În numele Republicii Moldova,
    Curtea Constituţională, statuînd în componenţa:
    Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,
    Dl Petru RAILEAN, judecător-raportor,
    Dl Dumitru PULBERE,
    Dl Victor PUŞCAŞ,
    Dna Elena SAFALERU,
    Dna Valeria ŞTERBEŢ, judecători,
    cu participarea dnei Tatiana Oboroc, grefier,
    Avînd în vedere sesizarea depusă la 27 aprilie 2012 şi înregistrată la aceeaşi dată,
    Examinînd sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,
    Avînd în vedere actele şi lucrările dosarului,
    Pronunţă următoarea hotărîre:
    PROCEDURA
    1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 27 aprilie 2012, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.b) din Constituţie, 25 alin.(1) lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de deputaţii în Parlament, dnii Victor Popa şi Valeriu Munteanu, privind:
    - interpretarea articolului 68 alin. (1): „În exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul poporului.”;
    - interpretarea articolului 68 alin. (2): „Orice mandat imperativ este nul.”;
    - interpretarea articolului 69 alin. (2): „Calitatea  de  deputat  încetează la data  întrunirii  legale  a Parlamentului  nou-ales, în caz de demisie, de ridicare a mandatului, de incompatibilitate sau de deces.”
    2. Autorii sesizării au solicitat Curţii Constituţionale ca prin interpretarea articolelor 68 alin. (1), (2) şi 69 alin. (2) din Constituţie să se elucideze:
    a) Componentele exercitării mandatului şi existenţa legăturii dintre „a fi în serviciul poporului” şi „reprezentant al puterii legislative supreme”;
    b) Dacă dispoziţia constituţională, potrivit căreia „Orice mandat imperativ este nul”, admite ridicarea mandatului în cazul în care deputatul se eschivează de a participa în mod direct la activităţile obligatorii privind exercitarea puterii legislative, din componenţa căreia face parte;
    c) Dacă prin sintagma „de ridicare a mandatului” se subînţelege ridicarea mandatului şi în cazurile în care deputatul cu bună-ştiinţă se eschivează de la exercitarea suveranităţii naţionale prin intermediul corpului legislativ, din componenţa căruia face parte.
    3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 14 mai 2012 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.
    4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Guvernului, Aparatului Preşedintelui.
    5. La şedinţa plenară publică a Curţii autorii sesizării au participat personal. Parlamentul a fost reprezentat de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de dl Oleg Efrim, ministru al justiţiei.
    6. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O. nr. 1/1, 1994) sînt următoarele:
    „[...] (3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului,  drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate.”
    „(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.
    (2) Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici  un grup  social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului.”
    „(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului.
    (2) Parlamentul este compus din 101 deputaţi.”
    „(1) În exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul poporului.
    (2) Orice mandat imperativ este nul.”
    „ [...] (2) Calitatea de deputat încetează la data întrunirii legale a Parlamentului nou-ales, în caz de demisie, de ridicare a mandatului, de incompatibilitate sau de deces.”
    7. Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale, care poate fi realizată prin interpretarea textuală sau funcţională, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ţinînd cont de caracterul generic al normei, situaţiile concrete pe care legiuitorul nu avea cum să le prevadă la momentul elaborării normei, reglementările ulterioare (conexe sau chiar contradictorii), situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată etc.
    8. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă posibilitatea încetării mandatului, fără consimţămîntul deputatului, în cazul neparticipării sale la şedinţele în plen sau la şedinţele comisiilor de specialitate ale Parlamentului.
    9. În acest sens, Curtea reţine că sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexate, precum caracterul reprezentativ al mandatului deputatului, nulitatea mandatului imperativ, principiile democraţiei şi pluralismului politic.
    10. În acest context, pentru a elucida conţinutul autentic al prevederilor articolelor 68 alin. (1), (2) şi 69 alin. (2) din Constituţie, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolelor 1, 2, 60, 68 şi 69 din Constituţie, cu jurisprudenţa sa anterioară, precum şi cu principiile consacrate de dreptul internaţional, utilizînd toate metodele de interpretare legală.
    11. Cele trei întrebări adresate Curţii sînt interdependente. Avînd în vedere faptul că răspunsul la a doua întrebare influenţează raţionamentul privind a treia întrebare, acestea vor fi abordate în comun. Astfel, Curtea va examina: a) conţinutul mandatului reprezentativ, sub aspectul activităţilor acoperite de mandatul parlamentarului aflat “în serviciul poporului”; b) nulitatea mandatului imperativ şi irevocabilitatea mandatului reprezentativ; c) cazurile de ridicare a mandatului deputatului.
    12. De asemenea, Curtea va interpreta normele constituţionale ţinînd cont de rolul şi importanţa opoziţiei parlamentare într-un sistem democratic, în sensul principiilor democraţiei şi pluralismului politic, consfinţite de articolul 1 alin.(3) din Constituţie.
    A. Argumentele autorilor sesizării
    13. Autorii sesizării consideră că prevederea „În exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul poporului” de la alineatul (1) al articolului 68 din Constituţie are semnificaţia că exercitarea puterii de stat are loc prin participarea nemijlocită a deputaţilor la şedinţele plenare, precum şi la şedinţele comisiilor de specialitate ale Parlamentului.
    14. În viziunea autorilor sesizării, alte activităţi ale deputatului, precum întîlnirile cu alegătorii, primirea acestora în audienţă, adresarea în diferite instanţe cu sesizări, petiţii, interpelări etc., sînt activităţi adiacente exercitării suveranităţii naţionale, pe care deputaţii pot să şi le asume în mod benevol.
    15. Potrivit autorilor, sesizarea este întemeiată pe circumstanţa că deputaţii din fracţiunea PCRM, sub diferite pretexte, utilizînd boicotul parlamentar perioade îndelungate de timp, nu participă la şedinţele în plen ale Parlamentului şi la şedinţele comisiilor de specialitate ale Parlamentului (sep.-dec. 2009 – 159 absenţe; feb.-sep. 2010 – 951 absenţe; 2011 – 623 absenţe; 2012 – nici o prezenţă), ceea ce, în viziunea acestora, este o eschivare de la exercitarea suveranităţii naţionale, drept oferit de popor în cadrul alegerilor şi care se realizează prin adoptarea cadrului normativ, a strategiilor şi a planurilor de politici publice ale statului în şedinţele în plen ale Parlamentului.
    16. Autorii sesizării consideră că lipsa de la şedinţele în plen ale Parlamentului şi de la şedinţele comisiilor parlamentare permanente trebuie calificată ca o încălcare flagrantă a obligaţiilor legale de a respecta Constituţia şi legile în vigoare, pasibilă sancţionării sub forma pierderii mandatului de deputat.
    B. Aprecierea Curţii
    17. Curtea reţine că, în condiţiile statului de drept, puterea politică aparţine poporului. Dacă primele două elemente definitorii ale statului – teritoriul şi populaţia – au un caracter obiectiv-material, cel de-al treilea element esenţial – suveranitatea naţională – are un caracter subiectiv-voliţional şi înseamnă că dreptul de comandă aparţine poporului.
    18. Aşa cum se precizează în articolul 2 alin. (1) din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.
    19. Dacă în cazul referendumului sîntem în prezenţa unei forme de guvernare directă de către popor, în cazul exercitării suveranităţii naţionale prin organele reprezentative putem vorbi de o guvernare indirectă, sau reprezentativă, a poporului, ceea ce înseamnă că poporul transmite dreptul de comandament unor puteri delegate, care sînt puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.
    20. Potrivit articolului 60 din Constituţie, organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legislativă a statului este Parlamentul, compus din 101 deputaţi.
    21. Curtea reţine că mandatul parlamentar defineşte o demnitate publică obţinută prin alegerea deputatului de către electorat, în vederea reprezentării acestuia în realizarea competenţelor Parlamentului.
    22. Conţinutul mandatului parlamentar este prestabilit, prin Constituţie, lege, regulamentele parlamentare sau pe cale cutumiară, fiind dedus din exercitarea prerogativelor ce alcătuiesc competenţa Parlamentului, şi reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor deputatului, care pot fi de natură politică şi patrimonială, precum şi garanţiile libertăţii de exercitare a mandatului şi independenţei deputatului.
    23. Constituţia nu oferă o descriere expresă detaliată a activităţii deputatului, enunţînd cadrul general al exercitării mandatului parlamentar – exercitarea prerogativelor ce alcătuiesc competenţa Parlamentului. Curtea reţine că, în exercitarea mandatului lor, deputaţii îndeplinesc mai multe funcţii: de reprezentare, de legiferare şi de monitorizare şi control.
    24. Din activităţile pe care le realizează deputaţii în exercitarea mandatului, este evident că exercitarea suveranităţii naţionale sau a puterii de stat are loc prin activitatea legislativă.
    25. Pe de altă parte, este evident că funcţia legislativă este în mare măsură o funcţie exercitată de majoritate, deoarece membrii partidului sau ai partidelor aflate la putere dispun, de obicei, de cel puţin o majoritate simplă de locuri în Parlament, astfel încît membrii individuali şi grupurile minoritare joacă doar un rol indirect în procesul legislativ.
    26. În acelaşi timp, limitarea rolului unui deputat de a lucra doar pentru a fi prezent la şedinţa de votare este prea reductiv. Munca parlamentarului în procesul de legiferare este dificil de cuantificat. Nu este suficient să se poată măsura absenţa parlamentarilor de la vot, numărul întrebărilor pe care ei le formulează sau al proiectelor de lege propuse.
    27. Avînd în vedere că sînt reprezentanţi ai poporului, desemnaţi în acest sens prin alegere, deci ai alegătorilor în ansamblu, în cadrul funcţiei de reprezentare deputaţii trebuie să interpreteze opinia publică şi să comunice punctele de vedere ale alegătorilor.
    28. Confruntîndu-se cu probleme sau chestiuni legate de guvernare, alegătorii recurg adesea la deputaţi. Aceştia primesc, de obicei, apeluri telefonice şi scrisori de la cetăţeni sau cetăţeni în audienţă, în birou şi în teritoriu, cu solicitarea de abordare a unor probleme legate de asigurarea ocupării forţei de muncă, protecţia socială, agricultură, justiţie, pensii sau probleme financiare. Astfel, un deputat urmează să dedice o parte considerabilă a timpului său pentru sprijinul direct al nevoilor cetăţenilor. Prin această funcţie de “asistenţă socială” în teritoriu, deputatul oferă informaţii şi consiliere cu privire la o gamă largă de programe guvernamentale, aceasta fiind o activitate inerentă alegerii sale în Parlament. În acelaşi timp, această activitate poate servi deputatului pentru documentare în exercitarea rolului său legislativ şi de monitorizare a Guvernului.
    29. Deputaţii, de asemenea, pot încerca să-şi influenţeze colegii de partid să adopte anumite poziţii şi orientări politice, potrivit liniei de gîndire a segmentului lor electoral, sau să-şi unească forţele în scopul de a face cunoscute anumite probleme ale cetăţenilor.
    30. Această activitate este importantă pentru reprezentarea în lupta politică din Parlament a dezbaterilor politice din societate, a opiniilor, a ideilor ce au ca sursă diferite categorii sociale, politice, economice sau culturale. În această manieră, poporul, în calitate de titular al suveranităţii naţionale, îşi exercită suveranitatea nu numai cu prilejul procesului electiv, ci pe întreaga durată a mandatului oferit Parlamentarului aflat în serviciul său.
    31. În mod cert, eficienţa cu care parlamentarii îşi reprezintă alegătorii depinde în mare măsură de poziţia lor în Parlament. Astfel, ca membri ai majorităţii parlamentare, deputaţii sînt mai bine poziţionaţi pentru a se asigura că sînt luate în considerare interesele alegătorilor lor în elaborarea politicii guvernului. Acesta este motivul pentru care, în practica parlamentară, se recomandă exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor constituţionale atît de către majoritate, cît şi de grupurile parlamentare minoritare, precum şi cultivarea unei culturi a dialogului politic, care să nu excludă a priori consensul, chiar dacă motivaţiile sînt diferite, atunci cînd miza este interesul major al poporului.
    32. În cadrul funcţiei de monitorizare şi control, libertatea de acţiune a executivului este, în mod necesar, limitată de responsabilitatea sa în faţa legiuitorului. Obligaţia de dare de seamă în faţa Parlamentului este definită, în special, prin principiul tradiţional al responsabilităţii ministeriale, individuale şi colective. Pentru a proteja cetăţenii împotriva arbitrarului guvernului şi pentru a le garanta utilizarea raţională a fondurilor publice, deputaţii trebuie să monitorizeze activitatea guvernării, responsabilitate care, de regulă, este asumată de către partidele de opoziţie.
    33. Astfel, conţinutul politic, atît parlamentar, cît şi extraparlamentar, al mandatului se realizează prin drepturile politice ale deputaţilor, şi anume: iniţiativa parlamentară ce se poate manifesta sub modalitatea dreptului de iniţiativă legislativă, prin propuneri legislative sau amendamente, depunerea de moţiuni sau proiecte, hotărîri ori prin declaraţii, dreptul de a participa la iniţiative colective, cum este moţiunea de cenzură pentru demiterea Guvernului, sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea actelor normative, cererea de întrunire a Parlamentului în sesiune extraordinară etc.; libertatea de exprimare, specifică parlamentarilor prin dreptul la cuvînt şi dreptul la vot; drepturi legate de activitatea de monitorizare şi control al executivului pe calea întrebărilor sau interpelărilor adresate Guvernului sau membrilor săi, participarea la iniţierea de moţiuni simple sau de cenzură, anchete, solicitarea de informaţii; drepturi legate de organizarea şi funcţionarea Parlamentului, care se referă la dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de lucru ale acestuia, în grupurile de prietenie cu alte ţări sau în delegaţiile parlamentare.
    34. În viziunea Curţii, mandatul de parlamentar exprimă relaţia parlamentarului cu întregul popor, în serviciul căruia este, nu numai cu alegătorii care l-au votat, deşi aceştia beneficiază de prezenţa parlamentarului în virtutea obligaţiei sale de a ţine legătura cu alegătorii. Astfel, sintagma “a fi în serviciul poporului” de la articolul 68 alin. (1) din Constituţie înseamnă că, din momentul alegerii şi pînă la încetarea mandatului, fiecare deputat devine reprezentantul poporului în integralitatea sa şi are drept misiune să servească interesului comun, cel al poporului, şi nu doar partidului din care provine. În exercitarea mandatului, parlamentarul se supune numai Constituţiei, legilor şi trebuie să adopte atitudini care, potrivit conştiinţei sale, servesc binelui public.
    35. În definirea acestor interese, opţiunea parlamentarului este liberă, chiar dacă el face parte dintr-un partid pe care îl reprezintă în Parlament. În conformitate cu articolul 2 alin. (2) din Constituţie, nici o persoană  particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. În acest sens, principiile fundamentale ale statului de drept trebuie respectate cu sfinţenie pentru a se obstacula tentaţia pe care ar putea-o avea unul sau mai multe partide politice, devenite majoritare în Parlament, de a-şi transforma “aleşii” în “activişti ai partidului” sau structurile administraţiei publice centrale sau locale în “organe de partid”, centrale sau locale.
    36. În concluzie, Curtea reţine că exercitarea mandatului deputatului acoperă întreaga activitate politică a deputatului, atît cea parlamentară, cît şi cea extraparlamentară, inclusiv adoptarea legilor în cadrul şedinţelor în plen ale Parlamentului, participarea la şedinţele comisiilor de specialitate ale Parlamentului, alte activităţi legate nemijlocit de procesul de creaţie legislativă sau de monitorizare a guvernării, participarea în cadrul delegaţiilor parlamentare şi la întîlnirile cu alegătorii.
    37. Curtea consideră că în sensul prevederilor „în exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul poporului”, „orice mandat imperativ este nul” de la alineatele (1) şi (2) ale articolului 68 din Constituţie:
    - mandatul reprezentativ semnifică dreptul delegat de poporul Republicii Moldova, ca titular al suveranităţii naţionale, deputaţilor în Parlament pentru exercitarea puterii legislative ca parte componentă a puterii de stat, în baza şi în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale;
    - deputaţii în Parlament îşi exercită mandatul în mod direct, liber şi efectiv, potrivit intimei lor convingeri, în interesele întregului popor.
    A. Argumentele autorilor sesizării
    38. Potrivit autorilor sesizării, prevederea „Orice mandat imperativ este nul” de la alineatul (2) al articolului 68 din Constituţie are aplicabilitate doar în situaţia cînd deputatul participă nemijlocit la şedinţele în plen ale Parlamentului, precum şi la şedinţele comisiilor de specialitate ale acestuia, urmînd ca, în cazul neparticipării la aceste şedinţe, mandatul deputatului să devină revocabil.
    B. Aprecierea Curţii
    39. Natura mandatului parlamentar, instituţie cu trăsături adînc înrădăcinate în istoria şi tradiţiile mai mult sau mai puţin democratice ale statelor, a provocat de-a lungul timpului dezbateri aprinse. În esenţă, pot fi desprinse două mari curente, diametral opuse, în funcţie de adeziunea la teoria suveranităţii populare sau la cea a suveranităţii naţionale.
    40. Potrivit teoriei suveranităţii populare, fiecare cetăţean deţine individual o fracţiune din suveranitate, suveranitatea populară fiind suma a diferite fracţiuni ale suveranităţii pe care fiecare individ în parte le deţine. Această teorie se află în strînsă conexiune cu procedeele democraţiei directe şi are drept corolar că mandatul alesului este particular şi imperativ: particular – pentru că exprimă voinţa unui grup de cetăţeni (alegătorii dintr-o anumită circumscripţie electorală) şi imperativ – deoarece este limitat de instrucţiunile obligatorii ale electoratului. Aceste trăsături duc în mod inevitabil la dependenţa totală a parlamentarului faţă de partid sau alegătorii săi.
    41. La polul opus, teoria suveranităţii naţionale consacră ideea că puterea suverană emană de la naţiune (popor) ca o entitate abstractă, indiviză şi distinctă de persoanele fizice. Această teorie are ca idee de bază că mandatul alesului este general şi reprezentativ: general – pentru că parlamentarii reprezintă întreaga naţiune, nu un grup de alegători, şi reprezentativ – deoarece aceştia nu au obligaţia de a îndeplini nici o instrucţiune din partea alegătorilor, dispunînd, din punct de vedere juridic, de independenţă absolută în raport cu alegătorii. Aceasta este calea urmată de fostele ţări socialiste din Europa de Est în procesul de democratizare a societăţii, care au consacrat la nivel constituţional interdicţia mandatului imperativ. Astfel, la nivel global, mandatul reprezentativ a devenit regula, mandatul imperativ rămînînd o excepţie (a se vedea Raportul Comisiei de la Veneţia CDL-AD(2009)027 privind mandatul imperativ şi alte practici similare).
    42. Urmînd practica majorităţii statelor lumii, Constituţia Republicii Moldova, prin articolul 68 alin.(2), respinge orice formă de mandat imperativ, incluzînd prevederi care consfinţesc caracterul reprezentativ al mandatului parlamentarilor.
    43. Astfel, deoarece nu sînt reprezentanţii unei fracţiuni a populaţiei, parlamentarii nu pot fi apărătorii unor interese particulare, ei sînt absolut liberi în exercitarea mandatului lor şi nu au obligaţia de a îndeplini angajamentele pe care şi le-ar fi putut asuma înaintea alegerii sau eventualele instrucţiuni din partea alegătorilor formulate pe parcursul mandatului. Aleşii nu au obligaţia legală să-şi susţină partidul sau deciziile grupului lor în cadrul Parlamentului. Mai mult, în cazul în care deputatul, prin comportamentul său, provoacă daune acestuia, partidul sau grupul din care face parte poate să-l excludă, însă această excludere nu antrenează pierderea mandatului parlamentar. Aceasta, în mod evident, nu împiedică deputatul ca, odată ales, să îşi onoreze angajamentele şi să se conformeze disciplinei de vot a grupului parlamentar din care face parte.
    44. Pe cale de consecinţă, Curtea reţine că, în logica reprezentării libere, mandatul parlamentarului este irevocabil: alegătorii nu pot să-l facă să înceteze prematur şi practica demisiilor în alb este interzisă. Alegătorii nu pot, prin urmare, să-şi exprime nemulţumirea faţă de modul în care un ales şi-a îndeplinit misiunea decît prin refuzul acordării voturilor lor atunci cînd acesta solicită realegerea.
    45. Faptul că mandatul de parlamentar are caracter reprezentativ nu înseamnă totuşi că, odată ce alegerea a avut loc, orice legătură dintre parlamentar şi alegători dispare. Parlamentarul este supus permanent influenţei opiniei publice, pe care, la rîndul său, o influenţează. Independenţa mandatului nu presupune că parlamentarii se pot dezinteresa de aspiraţiile de ansamblu ale poporului, deoarece, per a contrario, principiul reprezentării ar fi o simplă ficţiune. Astfel, Parlamentul îşi desfăşoară activitatea sub control electiv, întrucît electoratul, la următoarele alegeri, poate să-şi schimbe opţiunile.
    46. Curtea observă că mandatul civil, invocat de autorii sesizării, este de drept privat, cu un conţinut rezultat din acordul de voinţă expres sau prezumat al părţilor şi cu caracter imperativ, raportat numai la voinţa mandantului. Spre deosebire de acesta, mandatul parlamentar este de drept public, care este rezultatul alegerilor parlamentare (baza electivă), cu un conţinut prestabilit şi cu caracter reprezentativ al întreg corpului electoral (popor).
    47. Aceste caracteristici conferă deputatului un regim special de protecţie împotriva presiunilor alegătorilor şi ale partidului cu sprijinul căruia a intrat în Parlament. Astfel, odată ales, deputatul devine reprezentantul întregului popor, iar conţinutul mandatului său este determinat de interesele acestuia, pe care îl reprezintă, şi nu numai ale celor care l-au votat, deputatul fiind liber să adopte atitudini care, potrivit conştiinţei sale, servesc binelui public, irevocabilitatea mandatului fiind un mijloc de protecţie a libertăţii şi independenţei deputatului.
    48. Irevocabilitatea mandatului parlamentar este un principiu de bază general acceptat al democraţiilor europene. În acest context, în Rezoluţia nr.1303(2002) privind funcţionarea instituţiilor democratice în Moldova, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a cerut autorităţilor moldoveneşti „de a garanta cu claritate în legislaţie principiul irevocabilităţii mandatului parlamentar”.
    49. În lumina celor expuse, în viziunea Curţii, nulitatea mandatului imperativ şi caracterul reprezentativ al mandatului deputatului, consacrate de articolul 68 din Constituţie, implică imposibilitatea revocării de către alegători (sau partid) a mandatului încredinţat deputatului de a-i reprezenta în Parlament, chiar dacă acesta se eschivează, sub diferite pretexte, de la exercitarea puterii legislative.
    A. Argumentele autorilor sesizării
    50. Potrivit autorilor sesizării, „ridicarea mandatului” este aplicabilă în cazul eschivării deputatului de la şedinţele plenare ale Parlamentului, precum şi de la şedinţele comisiilor sale de specialitate.
    B. Aprecierea Curţii
    51. Conform articolului 69 din Constituţie, calitatea de deputat încetează, înainte de termen, în 4 situaţii: demisie, ridicare a mandatului, incompatibilitate sau deces.
    52. Ridicarea mandatului este încetarea forţată, contrar voinţei deputatului, a mandatului său. Această normă constituţională nu este dezvoltată în prezent prin norme legislative, care ar explica şi detalia mecanismul aplicării.
    53. Curtea reţine că, după cum rezultă din norma constituţională, reglementarea cazurilor de încetare forţată a mandatului deputatului este apanajul Parlamentului, inclusiv ridicarea mandatului deputatului în cazul eschivării acestuia de la exercitarea îndatoririlor inerente calităţii de deputat, ţinînd cont de principiile şi spiritul Constituţiei, normele şi standardele democratice şi avînd în vedere practica altor state în domeniu.
    54. În acest context, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte exercitarea mandatului de deputat, în majoritatea parlamentelor există o obligaţie formală de prezenţă, atît în ​​plen, cît şi în comisie.
    55. De fapt, nu există decît cîteva legislative (Senatul belgian şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei), care nu prevăd o formă de participare obligatorie şi nici o penalizare pentru absenţe nemotivate repetate. În majoritatea parlamentelor care se confruntă cu o obligaţie de prezenţă, absenţa poate fi justificată.
    56. În multe state, Parlamentul nu are dreptul de a exclude definitiv pe unul dintre membrii săi (Cipru, Franţa, Gabon, Lesotho, Norvegia, Parlamentul European, Romînia etc.). În schimb, este adesea utilizată în calitate de măsură disciplinară suspendarea temporară.
    57. În ţările în care excluderea definitivă este posibilă, motivele pentru care aceasta poate avea loc variază destul de puternic. În general, acestea sînt de trei tipuri: sancţiune disciplinară, pierderea condiţiilor de eligibilitate, precum şi exercitarea unei activităţi incompatibile cu mandatul de deputat. Există şi alte motive pentru care un membru poate fi exclus din Parlament, precum ar fi cunoaşterea insuficientă a limbii oficiale, fapt ce nu permite exercitarea mandatului de parlamentar, cum este cazul Letoniei.
    58. În practica statelor pot fi distinse trei cazuri de pierdere forţată a mandatului de deputat:
    1) În unele state, parlamentarul care nu îşi prezintă benevol demisia poate fi exclus de către Parlament în cazul în care nu mai corespunde cerinţelor de eligibilitate sau a acceptat o funcţie incompatibilă.
    2) În anumite cazuri (de regulă, în ţările anglo-saxone), excluderea din Parlament poate fi aplicată ca sancţiune disciplinară finală.
Motivele excluderii – absenţa nemotivată de la şedinţe, dezvăluirea informaţiilor confidenţiale unor terţe persoane, perturbarea ordinii sau lezarea demnităţii Parlamentului – sînt în mod expres incluse în legea cu privire la statutul deputatului sau în regulamentul Parlamentului. Neglijarea îndatoririlor, în general, şi absenţa de la şedinţele Parlamentului, în special, sînt cele mai comune motive de excludere a deputatului din Parlament.
    În Australia, de exemplu, un membru care nu a participat la nici o şedinţă a Parlamentului pe parcursul a două luni consecutive, fără autorizaţie, îşi pierde mandatul. Acesta este, de asemenea, cazul în Capul Verde (dacă numărul absenţelor nemotivate depăşeşte valoarea maximă stabilită în regulamentul Parlamentului), Letonia (absenţa nejustificată de la mai mult de jumătate din şedinţele plenare ale Parlamentului pe parcursul unei perioade de trei luni) şi Senegal (pentru lipsa la şedinţele din cadrul a două sesiuni ordinare). Absenţa nejustificată de la toate şedinţele în una din cele două sesiuni este, de asemenea, un motiv de excludere din Parlament în Niger, dar este nevoie de o decizie în acest sens, adoptată cu votul a două treimi din membrii Parlamentului, şi de o decizie a Curţii Supreme. Excluderea poate avea loc şi pentru alte motive (disciplinare sau nu), la cererea Biroului permanent al Parlamentului.
    În India, în cazul în care un membru este absent de la şedinţele Parlamentului şaizeci de zile sau mai mult, fără a fi autorizat de către Parlament, mandatul său poate fi declarat vacant. În Australia, Constituţia prevede că deputatul este exclus din Parlament în cazul absenţei de la 21 de şedinţe plenare consecutive, iar în cazul absenţei pe parcursul a două luni consecutive fără permisiunea Parlamentului, mandatul de parlamentar devine în mod automat vacant. În Sri Lanka, perioada este de trei luni. În Seychelles, pedeapsa se aplică în cazul în care membrul titular este absent, fără permisiunea în scris a preşedintelui, pentru mai mult de 90 de zile sau în cazul în care un deputat părăseşte ţara pentru mai mult de 30 de zile, cu excepţia cazului în care acesta dispune de autorizaţia în acest sens a preşedintelui Adunării Parlamentare.
    Pierderea definitivă a mandatului în caz de absenţă repetată apare, de asemenea, în Armenia, Austria, Japonia, Thailanda şi Turcia. În aceasta din urmă, de exemplu, membrii care au fost absenţi, fără o scuză valabilă, de la cinci sesiuni într-o perioadă de o lună pot fi excluşi printr-o decizie a Adunării Parlamentare.
    Deşi este adevărat că excluderea din Parlament este, în general, aplicată în cazul absenţei repetate în plen, în unele state şi absenţa repetată la şedinţele comisiilor pot antrena sancţiuni (Côte d’Ivoire, Senatul francez şi Portugalia). În Portugalia, membrul care, fără un motiv valabil, nu a participat la patru şedinţe plenare îşi pierde mandatul, în timp ce, dacă lipseşte de la mai mult de patru şedinţe ale comisiilor, pierde mandatul în comisia în cauză. În Senatul Francez, senatorul care are trei absenţe nejustificate consecutive în comisie este declarat demisionat de drept şi nu poate fi înlocuit pe parcursul unui an.
    Excluderea este, de asemenea, prevăzută într-un şir de state (de ex., India) în cazul oricărui membru recunoscut de Parlament vinovat de comportament neadecvat sau de alte fapte nedemne de un parlamentar. Constituţia Boliviei dispune că fiecare cameră are dreptul de a exclude (temporar sau definitiv), cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate, orice membru care a fost găsit vinovat de abateri grave în îndeplinirea funcţiilor sale.
    În Regatul Unit al Marii Britanii, un membru al Camerei Comunelor poate fi, de asemenea, exclus printr-o rezoluţie a Camerei, anume pentru încălcarea codului de conduită sau a normelor disciplinare. O asemenea excludere este însă posibilă numai după o anchetă şi o recomandare a Comisiei pentru standarde şi privilegii (“Select Committee on Standards and Privileges”).
    3) Nu în ultimul rînd, în unele state, parlamentarul îşi poate pierde mandatul în urma unei hotărîri judecătoreşti.
    Pierderea mandatului de parlamentar în urma unei decizii judiciare – în general numită “decădere” – este un scenariu pe care îl găsim în aproape toate statele. Printre excepţiile de la această normă sînt Statele Unite ale Americii şi Republica Arabă Siriană, constituţiile din aceste state dispunînd că doar Camera Reprezentanţilor şi Senatul sînt competente să examineze cazurile privind alegerea şi calificarea membrilor lor.
    Prin urmare, este necesar să se distingă nu atît între ţări în care mandatul încetează sau nu în urma unei decizii judecătoreşti, ci mai degrabă între cele în care decizia instanţei de judecată produce efecte “ipso jure” şi cele în care trebuie să fie urmată de o decizie a Parlamentului.
    59. Procedurile de excludere a deputatului din Parlament variază, de asemenea, foarte mult. Adesea, decizia de excludere se ia de către Parlament cu o majoritate calificată sau mai mare (două treimi în Statele Unite ale Americii, Israel, Argentina, Iordania; trei sferturi în Thailanda; cinci şesimi în Finlanda). Procedura de excludere are, de cele mai multe ori, ca punct de pornire recomandarea unei comisii, însărcinate cu examinarea cazului şi care raportează Parlamentului.
    60. Practica altor state denotă faptul că numai lipsa repetată de la şedinţele în plen ale Parlamentului sau de la şedinţele comisiilor de specialitate se sancţionează. Evident, este esenţial ca o excludere definitivă să rămînă o procedură excepţională, o sancţiune de ultim remediu, ce ar trebui să se limiteze strict la cazurile prevăzute de lege. În caz contrar, aceasta ar putea deveni o armă periculoasă în mîinile majorităţii parlamentare împotriva opoziţiei sau a grupurilor minoritare.
    61. În acelaşi context, Curtea reţine că, spre deosebire de absenţele nemotivate, protestul parlamentar constituie, eminamente, o absenţă motivată politic, fiind o metodă de luptă politică, o acţiune a unui deputat sau a unui grup de deputaţi, ca ripostă la o anumită acţiune a majorităţii, prin care se exprimă o manifestare, fără acte de violenţă, a opoziţiei împotriva unor acte sau decizii care sînt considerate ilegale sau contrare interesului comun, cu scopul de a obţine cedări.
    62. Astfel, Curtea consideră că sintagma „ridicarea mandatului” nu este aplicabilă acţiunilor de protest parlamentar în cadrul activităţii politice a deputatului care nu este legată nemijlocit de procesul de creaţie legislativă, dacă nu se recurge la violenţă fizică sau psihică.
    63. În acelaşi timp, este necesară reglementarea legală exhaustivă a procedurilor de protest parlamentar, a condiţiilor şi temeiurilor cînd protestul parlamentar poate fi declarat, astfel încît să nu existe nici un dubiu sau confuzie între protest şi lipsa nemotivată de la şedinţele Parlamentului. Prin urmare, protestul parlamentar trebuie să fie notificat public de către deputatul vizat sau de către preşedintele fracţiunii parlamentare, cu anunţarea situaţiei care l-a determinat şi a cerinţelor pentru sistare.
    64. În acest context şi ţinînd cont de principiile democraţiei şi pluralismului politic, consfinţite de articolul 1 alin. (3) din Constituţie, Curtea consideră că ar fi contrar spiritului Constituţiei dacă ar fi instituită posibilitatea ridicării mandatului de deputat pentru recurgerea la anumite forme de protest parlamentar, instrument de luptă politică ce ţine de esenţa parlamentarismului, deoarece în acest fel se exprimă diversitatea de opinii, chiar dacă aceste drepturi pot fi utilizate într-o manieră obstrucţionistă, spre a împiedica sau întîrzia luarea unei decizii.
    65. Curtea observă că instrumentul protestului parlamentar este utilizat, în special, de grupurile parlamentare minoritare. În eventualitatea sancţionării cu ridicarea mandatului, există riscul ca libertatea politică a opoziţiei să fie obstrucţionată de majoritatea parlamentară, contrar standardelor democraţiei şi pluralismului politic ce impun protejarea opoziţiei împotriva presiunilor majorităţii (a se vedea Recomandarea APCE 1601(2008) „Liniile directorii procedurale privind drepturile şi îndatoririle opoziţiei într-un parlament democratic” şi Raportul Comisiei de la Veneţia CDL-AD(2010)025 privind rolul opoziţiei într-un parlament democratic).
    66. În orice caz, lipsirea colectivă a unui grup de deputaţi de mandatul de deputat este inadmisibilă, fiind contrară semnificaţiei mandatului reprezentativ, astfel încît urmează a fi luată o decizie individuală pentru fiecare deputat în parte.
    67. Avînd în vedere lipsa normelor legale privind ridicarea mandatului deputatului, acest mecanism ar putea fi aplicat doar după adoptarea legii în acest sens, ţinînd cont de consideraţiile expuse de Curte în prezenta hotărîre, Curtea rezervîndu-şi dreptul de a se pronunţa în privinţa aspectelor suplimentare în cadrul unui eventual control de constituţionalitate.
    68. În lumina celor expuse, în sensul alineatului (2) al articolului 69 din Constituţie, încetarea calităţii de deputat prin „ridicarea mandatului” poate avea loc în condiţiile expres prevăzute de Constituţie, de legile care reglementează organizarea şi funcţionarea Parlamentului şi care definesc statutul deputatului.
    Din aceste motive, în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.b) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională
    1. În sensul alineatului (1) al articolului 68 din Constituţie, exercitarea mandatului acoperă întreaga activitate politică a deputatului, atît cea parlamentară, cît şi cea extraparlamentară, inclusiv adoptarea legilor în cadrul şedinţelor în plen ale Parlamentului, participarea la şedinţele comisiilor de specialitate ale Parlamentului, alte activităţi legate nemijlocit de procesul de creaţie legislativă sau de monitorizare a guvernării, participarea în cadrul delegaţiilor parlamentare şi la întîlnirile cu alegătorii.
    2. În sensul prevederilor „în exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul poporului”, „orice mandat imperativ este nul” de la alineatele (1) şi (2) ale articolului 68 din Constituţie:
    - mandatul reprezentativ semnifică dreptul delegat de poporul Republicii Moldova, ca titular al suveranităţii naţionale, deputaţilor în Parlament pentru exercitarea puterii legislative ca parte componentă a puterii de stat, în baza şi în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale;
    - deputaţii în Parlament îşi exercită mandatul în mod direct, liber şi efectiv, potrivit intimei lor convingeri, în interesele întregului popor.
    3. În sensul alineatului (2) al articolului 69 din Constituţie, încetarea calităţii de deputat prin „ridicarea mandatului” poate avea loc în condiţiile expres prevăzute de Constituţie, de legile care reglementează organizarea şi funcţionarea Parlamentului şi care definesc statutul deputatului.
    4. Prezenta hotărîre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE                      Alexandru TĂNASE

    Nr. 8 Chişinău, 19 iunie 2012.