii private este garantat.”
    „[...]
    (2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund  normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. [...]”
    „Orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să  încalce drepturile şi  libertăţile altora.”
    „[...]
    (2) Cetăţenii cărora le sînt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor  ce  le revin şi, în cazurile prevăzute de lege, depun jurămîntul cerut de ea.”
    „(1) Statul ocroteşte proprietatea.
    (2) Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titular, dacă acestea nu vin în contradicţie cu interesele societăţii. [...]”
    8. Prevederile relevante ale Convenţiei Consiliului Europei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională şi finanţarea terorismului (adoptată la Varşovia la 16 mai 2005 şi ratificată de Republica Moldova prin Legea nr. 165-XVI din 13 iulie 2007, M.O. 117-126/532, 2007) sînt următoarele:
    „[...] 4.  Fiecare parte adoptă acele măsuri legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru ca, în cazul unei infracţiuni grave sau al infracţiunilor astfel cum sînt prevăzute în legislaţia naţională, să oblige făptuitorul să dovedească originea produselor sau a bunurilor susceptibile de confiscare, în măsura în care această obligaţie este conformă cu principiile legislaţiei interne.”
    „Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a se asigura că măsurile privind blocarea, punerea sub sechestru şi confiscarea includ, de asemenea:
    a)  bunurile în care au fost transformate sau convertite produsele;
    b)  bunurile obţinute licit, în cazul în care produsele au fost amestecate, în totalitate sau în parte, cu astfel de bunuri, pînă la valoarea estimată a produselor;
    c)  cîştigurile sau alte beneficii derivate din produse, din bunuri în care au fost transformate sau convertite produsele rezultate din infracţiune sau din bunuri cu care produsele infracţiunii au fost amestecate, pînă la valoarea estimată a produselor, în acelaşi mod şi în aceeaşi măsură ca produsele.”
    9. Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997, M.O. nr.54-55/502, 1997), în continuare – “Convenţia Europeană”, sînt următoarele:
    „[...]
    2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pană ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
    „1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să impună societăţilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.
    2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
    „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
    Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
    10. Prevederile relevante ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală a  Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 217-XII din 28 iulie 1990, B.Of. nr.008, 1990), în continuare – “Declaraţia universală”, sînt următoarele:
    „Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale.”
    „Orice persoană are dreptul la proprietate, atît singură, cît şi în asociaţie cu alţii. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”
    „Orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale. În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decît numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.”
    11. Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale, care poate fi realizată prin interpretarea textuală sau funcţională, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ţinînd cont de caracterul generic al normei, situaţiile concrete pe care legiuitorul nu avea cum să le prevadă la momentul elaborării normei, reglementările ulterioare (conexe sau chiar contradictorii), situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată etc.
    12. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă posibilitatea răsturnării sarcinii probei în cazul funcţionarilor publici şi al altor persoane salarizate de la bugetul de stat.
    13. În acest sens, Curtea reţine că sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexate, precum protecţia proprietăţii, prezumţia nevinovăţiei, securitatea raporturilor juridice, în contextul imperativului luptei împotriva corupţiei instituţionale şi a criminalităţii organizate.
    14. În acest context, pentru a elucida conţinutul autentic al prevederii articolului 46 alin.(3) din Constituţie, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolelor 21, 46 alin.(1) şi (4), 54 din Constituţie, cu jurisprudenţa sa anterioară, precum şi cu principiile consacrate de dreptul internaţional şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare – “Curtea Europeană”), utilizînd toate metodele de interpretare legală.
    15. Cele cinci întrebări adresate Curţii sînt interdependente. Avînd în vedere faptul că răspunsul la prima întrebare influenţează raţionamentul privind a doua întrebare, acestea vor fi abordate în comun.
    I. (a) Protejează această normă în egală măsură proprietatea funcţionarilor publici şi a altor persoane salarizate de la bugetul de stat care sînt obligaţi prin normele constituţionale să exercite cu bună-credinţă obligaţiile ce le revin şi prezumă această normă caracterul licit al averii dobîndite de ei în perioada în care au exercitat o funcţie în serviciul public în acelaşi volum şi în aceleaşi condiţii ca şi pentru alte categorii de cetăţeni?
    (b) Pe care principii ar trebui să se bazeze stabilirea exigenţelor pentru funcţionarii publici şi alte persoane salarizate de la bugetul de stat care trebuie să demonstreze caracterul licit al dobîndirii averii în perioada exercitării unor funcţii în serviciul public, ca să nu fie încălcate prevederile Constituţiei?
    16. Autorul sesizării pretinde că abordarea sistemică a tuturor prevederilor constituţionale, în special a articolelor 46 alin. (3), 54 alin. (2), 55, 56 alin. (2), 127 alin. (1) şi (2) din Constituţie relevă faptul că prezumţia caracterului licit al dobîndirii averii nu reprezintă un drept absolut, care nu ar admite nici o derogare de la norma generală.
    17. Autorul sesizării apreciază că poziţia sa este confirmată tangenţial prin Avizul Curţii Constituţionale din 25 aprilie 2006 asupra proiectului de lege privind excluderea propoziţiei „Caracterul licit al dobîndirii se prezumă” din alineatul (3) al articolului 46 din Constituţia Republicii Moldova, în care s-a statuat că:
    „[...] statul poate reglementa proceduri, prin care persoana inculpată să fie obligată să probeze caracterul licit al averii sale. Or, imposibilitatea  probării caracterului licit al averii prezumă caracterul ilicit al dobîndirii acesteia şi tendinţa persoanei de a se eschiva de  la îndeplinirea  obligaţiilor  fiscale  faţă de societate sau de la răspundere administrativă ori penală. Implementarea acestei proceduri derivă şi din necesitatea statului de a combate criminalitatea transnaţională organizată [...]”.
    18. Potrivit autorului sesizării, poziţia sa ar fi susţinută şi prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în particular prin hotărîrile Lingens v.Austria şi Phillips v.Marea Britanie.
    19. Prin analogie cu jurisprudenţa CEDO privind libertatea de exprimare, garantată de articolul 10 din Convenţia Europeană, prin care CEDO a statuat că în cazul politicienilor cerinţele de protecţie a reputaţiei ar trebui să fie ponderate în raport cu interesele discuţiei publice a chestiunilor politice (hotărîrea Lingens v.Austria din 8 iulie 1986), autorul sesizării sugerează că norma constituţională urmează să se aplice în mod diferit şi să garanteze un nivel de protecţie diferit în funcţie de subiectul faţă de care ea se aplică.
    20. În acelaşi context, autorul sesizării face referire la jurisprudenţa CEDO privind principiul prezumţiei nevinovăţiei şi inversarea sarcinii probei (hotărîrea Phillips v.Marea Britanie din 5 iulie 2001).
    21. Curtea reţine că prezumţia caracterului licit al dobîndirii averii, prevăzută de alineatul (3) al articolului 46 din Constituţie, constituie o garanţie constituţională a dreptului de proprietate privată, fiind în deplină concordanţă cu alineatul (1) din acelaşi articol, potrivit căruia:
    „Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sînt garantate.”
    22. Prevederea care instituie prezumţia caracterului licit al dobîndirii proprietăţii constituie un element fundamental al articolului 46 din Constituţie care, în ansamblu cu celelalte prevederi ale aceluiaşi articol, are menirea de a garanta dreptul la proprietate privată şi la protecţia acesteia.
    23. Această prezumţie, asigurînd securitatea juridică şi legalitatea proprietăţii persoanei, presupune responsabilitatea statului, în special a procurorului, de a prezenta probe care ar demonstra că proprietatea a fost dobîndită ilegal.
    24. Această prezumţie se întemeiază pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este prezumat licit pînă la proba contrarie, impunînd, în ceea ce priveşte averea unei persoane, ca dobîndirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Prezumţia constituţională atribuie sarcina probei exclusiv organelor statului.
    25. Curtea reţine legătura indisolubilă a prezumţiei caracterului licit al proprietăţii cu garanţiile unui proces echitabil, în special prezumţia nevinovăţiei, dreptul de a nu contribui la propria incriminare, principiul egalităţii armelor, dreptul la o procedură contradictorie în cazul unei eventuale incriminări şi/sau iniţierii unui proces în scopul lipsirii persoanei de proprietate.
    26. Curtea acceptă concluzia autorului sesizării că este pus în joc şi, cu siguranţă, nu poate fi neglijat principiul prezumţiei nevinovăţiei din dreptul penal, consacrat şi în Constituţie (articolul 21), potrivit căruia:
    „Orice persoană  acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.”
    27. Curtea subliniază că regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei nevinovăţiei, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în dreptul procesual penal, se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care, în pofida dovezilor administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat, îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie.
    28. Curtea nu poate fi de acord cu autorul sesizării că norma articolului 55 din Constituţie, potrivit căreia orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să  încalce drepturile şi libertăţile altora, ar fi de natură să justifice răsturnarea probei în cazul funcţionarilor publici şi al altor persoane salarizate de la bugetul de stat, or, această normă constituţională este dezvoltată prin principiul prezumţiei bunei credinţe din dreptul civil (articolul 9 din Codul civil), potrivit căruia buna-credinţă se prezumă pînă la proba contrară.
    29. Curtea subliniază totodată că, în mod corespunzător, alin. (4) al articolului 46 din Constituţie prevede că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Astfel fiind, prezumţia instituită prin alineatul (3) al articolului 46 din Constituţie nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobîndirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobîndirea unor bunuri de o persoană în mod ilicit, asupra acelor bunuri dobîndite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.
    30. Luînd în considerare dispoziţiile articolului 46 alin.(4) din Constituţie, în conformitate cu care numai averea dobîndită licit nu poate fi confiscată, Curtea consideră că legiuitorul este liber să instituie măsura confiscării în toate cazurile de dobîndire ilicită de bunuri.
    31. În legătură cu aceste aspecte, Curtea reţine că, prin Hotărîrea nr. 12 din 17 martie 2003 cu privire la controlul constituţionalităţii Hotărîrii Guvernului nr. 646 din 18 septembrie 1995 cu privire la aprobarea Regulamentului provizoriu privind confiscarea, utilizarea sau nimicirea producţiei şi materiei prime alimentare ce prezintă pericol pentru sănătatea populaţiei şi mediul ambient (M.O. nr. 21, 1997), a statuat următoarele:
    “Conform articolului 46 din Constituţie, dreptul la proprietate privată aparţine persoanelor particulare (cetăţenilor în mod individual sau în comun) şi persoanelor juridice.
    Acelaşi articol din Constituţie stabileşte garanţiile juridice ale proprietăţii private.
    Privarea persoanei fizice sau juridice de proprietate, împotriva voinţei sale, se efectuează numai conform legii.
    Averea dobîndită licit nu poate fi confiscată (art. 46 alin. (3) din Constituţie). O asemenea sancţiune poate fi aplicată faţă de proprietar în cazul în care bunurile erau destinate sau au fost utilizate pentru a săvîrşi o infracţiune, contravenţie sau aceste bunuri au rezultat din infracţiuni şi contravenţii (art. 46 alin. (4) din Constituţie).
    Confiscarea reprezintă o sancţiune aplicată proprietarului pentru săvîrşirea unei infracţiuni penale în conformitate cu normele Codului penal sau a unei contravenţii administrative. Consecinţele de pe urma confiscării sînt posibile şi în relaţiile de drept civile (art. 51 din Codul civil al RM). Dar în toate cazurile o asemenea confiscare se efectuează numai potrivit legii. Conform articolului 72 lit.n) din Constituţie, numai Parlamentul Republicii Moldova este în drept prin legi organice să reglementeze infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora.”
    32. Prin urmare, măsura confiscării este reglementată constituţional doar în cazul săvîrşirii unor infracţiuni sau contravenţii, adică în situaţii constatate, în condiţiile legii, ca reprezentînd fapte cu un anumit grad de pericol social.
    33. În acest context, Curtea observă că demersul autorului sesizării urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii în cazul funcţionarilor publici şi al altor persoane salarizate de la bugetul de stat, preconizîndu-se ca averea acestora, a cărei dobîndire licită nu poate fi dovedită, să fie confiscată. Pe cale de consecinţă, ar rezulta că averea unui funcţionar public sau a altei persoane salarizate de la bugetul de stat ar fi prezumată ca fiind dobîndită ilicit, pînă la dovada contrarie făcută de titularul ei, scutind astfel statul, în persoana procurorului, de obligaţia de a proba ilegalitatea veniturilor obţinute.
    34. În acest context, Curtea Constituţională consideră că statul are o poziţie dominantă în raport cu individul şi deţine întreg instrumentariul necesar pentru desfăşurarea acţiunilor de cercetare a caracterului ilicit al dobîndirii averii.
    35. În acelaşi timp, Curtea remarcă faptul că răsturnarea sarcinii probei în cazul funcţionarilor publici şi al altor persoane salarizate de la bugetul de stat ar veni în contradicţie cu prevederile articolului 21 din Constituţie referitoare la prezumţia nevinovăţiei, deoarece confiscarea averii funcţionarilor şi a altor persoane salarizate de la bugetul de stat ar putea avea loc în absenţa unei hotărîri judecătoreşti definitive, prin care să se stabilească vinovăţia, penală ori contravenţională.
    36. În acelaşi sens, Curtea reţine că, potrivit principiilor de drept procesual penal, nimeni nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, sarcina probaţiunii revenind acuzării, iar situaţia de dubiu îi profită celui acuzat (in dubio pro reo), pe cînd, în cazul răsturnării sarcinii probei, în baza căreia se va cere confiscarea averii, funcţionarul public sau altă persoană salarizată de la bugetul de stat va trebui să-şi dovedească nevinovăţia.
    37. În acest context, Curtea subliniază că articolul 54 din Constituţie, invocat de autorul sesizării pentru a justifica restrîngerea drepturilor fundamentale, la alineatul (3) interzice expres derogarea de la articolul 21 din Constituţie.
    38. De asemenea, Curtea reţine că principiul egalităţii, consacrat de articolul 16 din Constituţie, presupune că toţi oamenii sînt egali în faţa legii, în sensul că sînt şi trebuie să fie la fel de responsabili juridic şi social. Aceasta înseamnă nu numai că nimeni nu este mai presus de lege, dar şi că nu trebuie să existe discriminări în faţa responsabilităţii morale, sociale, juridice, pentru nici o persoană şi nici pentru organele statului sau orice fel de funcţionari publici sau privaţi. Aceasta nu exclude ca legiuitorul să poată institui pentru infracţiunile săvîrşite de funcţionari sau alte persoane salarizate de la bugetul de stat pedepse mai grave decît pentru persoana privată care le-ar săvîrşi, în apărarea interesului general, însă răsturnarea sarcinii probei în privinţa acestora ar induce o situaţie discriminatorie în raport cu persoanele care realizează şi gestionează activităţi private.
    39. De altfel, statul dispune şi de alte mecanisme instituite pentru verificarea averii funcţionarilor publici şi a demnitarilor prin sistemul declaraţiilor pe venit.
    40. Curtea reţine, de asemenea, că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumţia dobîndirii licite a averii. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue, întrucît ori de cîte ori s-ar invoca dobîndirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. De aceea, înlăturarea acestei prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate.
    41. Pe de altă parte, Curtea nu poate accepta argumentul autorului sesizării că, în activitatea de luptă cu criminalitatea organizată şi corupţia, confiscarea veniturilor ilegale este compromisă de prezenţa prezumţiei caracterului licit al dobîndirii acestora la alineatul (3) al articolului 46 din Constituţie.
    42. Curtea poate accepta că instrumentele statului de luptă împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate nu sînt întotdeauna perfecte, însă consideră că oricare ar fi interpretarea celorlalte articole invocate de autorul sesizării, cînd se ajunge la ingerinţa în dreptul de proprietate, se revine la articolul 46 alin. (3) din Constituţie, care prevede prezumţia caracterului licit al dobîndirii averii. Curtea consideră că nu există nici o raţiune care ar exclude aplicarea acestei norme în cazul funcţionarilor publici sau al altor persoane salarizate de la bugetul de stat.
    43. În acest sens, Curtea observă că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul ca, în aplicarea dispoziţiilor articolului 8 din Constituţie – Respectarea dreptului internaţional şi a tratatelor internaţionale, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a tratatelor internaţionale în domeniul luptei împotriva criminalităţii.
    44. În acelaşi timp, urmează a se ţine cont de faptul că dreptul de proprietate este garantat şi printr-o serie de instrumente internaţionale.
    45. Astfel, dreptul de proprietate este garantat de articolul 17 din Declaraţia Universală şi de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană. În cazul în care există o ingerinţă în dreptul de proprietate, aceasta urmează să fie justificată de către stat. Pentru a putea fi justificată, orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să servească unui scop legitim de utilitate publică sau unui interes general. În acelaşi timp, aceasta trebuie să fie proporţională scopului legitim urmărit, adică să se asigure un just echilibru între protecţia dreptului de proprietate şi interesul public.
    46. De asemenea, articolul 6 din Convenţia Europeană garantează dreptul la un proces echitabil pentru a decide asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil sau a temeiniciei oricărei acuzaţii penale.
    47. Astfel, prezumţia nevinovăţiei şi exigenţa ca organul de urmărire penală să suporte sarcina de a dovedi acuzaţiile este menţionată explicit în articolul 6 § 2 din Convenţia Europeană şi ţine de noţiunea generală de proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Saunders v. Marea Britanie din 17 decembrie 1996, § 68).
    48. Curtea Constituţională reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană recunoaşte caracterul civil al drepturilor şi obligaţiilor în cadrul relaţiilor dintre persoane private, dar şi al unor drepturi în cadrul relaţiilor dintre indivizi şi stat. Proprietatea este unul dintre domeniile referitor la care Curtea Europeană a statuat aplicabilitatea articolului 6 din Convenţia Europeană. Astfel, garanţiile unui proces echitabil se răsfrîng asupra actelor care pot avea consecinţe directe asupra dreptului de proprietate, cum sînt exproprierea, autorizaţia de construcţie etc.
    49. În unison cu articolul 21 din Constituţie, articolele 6 din Convenţia Europeană şi 11 alin. (2) din Declaraţia Universală consacră principiul prezumţiei nevinovăţiei.
    50. Curtea reţine că, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene, prezumţia nevinovăţiei instituită de articolul 6 § 2 din Convenţia Europeană, nu priveşte numai procesul penal în sens strict, ci are o aplicaţie mai largă, într-un dublu sens: pe de o parte, această garanţie este aplicabilă ori de cîte ori fapta imputabilă unei persoane are o conotaţie penală, indiferent de calificarea atribuită de legislaţia internă a fiecărui stat [astfel, ea este aplicabilă, de exemplu, unei proceduri privitoare la frauda fiscală (Heintrich v. Franţa, hotărîrea CEDO din 22 septembrie 1994, §64) sau în materie de sancţiuni administrative (Lutz v. Austria, hotărîrea CEDO din 25 august 1987, §57)]; pe de altă parte, ea impune ca orice reprezentant al statului să se abţină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvîrşirea infracţiunii care i se incriminează, înainte ca vinovăţia acestuia să fi fost stabilită printr-o hotărîre judecătorească definitivă (Butkevieius v. Lituania, hotărîrea CEDO din 26 martie 2002, §49).
    51. Curtea observă că cele trei situaţii identificate de autorul sesizării în jurisprudenţa Curţii Europene în care aceasta acceptă inversarea probei intră în contradicţie totală cu conţinutul sesizării, şi anume: (a) în cazul infracţiunilor săvîrşite din culpă; (b) în cazul emiterii unei dispoziţii de confiscare; (c) în cazul infracţiunilor pentru care sarcina probei este în mod expres inversată. În primul rînd, eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale faţă de societate pasibilă de răspundere penală sau administrativă se manifestă, din punct de vedere subiectiv, prin vinovăţie sub forma intenţiei, iar cazurile legate de emiterea unei dispoziţii de confiscare (b) sau cazul infracţiunilor pentru care sarcina probei este în mod expres inversată (c) nu au limite comune cu situaţia analizată.
    52. În plus, din cele consemnate în cauza Phillips v. Marea Britanie, invocată de autorul sesizării, răsturnarea sarcinii probei nu presupune în mod obligatoriu probarea legalităţii acţiunilor desfăşurate, ci probarea neimplicării în activitatea infracţională corespunzătoare.
    53. Mai mult, hotărîrea Lingens v. Austria, invocată de autorul sesizării în sprijinul demersului de răsturnare a probei în cazul averii funcţionarilor publici, sau al altor persoane salarizate de la bugetul de stat nu are nimic în comun cu dreptul la protecţia proprietăţii, care face obiectul sesizării, deoarece se referă exclusiv la libertatea de exprimare, prin prisma rolului sine qua non de „cîine de gardă” al presei în asigurarea unei democraţii pluraliste şi gradului mai înalt de toleranţă pe care trebuie să îl manifeste politicienii în virtutea expunerii lor publice. Libertatea de exprimare, alături de dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie şi libertatea de asociere, face parte din blocul drepturilor ce semnifică respectul social datorat individului şi are astfel un obiect de protecţie diferit de cel al dreptului de proprietate.
    54. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a examinat un spectru vast de cauze privind confiscarea, diferenţiind între confiscarea bunurilor care au constituit obiect al infracţiunii (objectum sceleris) în urma condamnării acuzaţilor (Agosi v.Marea Britanie, hotărîrea din 24 octombrie 1986); confiscarea bunurilor care au constituit instrumentul infracţiunii (instrumentum sceleris) după condamnarea acuzaţilor (C.M. v.Franţa, decizia din 26 iunie 2001) sau confiscarea bunurilor aflate în posesia terţilor după condamnarea acuzaţilor (Air Canada v.Marea Britanie, hotărîrea din 5 mai 1995). În acelaşi timp, referitor la veniturile provenite dintr-o activitate criminală (productum sceleris), Curtea Europeană a examinat confiscarea care a urmat după condamnarea reclamantului (a se vedea Phillips v.Marea Britanie, menţionată supra), precum şi cauze în care confiscarea a fost dispusă independent de existenţa unei proceduri penale, pentru că patrimoniul reclamanţilor era prezumat ca fiind de origine ilicită (a se vedea Riela şi alţii v. Italia, decizia din 4 septembrie 2001; Arcuri şi alţii v. Italia, decizia din 5 iulie 2001; Raimondo v. Italia, hotărîrea din 22 februarie 1994) sau ca fiind utilizate pentru activităţi ilicite (Butler v. Marea Britanie, decizia din 27 iunie 2002).
    55. În cauza Phillips, Curtea Europeană a statuat că, în acest caz, confiscarea a constituit o pedeapsă în sensul articolului 1 § 2 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană (a se vedea Phillips, precitată, §51 şi, mutatis mutandis, Welch v. Marea Britanie, hotărîrea din 9 februarie 1995, § 35), în timp ce în celelalte cazuri le-a calificat ca fiind reglementare a folosinţei bunurilor.
    56. Curtea Constituţională observă că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că, indiferent dacă este o pedeapsă sau o reglementare a folosinţei bunurilor, în toate cazurile confiscarea intră sub incidenţa articolului 1 § 2 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană (Frizen v.Rusia, hotărîrea din 24 martie 2005, § 31).
    57. În acest context, Curtea Constituţională reţine că Înaltul For European a statuat că, în conformitate cu articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, în primul rînd, o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea proprietăţii trebuie să fie legală: a doua propoziţie a primului paragraf din acest articol autorizează o lipsire de proprietate doar „în condiţiile legii”; al doilea paragraf recunoaşte statelor dreptul de a reglementa folosinţa bunurilor prin „legi”.
    58. În plus, preeminenţa dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerent ansamblului articolelor Convenţiei Europene (Iatridis v.Grecia [MC], hotărîrea CEDO din 23 martie 1999, § 58; Amuur v.Franţa, hotărîrea CEDO din 25 iunie 1996, § 50). În consecinţă, chestiunea dacă există un just echilibru între exigenţele interesului general al societăţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale persoanei (Sporrong et Lönnroth v.Suedia, hotărîrea CEDO din 23 septembrie 1982, § 69; Ex-regele Greciei şi alţii v.Grecia [MC], hotărîrea CEDO din 23 noiembrie 2000, § 89) nu necesită a fi examinată decît dacă s-a constatat că ingerinţa a respectat principiul legalităţii şi nu a fost arbitrară.
    59. În acest context, Curtea Constituţională consideră că răsturnarea probei în cazul funcţionarilor publici sau al altor persoane salarizate de la bugetul de stat şi confiscarea averii acestora nu ar avea o “bază legală” în sensul Convenţiei Europene, dată fiind norma constituţională expresă de la articolul 46 alin.(3) din Constituţie.
    60. În acest context, merită atenţie faptul că articolul 54 din Constituţie, invocat de autorul sesizării, urmează a fi interpretat în coroborare cu articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, în sensul în care impune exigenţa ca orice ingerinţă în dreptul de proprietate să aibă o bază legală, suficient de accesibilă, clară şi previzibilă, după cum a arătat Curtea în Hotărîrea nr. 15 din 13 septembrie 2011 privind controlul constituţionalităţii articolului 18 alin. (3) din Legea nr. 152-XVI din 8 iunie 2006 privind Institutul Naţional al Justiţiei.
    61. Curtea notează că, în conformitate cu prevederile articolului 1 alin.(3) din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme şi sînt garantate.
    62. Curtea subliniază că, potrivit articolului 54 alin. (1) din Constituţie, în Republica Moldova nu  pot fi  adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi  libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului. În acelaşi sens, articolul 142 alin.(2) din Constituţie dispune că nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea garanţiilor drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. A fortiori, nu poate Curtea Constituţională, printr-o interpretare, să suprime garanţia unui drept constituţional.
    63. În acest context, Curtea consideră irelevant argumentul autorului sesizării că poziţia sa ar fi fost tangenţial confirmată prin Avizul Curţii Constituţionale din 25 aprilie 2006 asupra proiectului de lege privind excluderea propoziţiei „Caracterul licit al dobîndirii se prezumă” din alineatul (3) al articolului 46 din Constituţia Republicii Moldova, deoarece acesta presupunea o operaţiune juridică diferită – revizuirea Constituţiei.
    64. Curtea observă că din textul Constituţiei nu rezultă posibilitatea derogării în cazul funcţionarilor publici sau al altor persoane salarizate de la bugetul de stat de la prezumţia caracterului licit al dobîndirii proprietăţii. O dovadă în acest sens este faptul că, dacă în alte cazuri Constituţia utilizează expresii „cu excepţiile stabilite de lege”/„excepţie [...] în modul stabilit de lege / cu excepţia [...] / decît în cazurile prevăzute de lege ” (a se vedea articolele 19, 38, 51, 58, 70, 72, 85, 116, 125, 139 din Constituţie), în acest caz Constituţia utilizează indicativul „se prezumă”, fără a prevedea excepţii sau, cel puţin, posibilitatea legiuitorului de a reglementa asemenea situaţii prin anumite prevederi speciale, inclusiv de exceptare. Redacţia articolului 46 indică clar voinţa legiuitorului constituant de a aplica această garanţie constituţională inclusiv funcţionarilor publici şi altor persoane salarizate de la bugetul de stat. Prin urmare, demersul autorului sesizării vizează o completare voalată a Constituţiei, ceea ce este inadmisibil din punct de vedere juridic. Principiul prezumţiei caracterului licit al dobîndirii proprietăţii este o normă de substanţă, care nu poate fi atinsă şi schimbată printr-o interpretare. Nici interpretarea textuală, nici cea funcţională nu permite Curţii să prevadă un text care lipseşte în Constituţie. Prin urmare, demersul autorului sesizării nu numai că este lipsit de fundament constituţional, ci contravine textului şi spiritului Constituţiei.
    65. În acest context, Curtea reiterează principiile enunţate prin Hotărîrea nr. 17 din 20 septembrie 2011 pentru interpretarea articolului 78 din Constituţie (M.O. nr. 166-169/23, 2011):
    „[...] Pornind de la principiul supremaţiei Constituţiei, legiuitorul  a stabilit o anumită ierarhie a actelor normative, în vîrful căreia a aşezat Legea Supremă, urmată de legile constituţionale, legile organice, legile ordinare (art.7, art.72 din Constituţie). Legile organice nu pot contrazice Constituţia. Prin urmare, este inadmisibil ca o lege organică să devieze de la prevederea constituţională de substanţă.[...]”
    66. Autorul sesizării nu a argumentat, iar Curtea Constituţională nu găseşte nici un argument pentru a exclude sau limita aplicarea principiilor constituţionale menţionate supra şi în cazul funcţionarilor publici şi al altor persoane salarizate de la bugetul de stat.
    67. În consecinţă, Curtea constată că, în sensul alineatului (3) al articolului 46 din Constituţie, principiul constituţional al prezumţiei dobîndirii licite a averii instituie o protecţie generală ce se aplică tuturor persoanelor, inclusiv, în egală măsură şi în acelaşi volum, funcţionarilor publici şi altor persoane salarizate de la bugetul de stat.
    II. (c) Care este coraportul dintre norma alineatului (3) al articolului 46 (Caracterul licit al dobîndirii se prezumă) şi alineatul (1) al articolului 127 (Statul ocroteşte proprietatea), ţinînd cont de faptul că statul trebuie să ocrotească nu doar proprietatea privată, dar şi proprietatea publică, iar pentru aceasta statul trebuie să dispună de instrumentele corespunzătoare?
    68. Avînd în vedere cele menţionate la întrebările (a) şi (b), Curtea consideră că a răspuns exhaustiv şi că acest răspuns rezultă din prevederile Constituţiei.
    III. (d) Cît de compatibile sînt alineatul (3) al articolului 46 (Caracterul licit al dobîndirii se prezumă) şi alineatul (2) al articolului 54 din Constituţie, ţinînd cont de faptul că criminalitatea organizată şi corupţia reprezintă o ameninţare penru un stat democratic, afectează securitatea naţională, subminează bunăstarea economică a ţării şi ordinea publică şi aduc atingeri drepturilor şi libertăţilor altor persoane?
    69. Curtea consideră că, ţinînd cont de constatările Curţii Constituţionale referitoare la întrebările (a) şi (b), chestiunea compatibilităţii sau incompatibilităţii dintre prevederile cuprinse în alineatul (3) al articolului 46 şi alineatul (2) al articolului 54 din Constituţie nu împiedică autorităţile statului să lupte împotriva criminalităţii organizate şi corupţiei, utilizînd mijloacele legale şi respectînd principiile constituţionale.
    IV. (e) Permite oare prevederea alineatului (3) din articolul 46 (Caracterul licit al dobîndirii se prezumă) respectarea şi executarea eficientă a angajamentelor asumate de către Republica Moldova la ratificarea Convenţiei Consiliului Europei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională şi finanţarea terorismului [...]?”
    70. Curtea consideră că reglementarea prezumţiei caracterului licit al dobîndirii averii nu împiedică legiuitorul ca, în aplicarea dispoziţiilor articolului 8 din Constituţie – Respectarea dreptului internaţional şi a tratatelor internaţionale, să adopte norme care să permită deplina respectare a tratatelor internaţionale în domeniul luptei împotriva criminalităţii.
    71. De altfel, acest obiectiv l-a avut în vedere şi iniţiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite  împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la 15 decembrie 2000, care obligă statele să ia măsurile necesare pentru îndeplinirea celor stabilite în cuprinsul acesteia, în special, reducerea sarcinii probei în ceea ce priveşte sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune care are legătură cu criminalitatea organizată.
    72. În acelaşi timp, urmează a se ţine cont de faptul că dreptul de proprietate este garantat şi printr-o serie de instrumente internaţionale în domeniul drepturilor omului, cum sînt Declaraţia Universală şi Convenţia Europeană, care instituie, de asemenea, şi o serie de garanţii procedurale în beneficiul persoanei.
    73. Pe de altă parte, eficienţa executării tratatelor internaţionale nu constituie obiect al interpretării Constituţiei şi nu ţine de competenţa Curţii Constituţionale. Curtea nu are drept scop să asigure eficacitatea luptei împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate, ci să interpreteze şi să protejeze Constituţia de arbitrariu. În optica unei abordări tehnice, strict din punct de vedere juridic, Înalta Curte nu este chemată să dea interpretări ale Constituţiei în funcţie de capacitatea sau incapacitatea unor instituţii de a lupta eficient cu corupţia şi criminalitatea organizată. În acest context, Curtea nu are nici un dubiu că norma articolului 46 alin. (3) din Constituţie nu lasă loc de ambiguităţi şi interpretări multiple. În acest caz particular, textul normei constituţionale poate fi interpretat într-un singur fel.
    Din aceste motive, în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională
    1. În sensul alineatului (3) al articolului 46 din Constituţie, principiul constituţional al prezumţiei dobîndirii licite a averii instituie o protecţie generală ce se aplică tuturor persoanelor, inclusiv, în egală măsură şi în acelaşi volum, funcţionarilor publici şi altor persoane salarizate de la bugetul de stat.
    2. Prezenta hotărîre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE                Alexandru TĂNASE

    Nr. 21. Chişinău, 20 octombrie 2011.