HGO301/2014
ID intern unic:  352740
Версия на русском
Fişa actului juridic

Republica Moldova
GUVERNUL
HOTĂRÎRE Nr. 301
din  24.04.2014
cu privire la aprobarea Strategiei de mediu
pentru anii 2014-2023 şi a Planului de acţiuni
pentru implementarea acesteia
Publicat : 06.05.2014 în Monitorul Oficial Nr. 104-109     art Nr : 328
    În scopul asigurării implementării prevederilor Programului de activitate a Guvernului Republicii Moldova „Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare” 2013-2014 şi creării cadrului strategic în domeniul protecţiei mediului înconjurător, Guvernul HOTĂRĂŞTE:
    1. Se aprobă:
    Strategia de mediu pentru anii 2014-2023, conform anexei nr. 1;
    Planul de acţiuni pentru implementarea Strategiei de mediu pentru anii 2014-2023, conform anexei nr. 2.
    2. Ministerul Mediului:
    va conlucra cu organismele internaţionale şi cu potenţialii donatori în scopul atragerii volumului necesar de investiţii pentru implementarea prevederilor Strategiei de mediu pentru anii 2014-2023 şi a Planului de acţiuni pentru implementarea acesteia;
    va prezenta Guvernului anual, pînă la data de 1 martie, raportul de monitorizare privind implementarea Strategiei nominalizate.
    3. Ministerele şi alte autorităţi administrative centrale:
    vor asigura realizarea măsurilor prevăzute în Strategia de mediu pentru anii 2014-2023 şi în Planul de acţiuni pentru implementarea acesteia, conform competenţelor;
    vor prezenta Ministerului Mediului anual, pînă la data de 1 februarie, rapoarte cu privire la realizarea măsurilor respective.
    4. Se recomandă autorităţilor administraţiei publice locale să întreprindă măsurile necesare pentru realizarea prevederilor Strategiei.
    5. Se stabileşte că Planul de acţiuni pentru implementarea Strategiei de mediu pentru anii 2014-2023 poate fi actualizat o dată la 3 ani, după o evaluare a progreselor înregistrate în procesul de implementare.
    6. Controlul asupra executării prezentei hotărîri se pune în sarcina Ministerului Mediului.

    PRIM-MINISTRU                                                                          Iurie LEANCĂ

    Contrasemnează:
    Viceprim-ministru,
    ministrul economiei                                                                         Valeriu Lazăr
    Viceprim-ministru,
    ministrul afacerilor externe
    şi integrării europene                                                                      Natalia Gherman
    Ministrul mediului                                                                           Gheorghe Şalaru
    Ministrul sănătăţii                                                                           Andrei Usatîi
    Ministrul transporturilor
    şi infrastructurii drumurilor                                                            Vasile Botnari
    Ministrul agriculturii
    şi industriei alimentare                                                                   Vasile Bumacov
    Ministrul dezvoltării regionale
    şi construcţiilor                                                                               Marcel Răducan
    Ministrul educaţiei                                                                          Maia Sandu

    Nr. 301. Chişinău, 24 aprilie 2014.


Anexa nr. 1
la Hotărîrea Guvernului nr. 301
din 24 aprilie 2014

STRATEGIA
de mediu pentru anii 2014-2023
I. INTRODUCERE
    Protecţia mediului constituie o problemă de o importanţă globală, care trebuie să devină o prioritate naţională, deoarece vizează în mod direct condiţiile de viaţă şi sănătatea populaţiei, realizarea intereselor economice, precum şi capacităţile de dezvoltare durabilă a societăţii.
    Existenţa unui mediu curat contribuie incontestabil la asigurarea drepturilor fundamentale ale omului prevăzute de Constituţia Republicii Moldova: dreptul la viaţă şi dreptul la sănătatea fizică şi morală. Aceasta implică păstrarea calităţii principalelor componente ale mediului (a aerului, apei, solului, florei şi faunei), în condiţiile unei dezvoltări durabile.
    Ca urmare a schimbărilor produse pe parcursul ultimilor ani în societatea noastră, în structura economiei naţionale, dar şi în cadrul legislativ existent, a apărut necesitatea elaborării unei politici clare în domeniul protecţiei mediului, care:
    a) să determine principiile de bază şi priorităţile în domeniul protecţiei mediului, utilizării raţionale a resurselor naturale şi al dezvoltării durabile a ţării;
    b) să asigure sinergismul implementării obligaţiilor internaţionale asumate de Republica Moldova şi realizarea cadrului politic prin prisma integrării europene;
    c) să constituie baza reformei instituţionale şi consolidării capacităţilor de implementare a cadrului politic şi legislativ în domeniul protecţiei mediului şi utilizării durabile a resurselor naturale.
    Necesitatea elaborării unui document de politici în domeniul mediului a fost remarcată pe parcursul ultimilor ani atît de către experţii naţionali, cît şi de către experţii internaţionali angajaţi în diferite misiuni de mediu în Republica Moldova.
    La fel ca şi alte ţări din regiune, Moldova se confruntă cu numeroase probleme semnificative în domeniul mediului. Managementul insuficient al deşeurilor solide cauzează poluarea solului, aerului şi a apei; managementul inadecvat al pădurilor şi practicile agricole neraţionale cauzează degradarea solului şi pierderea biodiversităţii; rîurile mici, fîntînile sînt puternic poluate din cauza activităţilor agricole, a infrastructurii de epurare a apelor învechite, a depozitării ilegale a deşeurilor şi a dejecţiilor animaliere; activităţile industriale şi numărul mare de maşini vechi cauzează poluarea aerului în zonele urbane, iar lipsa surselor regenerabile de energie induce nesiguranţa energetică şi contribuie la schimbarea climei.
    Elaborarea Strategiei de mediu a fost dictată şi de vectorul politic de integrare europeană al ţării noastre, de cerinţele actuale de aliniere a legislaţiei naţionale la prevederile directivelor Uniunii Europene şi de asigurare a unei dezvoltări durabile a ţării prin promovarea economiei verzi.
    Procesul de integrare europeană reprezintă o provocare a sectorului de mediu şi include două mari direcţii de acţiune: armonizarea legislaţiei naţionale de mediu cu acquisul comunitar din sector şi reforma instituţională, care presupune dezvoltarea unui mecanism instituţional capabil să pună în aplicare cadrul legislativ nou-adoptat. Strategia de mediu pentru anii 2014-2023 (în continuare – Strategie) vizează exact aceste provocări şi tinde să constituie documentul-cheie în planificarea strategică a acţiunilor ce vor fi întreprinse în următorii zece ani.
    Capitolul „Mediu” din Acordul de asociere prevede angajamente şi activităţi concrete ale Guvernului Republicii Moldova în domeniul protecţiei mediului, precum:
    a) elaborarea legislaţiei, normelor şi standardelor armonizate cu prevederile directivelor Uniunii Europene, precum şi consolidarea capacităţii instituţionale şi înfiinţarea structurilor noi necesare;
    b) elaborarea unei Strategii naţionale de mediu, care să cuprindă reformele instituţionale planificate, în termenele stabilite, pentru punerea în aplicare şi respectarea legislaţiei de mediu;
    c) elaborarea strategiilor sectoriale în domeniul apei, aerului, conservării biodiversităţii, adaptării şi atenuării fenomenului schimbării climatice ş.a.
    d) divizarea strictă şi clară a competenţelor între organele de mediu la nivel naţional, regional şi local;
    e) integrarea mediului în alte politici sectoriale, promovarea dezvoltării economice verzi şi a eco-inovaţiilor.
    Intervenţia statului în domeniul protecţiei mediului este determinată şi de necesitatea realizării obiectivelor enunţate în Documentul final aprobat la Conferinţa pentru Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro „Viitorul pe care îl dorim”, Declaraţia Miniştrilor de Mediu de la Astana; cele 26 de principii din Declaraţia de la Stockholm privind mediul uman; Obiectivele de Dezvoltare a Mileniului (în special obiectivul 7 „Asigurarea Durabilităţii Mediului”); Programul de asistentă a ONU pentru Republica Moldova pentru perioada 2013-2017, care include prioritatea nr.3 „Mediu, Schimbări Climatice şi Managementul Riscurilor”, avînd drept scop protecţia factorilor de mediu şi a ecosistemelor naturale, reglementarea şi utilizarea raţională şi durabilă a resurselor naturale şi minimalizarea impactului asupra mediului şi sănătăţii umane.
    În prezent, capitole întregi ce cuprind acţiuni de protecţie a mediului sînt incluse în documente naţionale de planificare strategică, ca Programul de activitate şi Planul de acţiuni al Guvernului, Strategia de asigurare a securităţii naţionale, Planul naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului, Cadrul bugetar pe termen mediu. Domeniul protecţiei mediului a fost recunoscut ca un domeniu important pentru dezvoltarea social-economică a ţării în Strategia Naţională de Dezvoltare „Moldova 2020”.
    În aceste documente de politici însă priorităţile de mediu sînt expuse succint şi sporadic, fără a avea la bază un document de politică de mediu, fiind formulate în raport cu cerinţele şi necesităţile evidenţiate la momentul respectiv. Astfel, Strategia de mediu pentru perioada 2014-2023 caută să compenseze această lacună şi să stabilească obiective concrete în domeniul protecţiei mediului, a căror implementare va conduce la dezvoltarea durabilă a ţării, la integrarea europeană, la aplicarea principiilor economiei verzi, precum şi la obţinerea unor beneficii considerabile în ceea ce priveşte îmbunătăţirea sănătăţii şi reducerea mortalităţii, precum şi la apariţia unor oportunităţi economice şi economisiri pe scară largă, care, respectiv, vor contribui la bunăstarea comunităţii.
II. VIZIUNE, SCOP, OBIECTIVE
    1. Viziunea Strategiei are drept premisă reforma implementată în sectorul protecţiei mediului, astfel încît să funcţioneze un sistem instituţional, administrativ şi de management de mediu ajustat la rigorile Uniunii Europene, care să asigure durabilitatea mediului şi creşterea calităţii factorilor de mediu.
    2. Scopul Strategiei este de a garanta populaţiei Republicii Moldova dreptul la un mediu durabil nepoluat şi sănătos, în armonie cu dezvoltarea economică şi bunăstarea socială.
    3. Obiectivul general al Strategiei rezidă în crearea unui sistem eficient de management de mediu, care să contribuie la creşterea calităţii factorilor de mediu şi să asigure populaţiei dreptul la un mediu natural curat, sănătos şi durabil.
    4. Obiectivele specifice ale Strategiei:
    1) asigurarea condiţiilor de bună guvernare şi eficientizarea potenţialului instituţional şi managerial în domeniul protecţiei mediului pentru atingerea obiectivelor de mediu;
    2) integrarea principiilor de protecţie a mediului, de dezvoltare durabilă şi dezvoltare economică verde, de adaptare la schimbările climatice în toate sectoarele economiei naţionale;
    3) sporirea nivelului de cunoştinţe privind protecţia mediului în rîndul elevilor, studenţilor şi angajaţilor cu cel puţin 50% pînă în anul 2023 şi asigurarea accesului la informaţia de mediu;
    4) reducerea impactului negativ al activităţii economice asupra mediului şi îmbunătăţirea măsurilor de prevenire a poluării mediului;
    5) crearea sistemului de monitoring integrat şi control al calităţii mediului;
    6) asigurarea utilizării raţionale, protecţiei şi conservării resurselor naturale prin:
    a) îmbunătăţirea calităţii a cel puţin 50% din apele de suprafaţă şi implementarea sistemului de management al bazinelor hidrografice;
    b) asigurarea accesului, pînă în anul 2023, a circa 80% din populaţie la sistemele şi serviciile accesului sigure de alimentare cu apă şi a circa 65 % la sistemele şi serviciile de canalizare;
    c) îmbunătăţirea calităţii solurilor şi reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate, afectate de alunecări şi a fîşiilor de protecţie a terenurilor agricole în proporţie de 100%;
    d) gestionarea durabilă şi protecţia resurselor minerale utile;
    e) extinderea suprafeţelor de păduri pînă la 15% din teritoriul ţării şi a ariilor naturale protejate de stat pînă la 8% din teritoriu, precum şi asigurarea managementului eficient şi durabil al ecosistemelor naturale;
    7) crearea sistemului de management integrat al calităţii aerului, reducerea emisiilor de poluanţi în atmosferă cu 30% pînă în anul 2023 şi a gazelor cu efect de seră cu cel puţin 20% pînă în anul 2020, comparativ cu scenariul liniei de bază;
    8) crearea sistemelor integrate de gestionare a deşeurilor şi substanţelor chimice, care să contribuie la reducerea cu 30% a cantităţilor de deşeuri depozitate şi creşterea cu 20 % aratei de reciclare pînă în anul 2023.
III. DESCRIEREA SITUAŢIEI, OBIECTIVELE
SPECIFICE, DIRECŢIILE DE ACŢIUNE

Secţiunea 1
Sistemul instituţional şi managerial
în domeniul protecţiei mediului
    5. Descrierea situaţiei:
    1) Planificarea strategică de mediu. Primul document de politici în domeniul mediului a fost Concepţia protecţiei mediului înconjurător (1995), care trasa la acel moment direcţiile principale şi mecanismele politicii de protecţie a mediului la etapa de tranziţie spre economia de piaţă.
    Ulterior a fost elaborat Programul naţional strategic de acţiuni în domeniul protecţiei mediului înconjurător, aprobat prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 321 din 6 octombrie 1995. Planul de acţiuni de implementare a Programului conţinea activităţi planificate pînă în anul 2005. De aceea acest document este învechit şi nu corespunde tendinţelor contemporane de dezvoltare social-economică şi de integrare europeană a ţării. Acesta a fost urmat de Planul Naţional de Acţiuni în domeniul protecţiei mediului (1996), elaborat în conformitate cu prevederile Programului de acţiuni în domeniul protecţiei mediului în ţările Europei Centrale şi de Est.
    Direcţiile principale ale acestor documente au fost expuse în Orientările strategice ale dezvoltării social-economice a Republicii Moldova pînă în 2005 (1998), în care, pentru prima dată, pe lîngă problemele economice şi sociale, au fost incluse şi problemele de mediu.
    În anul 2001 a fost adoptat un nou document de politici – Concepţia politicii de mediu a Republicii Moldova – în care s-au evidenţiat noi abordări în domeniu, inclusiv orientarea spre integrarea europeană şi promovarea includerii cerinţelor de mediu în politicile sectoriale. Este important de menţionat că această Concepţie nu a determinat stabilirea unui cadru strategic de mediu sau dezvoltarea unor documente de politici care să definească obiective cuantificabile.
    La momentul actual, cadrul de politici de mediu este în proces de dezvoltare şi cuprinde cîteva documente de politici sectoriale, care reflectă obiective şi direcţii de acţiune în diferite domenii, cum ar fi gestionarea deşeurilor şi a substanţelor chimice, prevenirea poluării, conservarea biodiversităţii, alimentarea cu apă şi canalizarea, deşertificarea, silvicultura ş.a. Însă o mare parte din aceste documente conţin concepţii depăşite, care trebuie actualizate, iar pentru unele componente şi aspecte de mediu, (protecţia aerului atmosferic, solului, resurselor minerale utile) este necesară elaborarea documentelor de politici. În ansamblu, lipsa unei strategii-cadru de mediu a cauzat un deficit de planificare strategică în sectorul de mediu din Republica Moldova, lipsa unei viziuni generale la nivel de Guvern şi fragmentarea sectorului.
    Recent a fost aprobată Strategia de gestionare a deşeurilor pentru anii 2013-2027, care stabileşte un set de obiective şi măsuri privind colectarea, transportarea, tratarea, valorificarea şi eliminarea deşeurilor în Republica Moldova.
    De asemenea, anumite prevederi şi acţiuni de protecţie a mediului au fost incluse într-o serie de documente de politici din alte sectoare (economic, agricultură, sănătate, securitate naţională, dezvoltare regională, transport, demografic ş.a.), însă ponderea acestor acţiuni şi gradul lor de implementare rămîne scăzut.
    Implementarea prevederilor şi măsurilor de protecţie a mediului şi de utilizare raţională a resurselor naturale incluse în documentele de politici naţionale şi sectoriale nu poate fi impusă autorităţilor administraţiei publice locale, acest lucru fiind restricţionat prin cadrul legal. Astfel, ţinînd cont de faptul că autorităţile administraţiei publice locale sînt responsabile de asigurarea principalelor utilităţi şi servicii pentru populaţie, inclusiv de alimentarea cu apă şi asigurarea cu sisteme de canalizare, colectarea şi diminuarea cantităţilor de deşeuri, salubrizarea, întreţinerea spaţiilor verzi şi amenajarea teritoriului, realizarea unei planificări locale în domeniul protecţiei mediului de către acestea este crucială. Ceea ce este destul de dificil de realizat, deoarece, actualmente, măsurile de protecţie a mediului la nivel local sînt coordonate, în mare parte, de către Direcţia agricultură. Din lipsă de specialişti în domeniu, de fonduri, dotare, aceste acţiuni se realizează sporadic şi nu sînt coordonate cu documentele de politici la nivel naţional sau sectorial. În perioada anilor 1998-2001, în cadrul consiliilor judeţene de pe atunci activau secţii protecţia mediului şi utilizarea raţională a resurselor naturale, cu 3-4 specialişti, care conlucrau cu structurile centrale şi teritoriale de mediu. Astfel, cu suportul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi al Băncii Mondiale, au fost elaborate planuri locale de acţiuni în domeniul mediului. Însă după reforma teritorial-administrativă din 2001, aceste secţii au fost lichidate, iar planificarea locală de mediu a fost sistată. Acest lucru a influenţat negativ procesul decizional al Fondului Ecologic Naţional, căci, lipsit de o viziune clară asupra problemelor şi obiectivelor de mediu la nivel local, întîmpină dificultăţi în procesul de planificare a cheltuielilor pentru finanţarea proiectelor de mediu la nivel local, după caz.
    Reieşind din cele relatate, prezenta Strategie de mediu urmăreşte înlăturarea lacunelor evidenţiate în planificarea strategică de mediu.
    2) Cadrul legislativ/normativ în domeniul mediului. Domeniul protecţia mediului este reglementat de un set de acte legislative şi normative, elaborate, adoptate şi, după caz, modificate conform condiţiilor şi prevederilor noi de protecţie a mediului. Mai mult decît atît, unele dintre acestea au fost racordate, parţial, la prevederile legislaţiei de mediu a Uniunii Europene. Dezvoltarea cadrului legislativ/normativ a început odată cu adoptarea Legii nr.1515-XII din 16 iunie 1993 privind la protecţia mediului înconjurător.
    În prezent, domeniul protecţiei mediului este reglementat de circa 30 de acte legislative şi un set de acte normative, elaborate în baza legii-cadru menţionate.
    Deşi există acte legislative şi normative ce reglementează, practic, toate sectoarele de mediu, acestea nu corespund pe deplin tratatelor internaţionale de mediu la care Republica Moldova este parte şi nu asigură gestionarea adecvată a resurselor naturale pentru a preveni poluarea mediului şi dreptul la un mediu sănătos, impunîndu-se perfecţionarea acestora. Ceea ce reiese şi din necesitatea racordării legislaţiei naţionale la directivele Uniunii Europene, acţiune care a luat amploare după aprobarea Programului de activitate a Guvernului „INTEGRAREA EUROPEANĂ: LIBERTATE, DEMOCRAŢIE, BUNĂSTARE, 2011-2014”.
    3) Cadrul instituţional de mediu. Sistemul instituţional de mediu include autoritatea centrală pentru protecţia mediului, agenţiile de implementare în unele domenii, inspectoratele, serviciile, întreprinderile de stat, instituţiile ştiinţifice. Ministerul Mediului are misiunea de a asigura realizarea prerogativelor constituţionale ale Guvernului prin elaborarea, promovarea şi implementarea politicii statului în domeniul protecţiei mediului şi utilizării raţionale a resurselor naturale, managementului deşeurilor, folosirii şi protecţiei subsolului, hidroamelioraţiei, gospodăririi resurselor de apă, alimentării cu apă şi canalizare, reglementării activităţilor nucleare şi radiologice, controlului ecologic de stat, hidrometeorologiei şi monitoringului calităţii mediului. Aparatul central al Ministerului Mediului are 51 de unităţi, 5 direcţii de profil şi 5 servicii. În subordinea acestuia se află 7 instituţii cu funcţii de reglementare, de implementare a politicilor şi de control: Inspectoratul Ecologic de Stat, Agenţia pentru Geologie şi Resurse Minerale, Agenţia „Apele Moldovei”, Agenţia Naţională de Reglementare a Activităţilor Nucleare şi Radiologice, Serviciul Hidrometeorologic de Stat, Serviciul Piscicol, Întreprinderea de Stat „Expediţia Hidrogeologică din Moldova”. De asemenea, Ministerul Mediului coordonează activitatea a 7 oficii şi a 2 unităţi de implementare: Oficiul „Finanţării de carbon”, Oficiul „Schimbarea climei”, Oficiul „Managementul Durabil al Poluanţilor Organici Persistenţi”, Oficiul „Ozon”, Oficiul „Biodiversitate”, Oficiul „Biosecuritate”, Oficiul „Prevenirea poluării mediului”, Unitatea de implementare a proiectelor de aprovizionare cu apă şi canalizare, Unitatea consolidată de implementare a proiectelor de mediu.
    Deşi sistemul instituţional de protecţie a mediului pare organizat şi funcţional, se atestă un şir de constrîngeri şi probleme în activitatea acestuia. Se evidenţiază lipsa principiului delimitării clare a atribuţiilor în cadrul Ministerului Mediului şi al instituţiilor din subordinea lui, şi anume a atribuţiilor de elaborare a politicilor de mediu, de implementare a lor şi de control asupra respectării legislaţiei, ignorîndu-se Legea nr. 98 din 4 mai 2012 privind administraţia publică centrală de specialitate. Exemple relevante în acest sens constituie situaţiile ce urmează.
    Conform misiunii sale, Ministerul Mediului elaborează politici de mediu, dar totodată eliberează autorizaţii pentru unele genuri de activitate (de exemplu în domeniul gestionării deşeurilor, certificate CITES), precum şi efectuează expertiza ecologică a proiectelor de acte normative. Pe de altă parte, în majoritatea agenţiilor şi serviciilor din subordinea ministerului sunt cumulate funcţiile de elaborare a politicilor şi legislaţiei de mediu, de implementare şi de control. De exemplu, Inspectoratul Ecologic de Stat exercită atribuţii de supraveghere şi control asupra respectării legislaţiei de mediu, dar eliberează şi anumite autorizaţii, a căror respectare este, ulterior, supusă controlului, generînd conflicte de interese şi acţiuni coruptibile.
    Protecţia fondului forestier, a florei şi faunei forestiere este una din componentele politicii de mediu promovate de Ministerul Mediului. Însă, la momentul actual, Agenţia „Moldsilva”, care reprezintă altă categorie de autorităţi administrative, asigură funcţii de elaborare a politicilor, implementare şi control, ceea ce contravine Legii nr. 98 din 4 mai 2012 privind administraţia publică centrală de specialitate şi Legii nr. 131 din 8 iunie 2012 privind controlul de stat asupra activităţii de întreprinzător, care stipulează că doar o singură instituţie (Inspectoratul Ecologic de Stat) poate exercita controlul asupra protecţiei fondului forestier şi a celui cinegetic.
    Fără o repartizare clară a funcţiilor, competenţelor şi responsabilităţilor în domeniul protecţiei mediului, evitînd ambiguităţile, dublările sau suprapunerile acestora, se riscă a avea o legislaţie fragmentară, iar în consecinţă, un management al riscurilor ineficient şi costisitor.
    Actualmente, instituţiile subordonate ministerului asigură implementarea politicilor elaborate de minister doar în cîteva domenii (gestionarea resurselor minerale, resurselor de apă, resurselor piscicole). Pentru celelalte domenii (protecţia aerului, solului, biodiversitatea, ariile naturale protejate de stat, gestionarea deşeurilor şi a substanţelor chimice, expertiza ecologică, evaluarea impactului asupra mediului de la activităţile planificate, evaluarea strategică de mediu, autorizarea integrată de mediu, atenuarea fenomenului schimbărilor climatice etc.) nu există o structură care să asigure implementarea acestor politici sectoriale.
    O altă problemă în acest context o reprezintă fluctuaţia cadrelor, care determină reducerea gradului de experienţă instituţională, precum şi a numărului de specialişti şi de personal tehnic în domeniul mediului.
    Se impune stabilirea unor legături între instituţiile antrenate în managementul de mediu, care este un proces foarte anevoios. Cooperarea interministerială se bazează preponderent pe contacte personale, iar după reforma administraţiei publice centrale, ministerele şi autorităţile care mai aveau specialişti în probleme de mediu au redus aceste funcţii. Noul sistem de analiză a impactului de reglementare la proiectele de acte legislative şi normative, iniţiat de Ministerul Economiei, precum şi analiza ex-ante a impactului politicilor publice, stabilesc evaluarea impactului asupra mediului a prevederilor proiectelor de acte normative elaborate, care trebuie să fie efectuată de specialişti în domeniul protecţiei mediului, de care, în prezent, autorităţile publice centrale nu dispun.
    6. Problemele evidenţiate în funcţionarea sistemului instituţional şi managerial în domeniul protecţiei mediului:
    1) lipsa planificării strategice în sectorul de mediu atît la nivel naţional, cît şi la nivel local (documentele de politici sînt învechite şi trebuie actualizate, iar pentru unele componente, cum ar fi protecţia aerului, solului, utilizarea raţională a resurselor minerale utile, schimbările climatice, astfel de documente nici nu există);
    2) existenţa unui cadru legislativ învechit şi neracordat la prevederile directivelor Uniunii Europene;
    3) necorespunderea cadrului instituţional cu cerinţele şi provocările din domeniu. Atribuţiile de elaborare a politicilor de mediu, de implementare a lor şi de control asupra respectării legislaţiei nu sînt repartizate clar între instituţiile de mediu. Nu există agenţii care să se ocupe de implementarea politicilor în toate domeniile de mediu. Se atestă un şir de confuzii şi suprapuneri ale responsabilităţilor şi competenţelor în domeniile protecţiei mediului înconjurător cu cele ale altor instituţii din afara sistemului de mediu (protecţia fondului forestier, protecţia solului).
    7. Obiectivul specific 1: Asigurarea condiţiilor de bună guvernare şi eficientizare a potenţialului instituţional şi managerial în domeniul protecţiei mediului pentru atingerea obiectivelor de mediu.
    8. Direcţiile de acţiune
    Perfectarea cadrului de politici şi legislativ de mediu este una dintre condiţiile de realizare a tendinţelor de dezvoltare a ţării: integrarea în Uniunea Europeană, promovarea economiei verzi şi dezvoltarea durabilă. Strategia pune accentul pe aprobarea noului cadru politic, legislativ şi normativ de mediu, perfectat în conformitate cu cerinţele, directivele şi standardele Uniunii Europene.
    1) Armonizarea legislaţiei de mediu la prevederile directivelor Uniunii Europene din domeniu. Anexa la capitolul „Mediu” din Acordul de asociere conţine 25 de directive de mediu ale Uniunii Europene cu privire la următoarele sectoare:
    a) guvernarea de mediu şi integrarea mediului în alte documente de politici sectoriale;
    b) calitatea aerului;
    c) calitatea apei şi managementul resurselor de apă;
    d) managementul deşeurilor;
    e) protecţia naturii;
    f) poluarea industrială şi riscurile industriale;
    g) substanţele chimice.
    În conformitate cu aceste directive, Republica Moldova trebuie să transpună şi să implementeze un set de cerinţe, care, respectiv, implică costuri semnificative.
    Astfel, la capitolul legislativ/normativ va fi adoptată o nouă lege-cadru în domeniul protecţiei mediului, care va conţine prevederi din cele 25 de directive UE, cum ar fi: evaluarea strategică de mediu, managementul integrat de mediu, managementul bazinal al corpurilor de apă, monitoringul integrat de mediu, autorizarea integrată de mediu/autorizarea de mediu, implicarea publicului în luarea deciziilor de mediu, precum şi accesul la informaţia de mediu. Pentru o transpunere mai complexă a prevederilor directivelor Uniunii Europene de mediu, vor fi elaborate proiecte de legi speciale: legea cu privire la apa potabilă, legea cu privire la calitatea şi protecţia aerului atmosferic, legea cu privire la protecţia solului, legea privind securitatea biologică, legea privind evaluarea strategică de mediu, legea privind evaluarea impactului asupra mediului, legea privind deşeurile, legea privind substanţele chimice, legea cu privire la autorizaţia de mediu (inclusiv integrată), legea privind accesul la informaţia de mediu etc., precum şi regulamente de implementare a acestora.
    Odată cu adoptarea acestor legi, va fi iniţiată şi elaborarea mecanismului de punere în aplicare a acestora (regulamente, instrucţiuni, metodologii etc.).
    2) Asigurarea planificării strategice de mediu la nivel naţional, sectorial şi local. Vor fi elaborate documente de politici în domeniul gestionării deşeurilor radioactive şi a substanţelor chimice, protecţiei şi conservării biodiversităţii, protecţiei aerului atmosferic, gestionării şi protecţiei resurselor naturale (sol, subsol, apă) în domeniul reconstrucţiei ecologice a terenurilor degradate şi a landşafturilor naturale, adaptării la fenomenul schimbărilor climatice, gestionării riscurilor de mediu (inundaţii, secetă, calamităţi). De asemenea, va fi iniţiat procesul de revenire la planificarea locală de mediu, prin crearea cadrului instituţional necesar pentru implementarea acestei reforme (crearea secţiilor ecologice în cadrul consiliilor raionale), asigurarea metodologică şi instructivă a procesului de elaborare a planurilor locale de acţiuni pentru mediu, precum şi de elaborare a planurilor naţionale. Aceste planuri vor reprezenta un punct de pornire în dezvoltarea durabilă a unei localităţi, oferind garanţia că respectiva localitate a abordat şi a examinat adecvat problemele de mediu şi de utilizare raţională a resurselor naturale, în limitele sale administrative. Planurile elaborate de autorităţile administraţiei publice locale vor fi coordonate cu autoritatea centrală de mediu şi vor servi drept documente-cheie pentru obţinerea resurselor financiare din bugetele locale, Fondul de Dezvoltare Regională, Fondul Ecologic Naţional, precum şi de la donatorii externi. Fiecare proiect propus pentru finanţare de către programele de asistenţă financiară externă trebuie să reiasă dintr-un document de planificare strategică.
    Planificarea locală de mediu presupune un proces continuu, de aceea, periodic, planurile trebuie revizuite şi actualizate, în funcţie de procesul de soluţionare a problemelor. Autoritatea centrală de mediu urmează să controleze şi să monitorizeze acest proces.
    3) Asigurarea reformei instituţionale în sectorul de mediu. O simplă transpunere în legislaţia naţională a celor 25 de directive UE în domeniul mediului din Acordul de asociere nu este suficient pentru a îndeplini cerinţele şi angajamentele prevăzute în acesta. În primul rînd, obligaţiile prevăzute în directivele menţionate trebuie implementate, asigurînd controlul ulterior privind aplicarea acestora. Exerciţiul respectiv necesită capacităţi şi un nivel înalt de expertiză din partea Ministerului Mediului. Astfel, consolidarea instituţională şi a capacităţilor instituţiilor de mediu trebuie percepută de către Ministerul Mediului ca o prioritate, pentru a satisface cerinţele determinate de provocările de ordin juridic, instituţional, administrativ şi cele apărute ca urmare a armonizării cu directivele europene de mediu. Consolidarea capacităţii instituţionale se va axa pe definirea sau asigurarea:
    a) competenţelor clare pentru elaborarea legislaţiei de mediu şi a legislaţiei conexe;
    b) capacităţilor necesare, a resurselor umane şi a finanţării suficiente pentru îndeplinirea sarcinilor;
    c) procedurilor clare şi eficiente pentru luarea deciziilor şi punerea lor în aplicare;
    d) investiţiilor pentru conformarea cu legislaţia Uniunii Europene, în special pentru a căror conformare sînt necesare costuri substanţiale, precum şi o strategie de finanţare aferentă.
    Astfel că se propune instituţionalizarea în cadrul Ministerului Mediului a funcţiilor de elaborare a politicilor în domeniul protecţiei aerului şi schimbărilor climatice, protecţiei solului şi protecţiei fondului forestier.
    Controlul aplicării acquisului de mediu presupune instituţii de mediu puternice şi dotate cu resurse adecvate, cu sisteme de amenzi şi cu sisteme de penalităţi şi de răspundere penală pentru încălcări grave. Din punct de vedere instituţional, inspectoratele de mediu şi agenţiile de implementare a legislaţiei stau la baza sistemelor de conformitate pentru acquisul comunitar de mediu.
    Pentru asigurarea condiţiilor de bună guvernare în domeniul protecţiei mediului înconjurător, Strategia propune, pentru primii 4-5 ani, realizarea unei reforme instituţionale esenţiale în sectorul de mediu, prin care se intenţionează reorganizarea instituţiilor specializate, crearea unor instituţii noi, în scopul îmbunătăţirii capacităţilor operaţionale şi al optimizării cheltuielilor publice. Se propune efectuarea unei analize instituţionale a Ministerului Mediului şi a instituţiilor subordonate, în ceea ce priveşte funcţiile, structura, politicile, personalul, pentru a determina structurile instituţionale capabile să realizeze obiectivele stabilite în prezenta Strategie şi angajamentele asumate în Acordul de asociere. În procesul de analiză vor fi aplicate prevederile şi principiile Legii nr. 98 din 4 mai 2012 privind administraţia publică centrală de specialitate, care se referă la delimitarea clară a funcţiilor de elaborare, promovare şi implementare a politicilor de mediu, precum şi la cele de control asupra respectării legislaţiei în domeniu.
    De asemenea, se va ţine cont de experienţa instituţiilor de mediu din statele membre ale UE ce au întreprins anumite măsuri de reforme instituţionale, inclusiv prin crearea instituţiilor pentru implementarea politicilor de mediu.
    Mai mult decît atît, prezenta Strategie urmăreşte instituţionalizarea funcţiilor de protecţie a mediului în cadrul administraţiei publice locale, prin crearea unităţilor de protecţie a mediului (secţii ecologice), care să asigure elaborarea şi implementarea planurilor de protecţie a mediului la nivel local, precum şi în cadrul altor autorităţi ale administraţiei publice centrale, prin crearea unei unităţi (funcţii) de protecţie a mediului, care să asigure coordonarea şi participarea în cadrul procedurilor de evaluare strategică de mediu a proiectelor de documente de politici elaborate de aceste autorităţi inclusiv includerea activităţilor de protecţie a mediului în aceste documente şi în alte acte legislative şi normative din sector.
Secţiunea a 2-a
Dezvoltarea durabilă şi dezvoltarea economică verde
    9. Descrierea situaţiei
    Dezvoltarea durabilă desemnează modalitatea de dezvoltare a societăţii umane, care vizează satisfacerea necesităţilor generaţiei actuale, protejînd fără a afecta nivelul şi calitatea vieţii generaţiilor viitoare. Astfel, fiecare generaţie trebuie să urmărească satisfacerea necesităţilor proprii, fără a lăsa generaţiilor viitoare: datorii financiare – împrumuturi mari, externe şi interne, de durată lungă; datorii sociale – neglijarea investiţiilor în factorul uman; datorii demografice – prin creşterea necontrolată a populaţiei sau datorii ecologice – epuizarea resurselor naturale sau poluarea solului, apei şi a aerului.
    Pînă în prezent, dezvoltarea economică în Republica Moldova s-a axat pe valorificarea energei fosile subvenţionate, importate pentru a produce electricitate, pe o utilizare ineficientă şi iraţională a patrimoniului natural, în special a apei, şi pe neglijarea externalităţilor de mediu. Prin urmare, cea mai mare provocare a noastră constă în a integra durabilitatea mediului în contextul creşterii economice.
    Interferenţa dintre dezvoltarea durabilă şi economia verde este evidentă. Conceptul „economia verde” nu substituie dezvoltarea durabilă, dar se recunoaşte tot mai mult interconexiunea dintre durabilitate şi economia verde. Aceasta presupune emisii reduse de carbon, utilizarea eficientă a resurselor şi incluziune socială. În acest context, creşterea veniturilor şi ocuparea forţei de muncă sînt influenţate de investiţiile publice-private, care reduc emisiile de carbon şi, respectiv, poluarea mediului, sporesc eficienţa energetică şi a resurselor, previn pierderea biodiversităţii şi degradarea serviciilor ecosistemice. Drept impuls internaţional semnificativ pentru tranziţia spre o economie verde a servit Conferinţa Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă din anul 2012 de la Rio de Janeiro (Rio +20), unde s-au discutat problemele privind „economia verde în contextul dezvoltării durabile şi eradicării sărăciei”. În publicaţia „Către o economie verde: calea spre o dezvoltare durabilă şi eradicarea sărăciei”, UNEP (2011), se menţionează că „o alocare de 2% din PIB-ul mondial în sectoarele economice cheie ar stimula o tranziţie către emisii reduse de carbon, o economie verde şi eficienţă a resurselor. Printre sectoarele-cheie se numără agricultura, pescuitul, pădurile, resursele acvatice, transportul, energia, deşeurile, construcţiile, turismul şi industria.Acest lucru ar crea oportunităţi pentru a mări creşterea cuantumului finanţării, pentru a stimula tranziţia şi pentru amplificarea rolului sectorului financiar ca un agent de schimbare pentru economia verde”.
    Republica Moldova a participat la lucrările Conferinţei ONU privind Dezvoltarea Durabilă „Rio+20” şi, în consecinţă, a recunoscut la cel mai înalt nivel că este important să se aplice principiile dezvoltării durabile atît în toate sectoarele economiei naţionale, cît şi în sfera socială. Iniţial, promovarea ideilor Agendei 21 în ţara noastră nu a avut susţinerea necesară, astfel că în primii ani după reuniune au fost obţinute rezultate modeste. Majoritatea ministerelor, instituţiilor, ONG-urilor nu s-au aliniat de la început la aceste principii şi nu au prevăzut o asemenea abordare în strategiile şi planurile sale de acţiuni.
    Politicile publice care se elaborează pe aceste principii, precum prezenta Strategie de mediu, urmăresc restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional, pe termen lung, între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural, în forme înţelese şi acceptate de societate. Tot mai mulţi reprezentanţi ai societăţii se conving că problemele protecţiei mediului şi dezvoltării economice trebuie rezolvate în mod corelat, pentru binele întregii societăţi contemporane şi al viitoarelor generaţii.
    10. Problemele evidenţiate:
    a) politicile de dezvoltare economică existente neglijează problemele de protecţie a mediului înconjurător;
    b) principiile protecţiei mediului şi dezvoltării durabile nu sînt integrate în toate politicile sectoriale şi nu sînt recunoscute ca prioritare.
    11. Obiectivul specific 2: Integrarea principiilor de protecţie a mediului, de dezvoltare durabilă şi dezvoltare economică verde, de adaptare la schimbările climatice în toate sectoarele economiei naţionale.
    12. Direcţiile de acţiune
    Conceptul de „dezvoltare economică verde” marchează trecerea de la modelul de dezvoltare care tratează protecţia mediului drept o povară economică spre un model care foloseşte protecţia mediului ca una dintre forţele motrice principale de creştere a economiei.
    Economia verde trebuie percepută, în contextul dezvoltării durabile şi al reducerii sărăciei, ca unul dintre instrumentele de bază în atingerea dezvoltării durabile şi ca un mijloc de utilizare eficientă a resurselor şi energiei, de aplicare a tehnologiilor mai pure, cu emisii de carbon şi poluare redusă, şi de minimizare a riscurilor de mediu.
    Trecerea la o economie verde va crea oportunităţi economice majore. „Înverzirea” economiei reprezintă un nou motor de creştere, un generator de locuri de muncă decente şi o strategie vitală pentru eliminarea sărăciei. Acest proces poate transforma multe dintre provocări în oportunităţi economice şi poate preveni impacturile negative asupra mediului. De asemenea, economia verde va spori considerabil creşterea economică şi a numărului de locuri de muncă în sectorul de mediu, care necesită competenţe specifice legate de mediu.
    13. Promovarea dezvoltării economice verzi la scară naţională se va realiza prin integrarea principiilor economiei verzi, protecţiei mediului şi adaptării la schimbările climatice în documente de politici sectoriale, astfel încît, pînă în anul 2015, acestea să fie integrate în sectoarele prioritare – energetic şi agricultură, iar pînă în anul 2020 – în industrie, transport, construcţii, comerţ, servicii şi alte domenii de dezvoltare social-economică a ţării. Acest proces presupune modificarea modelelor de producţie şi consum durabile, iar schimbarea se poate face cu ajutorul reglementărilor, fiscalităţii, al deciziilor juridice, al solicitărilor din partea publicului etc. În ceea ce priveşte producţia şi consumul durabil, pentru a atinge sau a ne îndrepta către obiectivele UE, este foarte important să se pună accentul pe responsabilizarea mediului de afaceri şi pe sensibilizarea societăţii civile, Republica Moldova fiind încă la primii paşi în acest domeniu.
    Integrarea problemelor de mediu, a adaptării la schimbarea climei în politicile de dezvoltare sectorială şi în practicile durabile ce urmează a fi implementate la nivel naţional şi local sînt esenţiale pentru reducerea presiunilor politicilor şi activităţilor din alte sectoare asupra mediului şi pentru îndeplinirea următoarelor obiective de mediu şi climatice.
    1) Integrarea prevederilor de mediu în politica agricolă va contribui la reducerea riscurilor asupra degradării mediului şi îmbunătăţirea durabilităţii ecosistemelor agricole. Pentru a majora cota agriculturii ecologice, organice pînă la 5% la orizontul anului 2015 şi pînă la 10% la orizontul anului 2020 din volumul total al producerii agricole va fi asigurată:
    a) promovarea producerii, prelucrării şi desfăşurării eficiente a produselor agroalimentare ecologice într-un mod care să sporească veniturile şi bunăstarea fermierilor;
    b) încurajarea ameliorării prelucrării şi comercializării produselor agricole primare, prin susţinerea investiţiilor (acordarea de sprijin pentru practicile agricole protejează mediul înconjurător, care livrează produse utile pentru societate şi care respectă şi promovează utilizarea eficientă a resurselor naturale; promovarea prelucrării produselor agricole destinate energiei regenerabile, dezvoltarea de noi tehnologii şi introducerea inovaţiilor, implementarea compensărilor pentru proprietarii de terenuri din ariile naturale protejate de stat);
    c) realizarea programelor de instruire şi sensibilizare pentru fermieri în domeniul ecologic şi crearea infrastructurii necesare de instruire şi şcolarizare, pentru promovarea în continuare a sistemului de agricultură durabilă;
    d) dezvoltarea tehnicilor şi infrastructurii agricole „prietenoase” mediului (crearea mecanismului pentru verificarea periodică a calităţii apei utilizate la irigare; efectuarea cercetărilor agrochimice şi pedologice pentru monitorizarea permanentă a calităţii solurilor; asigurarea protecţiei integrate a plantelor împotriva dăunătorilor, bolilor şi agenţilor patogeni; promovarea implementării tehnicilor de producţie prevăzute de agricultura conservativă; determinarea practicării agriculturii de tip extensiv, asigurînd păstrarea peisajelor/ ecosistemelor agricole; dezvoltarea mecanismelor de gestionare a deşeurilor din agricultură, în special cele de la activitatea zootehnică);
    e) realizarea măsurilor de adaptare la schimbările climatice, orientate spre promovarea culturilor agricole care au potenţial de reuşită în condiţiile schimbate de climă (secetă, temperaturi ridicate), spre aplicarea măsurilor de adaptare a plantelor la condiţiile climatice viitoare, de tratamente ale solului, de conservare a apei şi diminuare a pierderilor umidităţii solului prin evaporare.
    2) Integrarea principiilor de mediu în politica energetică a ţării se va realiza în scopul consolidării eforturilor durabile ale autorităţilor naţionale şi locale, antrenării sectorului privat şi asigurării participării active a societăţii civile la reglementarea, crearea cadrului instituţional şi a mecanismului financiar pentru economisirea energiei.
    Asigurarea eficienţei energetice se va produce prin diminuarea intensităţii energetice în sectorul rezidenţial, industrial, transport şi agricol; modernizarea sistemului energetic; implementarea unor tehnologii energetice eficiente; introducerea în balanţa de consum a resurselor energetice proprii, inclusiv a celor regenerabile. O importanţă majoră se va acorda sensibilizării publicului privind necesitatea economisirii energiei. Economiile de energie astfel obţinute vor avea un efect favorabil asupra mediului ambiant. Se preconizează ca, la orizontul anului 2020, 20% din totalul energiei utilizate şi 10% de biocombustibil să se producă din surse regenerabile.
    Măsurile de adaptare la schimbările climatice în acest sector vor fi orientate spre reducerea pierderilor de energie şi a riscurilor de neacoperire a cererii de energie. În acest scop se va investi în infrastructură, echipamente şi tehnologii de utilizare a surselor regenerabile de energie, precum energia hidroelectrică (construcţia porţilor de deznămolire; mărirea înălţimii barajelor; construirea barajelor mici în bazinele din amonte; adaptarea capacităţii la regimul de debit, adaptarea funcţionării centralelor la schimbările debitului rîurilor); energia eoliană (amplasarea sistemelor bazată pe schimbările aşteptate în viteza vîntului); energia solară (amplasarea sistemelor bazată pe schimbările aşteptate în durata solară).
    3) Integrarea prevederilor de mediu în politica din domeniul transportului vizează protejarea mediului ambiant prin promovarea acţiunilor care vor reducere zgomotul şi emisiile de bioxid de carbon, care vor favoriza folosirea combustibililor alternativi şi a noilor tehnologii în toate formele de transport. Astfel că direcţiile de acţiune se vor axa pe:
    a) promovarea trecerii de la un transport care poluează la unul care poluează mai puţin, utilizează energie regenerabilă şi protejează mediul ambiant;
    b) promovarea standardelor europene pentru maşini, în vederea alinierii la cerinţele şi standardele UE;
    c) adaptarea condiţiilor de construcţie a drumurilor la condiţiile climaterice, aplicarea cerinţelor de protecţie a biodiversităţii şi de evaluare a impactului asupra mediului în procesul de construcţie a drumurilor;
    d) evaluarea potenţialului economic şi ecologic pentru diversitatea sistemului de transport (auto, feroviar, aerian, naval);
    e) elaborarea mecanismului de stimulare şi promovare a înnoirii parcului auto naţional.
    4) Priorităţile de mediu în sectorul industrial vor fi integrate prin:
    a) introducerea sistemului de control integrat al emisiilor şi poluanţilor;
    introducerea sistemului de participare voluntară a organizaţiilor la un sistem de management de mediu şi audit; evaluarea riscurilor asupra mediului în procesul realizării activităţilor; elaborarea mecanismelor de asigurare ecologică a unităţilor industriale etc.;
    b) promovarea trecerii la sistemul de cele mai bune tehnici disponibile;
    investind pentru modernizarea tehnicilor şi a managementului, pentru eficientizarea consumului de resurse naturale (apă, energie, resurse minerale) şi a tehnicilor de reducere a emisiilor, iar instalaţiile noi urmează să fie conformate acestor cerinţe;
    c) perfectarea sistemului de management al calităţii; elaborarea mecanismelor legale; implementarea şi îmbunătăţirea continuă a sistemului de management integrat, în conformitate cu standardele ISO 9001, ISO 14000;
    d) elaborarea şi promovarea măsurilor pentru prevenirea riscurilor şi monitorizarea factorilor de mediu în zona de amplasare a unităţilor industriale; a măsurilor de conformare referitoare la ecologizarea terenurilor poluate din terenurile industriale;
    e) crearea mecanismelor de stimulare pentru modernizarea şi retehnologizarea instalaţiilor/staţiilor de preepurare/epurare a apelor uzate, pentru dotarea cu echipamente eficiente de reţinere a poluanţilor specifici din apele uzate şi din emisiile în aer; a măsurilor de minimizare a producerii de deşeuri industriale, pentru realizarea amenajărilor specifice depozitării temporare (în condiţii de siguranţă pentru mediu şi sănătatea populaţiei) în vederea eliminării/valorificării integrale a deşeurilor periculoase generate/deţinute de agenţii economici;
    f) aplicarea conceptului de Eficientizare a Resurselor şi Producere mai Pură în cadrul întreprinderilor şi organizaţiilor;
    g) promovarea eco-inovaţiilor care pot preveni sau reduce efectul negativ al produselor sau al activităţilor asupra mediului şi care pot contribui la crearea unor noi oportunităţi de afaceri.
    5) Integrarea dezvoltării durabile şi a adaptării la schimbările climatice în sectorul forestier va fi orientată spre: conceperea unor păduri stabile şi diversificate; îmbunătăţirea stabilităţii arboretului, prin selectarea speciilor; originii şi genotipurilor corespunzătoare; sporirea învelişului forestier, cu scopul atenuării schimbării climei şi sporirii diversităţii biologice; evidenţierea zonelor de stabilitate şi rezistenţă a ecosistemelor, a florei şi faunei lor la schimbările climatice; crearea unor plantaţii forestiere pentru nevoile industriale şi energetice – plantarea pădurilor energetice; reglementarea lucrărilor de întreţinere şi conservare a staţiilor forestiere, de conservare a resurselor forestiere genetice, de reconstrucţie ecologică a pădurilor; certificarea pădurilor; crearea sistemelor de producţie şi de management al pădurilor.
    6) Integrarea prevederilor de mediu şi de adaptare la schimbările climatice în sectorul sănătăţii vor fi orientate spre: identificarea riscurilor de sănătate asociate cu factorii de mediu şi clima din ţară; fortificarea sistemelor existente de supraveghere a bolilor cu scopul includerii unor consecinţe de sănătate cauzate de factorii de mediu nefavorabili şi de climă, (de exemplu, morbiditatea şi mortalitatea cauzate de călduri); sensibilizarea specialiştilor medicali, a publicului, a grupurilor de risc şi a populaţiei vulnerabile cu privire la măsurile ce urmează a fi întreprinse în timpul fenomenelor climaterice extreme (cum ar fi, valurile de căldură, inundaţiile şi seceta); sporirea accesului la asistenţă medicală în comunităţile izolate şi în grupurile vulnerabile şi în cele de risc.
    14. Promovarea dezvoltării economice verzi în calitate de prioritate la nivel naţional va stimula atragerea investiţiilor în domeniul protecţiei mediului, va contribui la modernizarea ramurilor economiei naţionale, la creşterea exportului, la dezvoltarea infrastructurii şi la crearea noilor locuri de muncă, la reducerea impactului asupra mediului şi sănătăţii populaţiei. Totodată, va facilita procesul de promovare a imaginii ţării în contextul integrării europene, iar în plan regional şi global, va asigura realizarea în practică a prevederilor Acordului de asociere dintre Republica Moldova–Uniunea Europeană (capitolul „Mediu”).
Secţiunea a 3-a
Educaţia ecologică şi accesul la informaţia de mediu
    15. Descrierea situaţiei
    În prezent, problemele instruirii şi educaţiei ecologice capătă o semnificaţie deosebită, legate de faptul că societatea, cunoscînd situaţia dezastruoasă a mediului înconjurător, trăieşte cu speranţa că umanitatea va conştientiza pericolul iminent şi va realiza activităţi practice de îmbunătăţire rapidă a stării şi calităţii mediului înconjurător. Pentru aceasta însă se cere o nouă atitudine faţă de instruirea şi educaţia ecologică. Oamenii trebuie să înţeleagă, să perceapă problemele ecologice, să adopte decizii şi să întreprindă acţiuni de prevenire a poluării şi de utilizare raţională a resurselor, fără a cauza prejudicii naturii.
    Deşi un şir de documente de politici din domeniul protecţiei mediului prevăd anumite acţiuni de promovare a educaţiei ecologice, deocamdată numărul lor este redus şi nu contribuie semnificativ la promovarea şi formarea responsabilităţii faţă de mediul înconjurător. Insuficiente sînt şi încercările Ministerului Mediului de a promova educaţia ecologică – editarea colecţiei de carte „Lumea animală a Moldovei”, „Lumea vegetală a Moldovei”, „Mediul geografic”, „Resursele acvatice ale Moldovei” „Enciclopedia ecologică”, care a fost pusă la dispoziţia bibliotecilor din instituţiile de învăţămînt preuniversitar şi universitar. S-a dovedit a fi utilă practica organizării concursurilor, olimpiadelor ecologice, de exempu, în incinta Liceului Moldo-Turc „Orizont” mai mulţi ani la rînd se organizează Olimpiada Ecologică Internaţională.
    Deşi savanţii ecologişti concep ecologia ca o ştiinţă interdisciplinară, legată organic nu numai de geografie şi biologie, ci şi de fizică, chimie, istorie şi matematică, majoritatea profesorilor de acest profil nu posedă destule competenţe de integrare în procesul de predare a elementelor ecologice cu cele pur chimice, fizice, iar efectul scontat nu poate fi atins în condiţiile predării complementare a cunoştinţelor ecologice. Soluţia ideală pentru această situaţie ar fi lichidarea barierelor interdisciplinare şi integrarea problemelor ce ţin de domeniul instruirii şi educaţiei ecologice în curriculumul şcolar. Calea propusă pare a fi cea mai eficientă, deoarece instruirea ecologică presupune nu doar o simplă acumulare de informaţie, ci şi activităţi de protecţie a mediului, o atitudine adecvată faţă de natură şi conştientizarea interrelaţiilor natură–om–natură.
    16. Republica Moldova a fost prima ţară care a ratificat Convenţia de la Aarhus privind accesul la informaţie, justiţie şi participarea publicului la adoptarea deciziilor în domeniul mediului. Pentru realizarea obiectivelor prevăzute în această Convenţie, este necesară crearea unui mecanism de diseminare a informaţiei de mediu, precum şi a locurilor de acces la asemenea informaţie. Unele ministere şi instituţii deţin baze de date separate, cu informaţie relevantă pentru domeniul lor de activitate. Însă între aceste baze de date nu se înregistrează o interconexiune, astfel că nu se realizează un schimb de informaţii adecvat.
    Datele privind monitoringul apei sînt colectate, depozitate, generalizate şi analizate statistic de către Centrul de Monitoring Ecologic şi Management Informaţional al Serviciului Hidrometeorologic de Stat. Agenţia „Apele Moldovei” deţine o bază de date privind utilizarea apei şi deversările acesteia. O mare parte din aceste date sînt stocate pe hîrtie şi devin inaccesibile publicului. Agenţia pentru Geologie şi Resurse Minerale deţine o arhivă a tuturor tipurilor de activităţi de exploatare geologică, o bază de date a apelor subterane, hărţi într-o stare de degradare avansată, care necesită de a fi digitizate urgent.
    Ministerul Sănătăţii, prin intermediul Centrului Naţional de Sănătate Publică, administrează o bază de date, în care este stocată informaţia privind calitatea apei potabile, aerului, solului şi a poluanţilor organici persistenţi. Baza de date este închisă pentru public, iar informaţia poate fi prezentată numai la solicitare.
    Astfel, Ministerul Mediului şi instituţiile sale subordonate deţin un şir de baze de date clasificate pe domenii, dar care au format diferit, unele informaţii sînt stocate pe hîrtie şi nu sînt puse la dispoziţia publicului. Deci, acestea nu fac schimb de informaţii şi nu comunică între ele. În acest context, devine absolut necesară dezvoltarea treptată a unui sistem informaţional integrat de mediu, care ar face posibilă conectarea tuturor bazelor de date existente, digitizarea bazelor de date stocate pe hîrtie, schimbul de date între bazele de date deţinute de diferite instituţii, colectarea datelor în format electronic. Ministerul Mediului se confruntă cu o mare dificultate în ceea ce priveşte utilizarea datelor de mediu şi a informaţiilor pe care le primeşte, deoarece nu dispune de un sistem care ar fi capabil să colecteze, să primească, să proceseze şi să genereze rapoarte în domeniul mediului.
    17. Problemele evidenţiate privind educaţia ecologică şi accesul la informaţia de mediu:
    1) nivelul redus de conştientizare şi educaţie ecologică în rîndul elevilor, studenţilor, angajaţilor şi al populaţiei;
    2) lipsa programelor, a unui curriculum şcolar privind educaţia ecologică;
    3) insuficienţa locurilor de acces la informaţia de mediu;
    4) lipsa unui sistem informaţional integrat de mediu.
    18. Obiectivul specific 3: Sporirea nivelului de cunoştinţe privind protecţia mediului în rîndul elevilor, studenţilor şi angajaţilor cu cel puţin 50% pînă în anul 2023 şi asigurarea accesului la informaţia de mediu.
    19. Direcţiile de acţiune
    Educarea şi pregătirea tuturor cetăţenilor constituie componenţa indispensabilă şi fundamentală a tuturor politicilor publice care au tangenţă cu protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă.
    Fiecare cetăţean sau organizaţie trebuie să conştientizeze că protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă reprezintă singura cale de asigurare a unui viitor. Astfel, Strategia va contribui la sporirea nivelului de cunoştinţe privind priorităţile în domeniul protecţiei mediului şi dezvoltării durabile în rîndurile elevilor, studenţilor şi al angajaţilor, prin promovarea educaţiei ecologice şi a educaţiei pentru dezvoltarea durabilă.
    1) Dezvoltarea şi încorporarea educaţiei ecologice în sistemul de educaţie formal (în toate disciplinele relevante), precum şi în educaţia nonformală şi informală. Acest lucru se va realiza prin integrarea temelor sau modulelor de educaţie ecologică în toate disciplinele, programele şi cursurile relevante, precum şi prin promovarea disciplinelor de ecologie şi protecţie a mediului pentru studiu obligatoriu sau opţional. Instituţiile de învăţămînt din sistemul formal joacă un rol important în dezvoltarea capacităţilor la o vîrstă fragedă, oferind cunoştinţe şi influenţînd atitudinile şi comportamentul elevilor. Este important să se asigure o bună cunoaştere în ceea ce priveşte protecţia mediului de către toţi elevii şi studenţii, profesorii, directorii şi părinţii, care trebuie să conştientizeze efectele deciziilor ce contravin unui proces de dezvoltare durabilă. În completarea educaţiei formale vine educaţia nonformală, care pune accent pe participare şi promovează învăţarea pe tot parcursul vieţii. Educaţia informală, care se desfăşoară la locul de muncă, adaugă valoare atît educaţiei angajaţilor, cît şi a angajatorilor. Prin urmare, cooperarea dintre actorii implicaţi în diverse forme de educaţie ecologică şi de dezvoltare durabilă urmează a fi recunoscută, încurajată şi promovată.
    2) Asigurarea formării continue a profesorilor pentru dobîndirea competenţelor necesare la includerea educaţiei ecologice în activitatea de predare. Formatorii vor beneficia de o pregătire iniţială şi formări ulterioare corespunzătoare, precum şi de oportunităţi de a-şi împărtăşi experienţa cu alţi colegi. Astfel, se vor acumula cunoştinţe privind utilizarea diferitor metode educaţionale (discuţiile, planificările, scenariile, modelările, studiile de caz, sondajele, excursiile şi educaţia în mijlocul naturii, metoda proiectului, analiza bunelor practice, experienţa la locul de muncă, rezolvarea problemelor). De aceea trebuie consolidate capacităţile centrelor de formare continuă şi cercetare în ceea ce priveşte educaţia în domeniul protecţiei mediului.
    3) Asigurarea accesului la instrumentele şi materialele adecvate pentru educaţie ecologică şi educaţie pentru dezvoltare durabilă, prin stimularea elaborării şi editării de materiale didactice adresate formatorilor, celor care învaţă şi pentru cercetători, la toate nivelurile de învăţămînt şi formare, de ilustraţii, broşuri, studii de caz, de analiză a celor mai bune practici, de resurse audio şi video. De asemenea, urmează a fi create locuri speciale de acces la informaţia de mediu şi instrumente (de exemplu, Centrele Aarhus, Centrele de Informaţii de Mediu ş.a.).
    4) Promovarea cercetărilor în domeniul educaţiei pentru dezvoltare durabilă. Se vor supune cercetării unele aspecte ce ţin de determinarea metodelor de predare/studiere, a instrumentelor de evaluare, formare a atitudinilor şi valorilor, de dezvoltare instituţională şi implementare a tehnologiei informaţiei şi comunicării. Vor fi încurajaţi elevii, masteranzii şi doctoranzii să efectueze cercetări şi inovări în domeniile producerii mai pure, eficientizării resurselor, utilizării resurselor renovabile, protecţiei mediului etc. Rezultatele eforturilor de cercetare şi dezvoltare se vor comunica tuturor actorilor şi vor fi integrate în diferite componente ale sistemului educaţional, în teorie şi în practică.
    5) Informarea şi conştientizarea publicului cu problematica de mediu ţine de competenţa autorităţilor publice de mediu. În acest scop urmează a fi creat un sistem informaţional integrat de mediu, bazat pe principiile Sistemului Informaţional Comun de Mediu, dezvoltarea căruia este o iniţiativă a UE, orientată spre modernizarea şi simplificarea procedurii de colectare, schimb şi folosire a datelor şi informaţiilor necesare pentru elaborarea şi implementarea politicii de mediu. Acesta va conecta toate registrele, cadastrele şi bazele de date ţinute de către autorităţile de mediu, cît şi de alte instituţii, inclusiv datele şi informaţiile privind starea mediului, nivelul de poluare, impactul asupra mediului şi răspunsurile către societate etc. Totodată, va mai cuprinde şi Sistemele Informaţionale Geografice (ca subsisteme) ale Reţelei Ecologice Naţionale, care conţin date privind zonele umede de importanţă internaţională şi naţională, ale Fondului ariilor naturale protejate şi alte date, după caz (cu privire la biotopuri, calitatea solului etc.), toate cadastrele resursele naturale, cadastrul apelor, registrul controalelor, registrul emisiilor şi transferului de poluanţi. Ţinerea şi actualizarea acestui sistem vor fi asigurate de către Agenţia de Mediu, în colaborare cu toate instituţiile de mediu din ţară.
Secţiunea a 4-a
Cadrul de reglementare a activităţilor cu impact asupra mediului
    20. Descrierea situaţiei
    Pentru prevenirea sau reducerea impactului activităţilor economice asupra mediului înconjurător, se aplică expertiza ecologică de stat, evaluarea impactului asupra mediului, în rezultatul cărora se eliberează avize ecologice, autorizaţii de mediu şi alte acte permisive.
    1) Expertiza ecologică de stat este obligatorie pentru documentaţia de proiect şi planificarea obiectelor şi activităţilor economice, care influenţează sau pot influenţa asupra stării mediului înconjurător şi/sau prevăd folosirea resurselor naturale, indiferent de destinaţie, amplasare, tipul de proprietate şi de subordonare a acestor obiecte, de volumul investiţiilor capitale, sursa de finanţare şi modul de execuţie a lucrărilor de construcţii. De asemenea, conform legislaţiei în vigoare, ar trebui să fie supuse expertizei ecologice de stat şi proiectele de acte legislative şi normative elaborate de autorităţile publice centrale care pot avea impact asupra mediului, convenţiile internaţionale înainte de ratificarea lor, precum şi proiectele contractelor de concesiune care prevăd utilizarea resurselor naturale ale Republicii Moldova.
    Expertiza ecologică de stat se realizează de către Ministerul Mediului sau de către Inspectoratul Ecologic de Stat, în funcţie de tipurile de proiecte examinate. Expertiza ecologică de stat a documentaţiei de proiectare a noilor tehnologii şi facilităţi, inclusiv a celor preluate din alte ţări, se efectuează de către Institutul de Ecologie şi Geografie.
    Sistemul de expertiză ecologică este reglementat de Legea nr. 851-XIII din 29 mai 1996 privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului înconjurător, care este depăşită şi nu se implementează integral. Deşi legea menţionată prevede efectuarea expertizei ecologice obşteşti de mediu de către asociaţiile obşteşti, ONG-urile specializate, acest mecanism nu se aplică, precum nici mecanismul de participare a publicului în luarea deciziilor în procesul de evaluare a impactului asupra mediului.
    2) Nu este creat mecanismul de evaluare strategică de mediu, cu toate că legea prevede efectuarea expertizei ecologice a documentelor de politici (programe, planuri, scheme, strategii şi concepţii), în vederea evaluării impactului acestora asupra mediului; nu sînt clar stabilite procedurile ce ar evidenţia planurile, programele care necesită evaluare strategică de mediu.
    3) Apar incertitudini şi în legătură cu obligativitatea evaluării impactului asupra mediului, fiind aplicate criterii egale atît pentru construcţiile de proporţii, tehnologic complicate şi cu impact esenţial asupra mediului, cît şi pentru construcţiile cu parametri inferiori, al căror grad de impact asupra mediului poate fi evaluat la etapa de elaborare a proiectului. De asemenea, nu sînt clar stabilite care proiecte trebuie supuse procedurii de expertiză ecologică şi care trebuie supuse evaluării impactului asupra mediului. O astfel de abordare a problemei provoacă impedimente financiare şi birocratice pentru beneficiarii construcţiilor.
    De asemenea, este necesar de a prevedea în legislaţie o metodologie adecvată privind plata pentru efectuarea expertizei ecologice de stat.
    4) Autorizaţia de mediu. Pentru activităţile economice care au impact asupra mediului înconjurător, autorităţile de mediu eliberează autorizaţii sau alte acte permise, care reglementează colectarea şi comercializarea, importul şi exportul obiectelor regnului vegetal şi animal, vînatul, pescuitul, tăierile de arbori şi arbuşti, gestionarea şi transportarea deşeurilor, utilizarea apei, a resurselor minerale utile, emisiile şi deversările de poluanţi ş.a. Agenţia „Moldsilva” eliberează autorizaţii pentru vînătoarea speciilor de animale în fondul forestier de stat, bilete silvice pentru colectarea produselor forestiere şi a produselor accesorii ale pădurii.
    Autorizaţiile de mediu se bazează pe abordări de mediu separate şi nu iau în considerare impactul activităţilor economice asupra mediului. La momentul actual, autorizaţiile de mediu se eliberează separat pentru fiecare component de mediu (aer, apă, deşeuri, sol). Ca urmare, un agent economic, pentru o singură activitate, trebuie să obţină o serie de autorizaţii de mediu, uneori, de la mai multe instituţii. Autorizaţia de mediu se eliberează tuturor întreprinderilor, indiferent de mărimea lor şi de potenţialul de poluare. Astfel, controlul asupra respectării prevederilor autorizaţiilor devine o sarcină grea şi o povară administrativă atît pentru autorităţile de control ecologic, cît şi pentru întreprinderi, din cauza numărului redus al inspectorilor ecologici.
    5) Instrumentele economice de mediu se consideră taxele pentru utilizarea resurselor naturale, plăţile pentru poluarea mediului şi amenzile pentru neconformitate cu legislaţia în vigoare şi pentru recuperarea prejudiciului cauzat mediului. Sistemul de taxe de mediu şi plăţi pentru poluare nu a suferit mari schimbări în ultimii 10 ani. Mărimea acestor plăţi este nesemnicativă şi nu a fost calculată în raport cu costul recuperării prejudiciului cauzat mediului în procesul de poluare. De asemenea, aceste plăţi nu creează stimulente pentru poluatori de a întreprinde acţiuni de reducere a poluării, aceştia preferînd să achite taxele date, care sînt mult mai mici decît eventualele cheltuieli pentru măsurile de reducere a poluării. Rolul actualului sistem de plăţi şi taxe pentru mediu este unul foarte mic în raport cu necesităţile şi provocările din domeniul finanţării activităţilor de mediu.
    Instrumentele de piaţă utilizate în Uniunea Europeană şi în alte ţări (de exemplu, comercializarea cotelor sau a permiselor pentru emisii de poluanţi) nu se aplică în Republica Moldova. Mai mult decît atît, nu există un cadru legal pentru punerea în aplicare a mecanismelor de achiziţii publice verzi, de etichetare şi certificare ecologică, de asigurare de mediu ş.a. Plăţile pentru poluare şi unele taxe de mediu se acumulează în conturile fondurilor ecologice. În prezent, există Fondul Ecologic Naţional, gestionat de către Ministerul Mediului, precum şi fondurile ecologice locale (36), gestionate de către Inspectoratul Ecologic de Stat. Fondurile ecologice nu sînt entităţi juridice separate, dar estimînd experienţa internaţională şi recomandările experţilor în domeniu, acestea necesită o reformare, bazată pe consolidare şi transparenţă decizională.
    6) Sistemul de control ecologic. Controlul ecologic de stat este realizat de către Inspectoratul Ecologic de Stat şi are menirea să asigure respectarea de către toate organele de stat şi cele obşteşti, de către întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat, întreprinderile mixte, persoanele fizice şi juridice, inclusiv străine, a cerinţelor legislaţiei ecologice în scopul folosirii eficiente şi protecţiei adecvate a acestor resurse. Actualul sistem de control ecologic are mai multe lacune. Pe lîngă Inspectoratul Ecologic de Stat, mai multe instituţii subordonate Ministerului Mediului efectuează controlul asupra activităţilor economice din diferite domenii, de exemplu: Serviciul Piscicol realizează controlul în domeniul pescuitului şi pisciculturii, Agenţia pentru Geologie şi Resurse Minerale – controlul şi supravegherea utilizării resurselor minerale utile, Agenţia Naţională pentru Reglementare a Activităţilor Nucleare şi Radiologice asigură controlul activităţilor radionucleare, atît Agenţia „Moldsilva”, cît şi Inspectoratul Ecologic de Stat asigură controlul utilizării fondului silvic şi cinegetic. Se impune eficientizarea şi consolidarea funcţiilor de control în cadrul unui singur organ de control în domeniul protecţiei mediului înconjurător.
    La efectuarea controlului ecologic, inspectorii de mediu se confruntă cu multiple probleme, care reduc esenţial calitatea verificării şi, respectiv, efectul scontat. Acestea se referă la lipsa personalului calificat (numărul mic de inspectori, din cauza reducerii nenumărate a efectivului-limită, nu permite includearea tuturor direcţiilor de control); existenţa unui cadru legislativ/ normativ neracordat cerinţelor actuale, uneori avînd caracter de protecţie a poluatorilor; lipsa de colaborare a unor organe cu cele de protecţie a mediului (adresările organelor de mediu fiind ignorate); lipsa utilajelor şi a laboratoarelor dotate cu tehnică performată, care ar reflecta cerinţele actuale; lipsa bazelor de date de evidenţă a poluatorilor şi a contravenienţilor (fiind imposibilă urmărirea săvîrşirii repetate de contravenţii). Nu există o bază de date a întreprinderilor, ceea ce cauzează lacune în sistemul de control al acestora, de detectare a infracţiunilor de mediu, de utilizare eficientă a resurselor de reglementare. De asemenea, inspectorii de multe ori nu dispun de informaţii obiective despre managementul de mediu al întreprinderilor şi procesele de producţie etc.
    21. Probleme evidenţiate în funcţionarea sistemului de reglementare a activităţilor cu impact asupra mediului sînt următoarele:
    1) ineficienţa cadrului de reglementare a activităţilor cu impact asupra mediului (de exemplu, sistemul de expertiză ecologică şi evaluare a impactului asupra mediului nu corespunde standardelor UE; nu se implementează mecanismul de evaluare strategică de mediu; sistemul de autorizare nu prevede o abordare integrată asupra controlului poluării mediului; nu sînt aprobate standarde actualizate pentru emisii, deversări; cerinţele pentru automonitorizare nu sînt incluse în autorizaţii şi nu sînt implementate de întreprinderi);
    2) sistemul de taxe de mediu şi plăţi pentru poluare nu este eficient şi dezvoltat, plăţile fiind prea mici în comparaţie cu daunele cauzate mediului înconjurător;
    3) nu există mecanisme şi instrumente economice de stimulare a poluatorilor de a întreprinde acţiuni de reducere a poluării;
    4) sistemul de control ecologic, de penalizări şi recuperare a prejudiciului cauzat mediului nu este eficient, plăţile sînt prea mici, predespunîndu-i pe contravenienţi mai degrabă să le plătească, decît să întreprindă măsuri de evitare a poluării, care sînt, de altfel, mult mai costisitoare.
    22. Obiectivul specific 4: Reducerea impactului negativ al activităţii economice asupra mediului şi îmbunătăţirea măsurilor de prevenire a poluării mediului.
    23. Direcţiile de acţiune:
    1) Reformarea şi eficientizarea sistemului actual de expertiză ecologică, precum şi evaluarea impactului activităţilor economice asupra mediului. Prin aplicarea instrumentelor de evaluare de mediu, se vor identifica consecinţele ecologice posibile la etapa de luare a deciziilor privind programele, planurile, activităţile preconizate (proiecte publice sau private) şi la etapa de consultare a acestora cu publicul, în scopul minimalizării impactului negativ al activităţii umane asupra mediului.
    Urmează a fi creat un mecanism de aplicare a 2 instrumente de evaluare de mediu: evaluarea strategică de mediu – un instrument nou de evaluare aplicată la etapa iniţială a planificării activităţilor concrete, prin evaluarea documentelor strategice de anteproiect, adică a documentelor de politici, şi evaluarea impactului asupra mediului, aplicată la etapa evaluării activităţilor planificate.
    Prin implementarea procesului de evaluare strategică de mediu se va asigura:
    a) identificarea impactului activităţilor planificate în documentele de politici aflate în proces de elaborare asupra mediului;
    b) integrarea considerentelor de mediu în procesul de adoptare a documentelor de politici;
    c) diminuarea impactului negativ al măsurilor propuse în documentele de politici asupra mediului;
    d) creşterea eficacităţii deciziilor luate, promovarea dezvoltării durabile şi asigurarea securităţii ecologice;
    e) participarea publicului în procesul de luare a deciziilor de mediu.
    Evaluarea strategică de mediu se va efectua pentru documentele de politici elaborate în următoarele domenii: agricol, silvicultură, piscicol, energetic, industrial, construcţie de vehicule, dezvoltare regională, gestionare a deşeurilor, gospodărirea apelor, alimentare cu apă şi canalizare, telecomunicaţii, turism, urbanism şi amenajare a teritoriului sau utilizare a terenurilor şi ariilor speciale de conservare. Aceasta se va efectua de către iniţiatorul documentului de politică, care va elabora un raport de mediu în acest sens. În rezultatul examinării documentului de politici şi a raportului de mediu privind impactul acestuia asupra mediului, autoritatea centrală de mediu va elibera avizul de mediu, un document obligatoriu pentru promovarea şi aprobarea proiectului. Pentru a reglementa toată procedura de evaluare strategică de mediu, va fi elaborată legislaţia necesară şi mecanismul de implementare a acesteia.
    Activităţile planificate (proiectele publice sau private) la nivel naţional şi la nivel transfrontalier, cu un impact semnificativ asupra mediului prin natura, dimensiunea sau localizarea lor se vor supune procedurii de evaluare a impactului asupra mediului. Autoritatea centrală de mediu, în urma evaluării prealabile şi în baza unor procedurii şi criterii care vor fi stabilite printr-o lege specială, va determina activităţile sau obiectele ce urmează a fi supuse evaluării impactului asupra mediului. Iniţiatorii activităţilor planificate vor prezenta autorităţii centrale de mediu documentaţia evaluării impactului asupra mediului, în baza căreia se va elibera acordul de mediu, obligatoriu pentru iniţierea implementării activităţilor de proiectare.
    Activităţile planificate fără un impact semnificativ asupra mediului vor fi supuse expertizei ecologice, în urma deciziei luate conform criteriilor prevăzute printr-o lege specială. În rezultatul examinării documentaţiei de proiect prezentate pentru expertiză ecologică, se va elibera avizul respectiv, ce va conţine decizia cu privire la acceptarea sau respingerea documentaţiei.
    2) Simplificarea şi eficientizarea procedurii de autorizare în domeniul mediului. În contextul schimbărilor planificate în domeniul legislaţiei de mediu vor fi întreprinse acţiuni de modificare a sistemului de autorizare a activităţilor cu impact/impact semnificativ asupra mediului, de stabilire a mecanismului de eliberare a autorizaţilor de mediu sau a autorizaţiilor integrate de mediu. Acest lucru se face în scopul îmbunătăţirii sistemului de autorizare a activităţilor şi al simplificării procedurii de autorizare. Aşadar, nu va mai exista sistemul de autorizare pentru fiecare activitate de manipulare a resurselor naturale (aer, apă, sol, deşeuri etc.) şi se vor propune numai două tipuri de autorizaţii, eliberate în funcţie de impactul semnificativ asupra mediului. Astfel, pentru instalaţiile industriale cu impact semnificativ asupra mediului se vor elibera autorizaţii integrate de mediu, iar pentru implementarea noului sistem de autorizare se va aplica mecanismul de evaluare a impactului asupra mediului.
    3) Îmbunătăţirea şi eficientizarea instrumentelor fiscale şi economice în domeniul protecţiei mediului. Reieşind d in faptul că rolul sistemului actual de plăţi pentru poluarea mediului este limitat în ceea ce priveşte generarea veniturilor pentru fondurile ecologice, este necesară o reformă cuprinzătoare a sistemului, care să includă:
    a) revizuirea taxelor ecologice şi a plăţilor pentru poluare, precum şi stabilirea unui calendar credibil pentru majorarea treptată a acestora, stimulînd în acest fel poluatorii să întreprindă acţiuni de reducere a poluării mediului;
    b) crearea şi punerea în aplicare a mecanismului de participare a Republicii Moldova în comerţul cu cote de diminuare a emisiilor în mediu, prin stabilirea limitelor şi cotelor emisiilor în mediu şi a modulului de vînzare a cotelor, a unor obligaţii privind diminuarea cantităţilor de emisii în mediu;
    c) crearea şi punerea în aplicare a mecanismului de asigurare de mediu, care va garanta protecţia asigurată a vieţii, sănătăţii şi intereselor patrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice, în formă de compensare parţială sau deplină, în caz de poluare a mediului, de dezastre ecologice şi calamităţi naturale, de accidente şi catastrofe cu impact semnificativ asupra mediului. Asigurarea de mediu va fi obligatorie şi benevolă. Se vor stabili criterii pentru identificarea persoanelor fizice şi juridice care vor fi supuse asigurării de mediu obligatorii, ţinîndu-se cont de impactul semnificativ al activităţilor întreprinse asupra mediului;
    d) crearea stimulentelor eficiente pentru întreprinderi şi agenţi economici, prin oferirea subvenţiilor, înlesnirilor fiscale, a altor scutiri şi beneficii la aplicarea celor mai bune tehnologii disponibile a energiei alternative, la utilizarea resurselor reciclabile, la prelucrarea deşeurilor şi la aplicarea altor măsuri eficiente privind protecţia mediului;
    e) crearea mecanismelor economice necesare la implementarea principiului de răspundere extinsă a producătorului, cum ar fi sistemul-depozit, ce constă în fabricarea ambalajelor corespunzătoare unor reutilizări multiple, şi garanţia financiară, ce prevede transferarea de către producătorii de echipamente electrice şi electronice şi de substanţe chimice introduse pe piaţa naţională la un cont special (de exemplu, contul Fondului Ecologic) a unei sume echivalente costului operaţiunilor de colectare, reciclare, tratare, valorificare şi eliminare a deşeurilor produse de acestea, iar în cazul în care producătorul realizează aceste activităţi, suma se restituie. De asemenea, urmează a fi introdus şi mecanismul de creare a fondului propriu de operare pentru operatorii care gestionează depozite de deşeuri, asigurîndu-se astfel mijloacele necesare pentru închiderea şi monitorizarea postînchidere a depozitului de deşeuri.
    4) În contextul acestor reforme fiscale de mediu, urmează a fi modificat şi sistemul de fonduri ecologice, ţinîndu-se cont de experienţa şi standardele internaţionale în domeniu, cum ar fi achiziţiile publice şi transparenţa în luarea deciziilor. Este necesară o consolidare a Fondului Ecologic Naţional şi a fondurilor ecologice locale, în rezultatul căreia să fie creat un singur fond de mediu, care să deţină statut de persoană juridică şi să fie subordonat autorităţii centrale de mediu. De asemenea, vor fi perfectate şi îmbunătăţite mecanismele de operare a acestui fond şi de asigurare a transparenţei decizionale în procesul de luare a deciziilor de finanţare.
    5) Eficientizarea sistemului de control ecologic, de penalizare pentru contravenţiile în domeniul mediului şi de recuperare a prejudiciului cauzat mediului. În primul rînd, este necesar de a aduce sistemul de control ecologic în concordanţă cu Legea nr. 131 din 8 iunie 2012 privind controlul de stat asupra activităţii de întreprinzător, care stabileşte o singură instituţie responsabilă de efectuarea controlului de stat. Astfel, urmează a fi operate modificările respective în cadrul normativ de mediu şi consolidate toate funcţiile de control în domeniul protecţiei mediului în cadrul unui singur organ de control – Inspectoratul Ecologic de Stat. În rezultat, se vor consolida capacităţile tehnice şi instituţionale şi managementul operaţional al Inspectoratului Ecologic de Stat. De asemenea, vor fi întreprinse măsuri privind:
    a) crearea unei baze de date a întreprinderilor şi agenţilor economici care activează pe teritoriul Republicii Moldova;
    b) stabilirea criteriilor de risc şi de prioritizare a controalelor, reieşind din cele mai problematice zone geografice şi întreprinderile cele mai poluante;
    c) elaborarea şi publicarea Planurilor de efectuare a controalelor în baza unor potenţiale riscuri, precum şi a Registrelor controalelor efectuate;
    d) stabilirea unui set de indicatori prin care să poată fi evaluată eficacitatea aplicării legislaţiei de mediu;
    e) eficientizarea sistemului de penalizare pentru contravenţiile din domeniul mediului şi de recuperare a prejudiciului cauzat mediului.
Secţiunea a 5-a
Sistemul de monitoring şi control al calităţii mediului
    24. Descrierea situaţiei
    Actualmente, procesul de monitorizare a calităţii mediului înconjurător este fragmentat, cu multe instituţii implicate şi cu un schimb de informaţii limitat între ele. Astfel, monitoringul calităţii apelor de suprafaţă şi subterane, a aerului, a solului, a biodiversităţii şi a radioactivităţii este asigurat de o serie de instituţii din subordinea Ministerului Mediului: Serviciul Hidrometeorologic de Stat, Agenţia pentru Geologie şi Resurse Minerale, Agenţia „Apele Moldovei”, Inspectoratul Ecologic de Stat ş.a.
    Ministerul Sănătăţii are, de asemenea, unele responsabilităţi, stabilite în conformitate cu legislaţia sanitară, privind monitorizarea calităţii factorilor de mediu, în special ai celor ce ţin de sănătatea umană: calitatea apei potabile, a apelor de suprafaţă, a aerului în zonele urbane.
    Reţeaua de observaţii asupra calităţii mediului s-a extins în ultima perioadă, acoperind un teritoriu mai mare, mai multe componente de mediu şi un număr sporit de compuşi chimici. Cu toate acestea, capacitatea de monitorizare nu este încă suficientă pentru a face faţă condiţiilor impuse de legislaţia naţională şi de obligaţiile internaţionale asumate.
    1) Calitatea apelor. Monitoringul calităţii apelor de suprafaţă în Republica Moldova este efectuat de către Serviciul Hidrometeorologic de Stat, printr-o reţea hidrologică staţionară, alcătuită din 2 staţii hidrologice, amplasate la Bălţi şi Dubăsari, şi 46 de posturi hidrologice, din care 7 – pe rîul Prut, 8 – pe rîul Nistru şi una pe Dunăre. Probele de calitate a apei sînt prelevate lunar pentru 49 de parametri hidrochimici şi 7 parametrii hidrobiologici. Însă nu există acces public la baza de date.
    Procesul de monitorizare a calităţii apelor pe rîul Prut a fost îmbunătăţit prin crearea unei reţele automate moderne de monitorizare, fiind instalate 11 staţii hidrologice automatizate. Centrul Naţional de Sănătate Publică monitorizează calitatea apei în 11 corpuri de apă de suprafaţă, în 229 de puncte fixe, inclusiv în 37 de puncte de pe Nistru şi Prut, care reprezintă surse de alimentare cu apă potabilă. Datele sînt colectate în format electronic, într-o bază de date disponibilă pe site-ul Centrului de Sănătate Publică. De asemenea, centrul monitorizează apele din locurile prevăzute pentru scăldat în timpul sezonului de îmbăiere (aproximativ patru luni/an). Monitorizarea parametrilor fizico-chimici ai apelor subterane de adîncime (interstratiale) este realizată de către Întreprinderea de Stat „Expediţia Hidrogeologică din Moldova”, prin intermediul unei reţele de stat, constituită din 180 de sonde de observaţii ampalsate pe întreg teritoriul ţării, care cuprind toate acviferele exploatate astăzi.
    2) Calitatea aerului. Monitoringul calităţii aerului atmosferic este realizat de către Serviciului Hidrometeorologic de Stat printr-o reţea reprezentată de 19 posturi staţionare, amplasate în 5 centre industrializate ale Republicii Moldova (Chişinău – 6, Bălţi – 2, Bender – 4, Tiraspol – 3, Rîbniţa – 2), postul automat Mateuţi şi staţia din oraşul Leova. Observaţiile se efectuează în conformitate cu prevederile Programului European de Monitorizare şi Evaluare şi cu prevederile Convenţiei privind poluarea transfrontalieră a aerului la distanţe lungi. Calitatea aerului în zonele urbane este monitorizată de către Ministerul Sănătăţii în raport cu 8 poluanţi atmosferici. Datele colectate sînt stocate într-o bază de date specială, dar care nu este disponibilă uzului public. În ţară există un singur agent economic – Fabrica de ciment „Lafarge” – care are un sistem de automonitorizare a calităţii aerului.
    3) Calitatea solurilor. Monitorizarea calităţii solurilor este realizată în cadrul unei reţele naţionale de observaţii, gestionată de Serviciul Hidrometeorologic de Stat, constituită în baza a 9 localităţi, unde se efectuează colectarea sumară a probelor de sol de pe 6257 ha teren agricol (primăvara înainte de semănatul culturilor agricole şi toamna după colectarea recoltei) şi analiza lor ulterioară după un şir de indicatori (metale grele, pesticide, bifenili policloruraţi, hidrocarburi poliaromatice, produse petroliere, indici agrochimici etc.). De asemenea, sînt efectuate analize complexe de sedimente din rîurile şi lacurile de acumulare, de sol de pe traseele căilor ferate, din jurul depozitelor de pesticide şi din parcurile şi scuarurile municipiului Chişinău, pentru determinarea gradului de contaminare cu pesticide organoclorurate, bifenili policloruraţi, hidrocarburi poliaromatice, metale grele, produse petroliere. Ministerul Sănătăţii monitorizează calitatea solului în zonele de agrement din jurul aşezărilor umane, şcolilor şi locurilor de joacă, precum şi în zonele din jurul prizelor de apă potabilă. Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare supraveghează calitatea terenurilor agricole, în special reziduurile de pesticide, iar Agenţia „Apele Moldovei” asigură monitorizarea terenurilor irigate. Cu toate că se întreprind măsuri în acest sens, sistemul de monitoring al calităţii solurilor este foarte slab, datele despre gradul fertilităţii solurilor în întreaga ţară sînt foarte învechite.
    4) Monitoringul radioactivităţii mediului este realizat, de asemenea, de către Serviciul Hidrometeorologic de Stat, în baza a 18 puncte de monitorizare amplasate pe teritoriul staţiilor meteorologice, unde se efectuează anual circa 10,6 mii de măsurători, şi la postul automat din satul Mateuţi, unde se efectuează în regim continuu circa 4150 de măsurători.
    5) În ultima perioadă, în rezultatul investiţiilor orientate spre dezvoltarea reţelei de monitoring asupra calităţii mediului în Republica Moldova, aceasta s-a extins, acoperind un teritoriu mai mare, mai multe componente naturale şi un număr sporit de compuşi chimici. Cu toate acestea, capacitatea de monitorizare nu este încă suficientă pentru a face faţă condiţiilor impuse de legislaţia naţională şi de obligaţiile internaţionale asumate. Fenomene ca poluarea apelor subterane, poluarea difuză a apelor de suprafaţă sau poluarea de fond nu sînt suficient monitorizate. Nu se realizează o monitorizare a zgomotului şi vibraţiilor.
    6) O problemă majoră rămîne lipsa unui sistem naţional de monitorizare a biodiversităţii. Întrucît mai multe instituţii gestionează acest domeniu (Agenţia „Moldsilva” – pădurile, Academia de Ştiinţe a Moldovei – unele specii de animale şi plante, starea habitatelor, a ariilor naturale protejate de stat), informaţiile acumulate sînt limitate şi sporadice, ceea ce creează o imagine fragmentară şi incompletă asupra stării şi conservării biodiversităţii în ţară.
    7) Laboratoarele de analiză a calităţii mediului. Actualmente, mai multe instituţii publice sînt antrenate în procesul de analiză şi monitorizare a calităţii factorilor de mediu. Astfel, Ministerului Mediului i se subordonează 3 structuri care efectuează investigaţii ale calităţii factorilor de mediu: Serviciul Hidrometeorologic de Stat, Inspectoratul Ecologic de Stat (cu 3 centre de investigaţii în oraşele Chişinău, Bălţi şi Cahul) şi Agenţia pentru Geologie şi Resurse Minerale (avînd în coordonare activitatea Expediţiei Hidrogeologice „EhGeoM”, care are laboratorul propriu de calitate a apelor subterane). Ministerul Sănătăţii gestionează cîteva laboratoare de calitate a mediului (aer, apă, sol) în toate raioanele ţării, precum şi în oraşele Chişinău şi Bălţi. Activităţile laboratoarelor de calitate a mediului în unele cazuri se suprapun sau chiar se dublează, iar bazele de date deţinute deseori nu se fac publice şi nu se acumulează într-un sistem comun de date accesibile publicului interesat.
    8) Standardele de calitate a mediului. Investigaţiile de laborator se realizează în conformitate cu standardele naţionale de calitate a mediului. În prezent sînt aplicate 15 standarde naţionale pentru calitatea aerului şi a solului şi 57 de standarde pentru calitatea apei. Deşi există unele progrese în procesul de armonizare a standardelor naţionale de calitate a mediului cu cele internaţionale, în special cu standardele pentru apă (de suprafaţă, apă potabilă), care au fost stabilite odată cu adoptarea Legii apelor şi aprobarea mecanismului de implementare a acesteia, pentru unele componente de mediu continuă să fie utilizate standarde vechi. Nu sînt înregistrate progrese referitoare la standardele de calitate a aerului, dar proiectele internaţionale implementate în ultimii ani sînt puternic axate pe revizuirea şi armonizarea acestora. În rezultat, numărul parametrilor monitorizaţi a fost redus şi, treptat, au fost introduşi noi parametri, în conformitate cu cerinţele UE şi cu cele internaţionale. Cu toate acestea, procesul de armonizare a standardelor de calitate pentru mediu necesită a fi continuat şi intensificat.
    25. Problemele evidenţiate:
    1) lipsa unui sistem integrat, complex şi eficient de monitorizare a calităţii componentelor de mediu, care să concentreze toate datele privind calitatea factorilor de mediu, să asigure o consolidare a cooperării şi schimbului de informaţii între diferiţi actori instituţionali;
    2) lipsa unui program naţional de monitoring ecologic integrat;
    3) lipsa acţiunilor de dezvoltare şi aplicare a monitoringului ecologic la nivel regional şi local (rezervaţiile ştiinţifice şi naturale, biodiversitatea, bazinele hidrografice mari şi altele);
    4) suprapunerea sau dublarea activităţilor laboratoarelor de calitate a mediului, bazele de date deţinute deseori nu sînt accesibile publicului şi nu se acumulează într-un sistem comun. De asemenea, este necesară o consolidare continuă a capacităţilor laboratoarelor de calitate a mediului în vederea asigurării analizei şi monitorizării parametrilor nou-aprobaţi în procesul de armonizare a standardelor de calitate pentru mediu;
    5) neacordarea standardelor de calitate a mediului la cele internaţionale, inexistenţa unei liste aprobate a indicatorilor de mediu.
    26. Obiectivul specific 5: Crearea sistemului de monitoring integrat şi de control al calităţii mediului.
    27. Direcţiile de acţiune:
    1) Elaborarea şi aprobarea unui program naţional de monitoring ecologic integrat, care să cuprindă acţiuni de extindere şi dezvoltare a reţelei de observaţii asupra calităţii mediului, prin crearea de noi posturi, staţii de monitoring al calităţii factorilor de mediu, să stabilească parametri măsurabili de calitate a mediului.
    2) Dezvoltarea unui sistem eficient de monitorizare integrată a fenomenelor de poluare a apelor subterane, de poluare difuză a apelor de suprafaţă, de poluare a aerului, solului, a stării zonelor umede, a ariilor naturale protejate de stat şi a biodiversităţii – Sistemul de monitoring ecologic integrat, care va asigura gestionarea datelor privind calitatea mediului sau pronosticarea pentru o durată mai lungă de timp. Implementarea sistemului de monitoring ecologic integrat, prin care se va supraveghea permanent starea mediului, a resurselor naturale şi a impactului antropic, bazat pe parametri şi indici cu acoperire spaţială şi temporală, şi se va asigura cadrul informaţional necesar pentru elaborarea strategiei şi tacticii de prevenire a consecinţelor activităţii antropice şi a calamităţilor naturale, de elaborare a prognozelor şi exercitare a controlului operativ asupra eficienţei măsurilor de redresare a situaţiei ecologice. Bazele de date deţinute în rezultatul activităţii acestui sistem vor fi publice şi accesibile instituţiilor şi publicului interesat.
    3) Modernizarea şi dezvoltarea sistemului de monitoring integrat al apelor prin dezvoltarea la nivelul tuturor bazinelor hidrografice a reţelelor de monitoring şi punerea în funcţiune a acestora. Republica Moldova urmează să implementeze un sistem nou de indicatori privind calitatea apei, care include 5 clase specifice, pentru a monitoriza starea ecologică şi calitatea apei.
    4) Dezvoltarea monitoringului calităţii solurilor, monitoringului biodiversităţii, ariilor naturale protejate de stat, zgomotului, reieşind din lipsa acestuia în domeniile enumerate.
    5) Consolidarea capacităţilor instituţionale de monitoring, cercetare şi investigare în domeniul calităţii componentelor de mediu. Vor fi achiziţionate şi puse în funcţiune laboratoare mobile pentru regiunile de dezvoltare a Republicii Moldova.
    6) Eficientizarea sistemului de laboratoare de mediu. La momentul dat, există laboratoare de calitate a mediului gestionate de diferite instituţii, în unele cazuri, activitatea acestora se suprapune sau chiar se dublează. De aceea, în procesul de eficientizare, se va propune crearea în cadrul Agenţiei de Mediu a unui centru de monitoring ecologic integrat şi a unui laborator de referinţă de mediu, care să cuprindă un spectru larg de analize şi investigaţii necesare tuturor instituţiilor implicate în proces (Ministerul Sănătăţii, Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, Inspectoratul Ecologic de Stat, Serviciul Hidrometeorologic de Stat).
    7) Revizuirea standardelor de calitate a mediului şi armonizarea cu standardele internaţionale de mediu.
    8) Identificarea şi aprobarea listei indicatorilor de mediu pe baza cărora se va monitoriza calitatea factorilor de mediu.
    Rezultatele monitoringului şi cercetărilor sînt foarte importante în procesul de elaborare a programelor de acţiuni privind redresarea şi protecţia componentelor de mediu, inclusiv al controlului asupra poluanţilor emişi/deversaţi în mediul natural.
Secţiunea a 6-a
Protecţia şi conservarea resurselor naturale
    Obiectivul specific 6: Asigurarea utilizării raţionale, protecţiei şi conservării resurselor naturale.
    A. Gestionarea resurselor de apă, infrastructura de alimentare cu apă şi sanitaţie
    28. Descrierea situaţiei:
    1) Resursele de apă ale Republicii Moldova sînt reprezentate de 3 621 de rîuri şi rîuleţe cu o lungime de peste 16 mii km, de 4 126 de lacuri naturale şi bazine artificiale cu suprafaţa de 40 878 ha, amplasate şi construite pe cursurile şi în albiile acestora, ape subterane din peste 7 801 de fîntîni arteziene şi circa 166 542 de fîntîni şi izvoare cu alimentare din apele freatice.
    Cele mai importante artere acvatice sînt Nistrul şi Prutul, rîuri transfrontaliere, cu lungimea cursului de apă pe teritoriul Republicii Moldova de 660 km şi, respectiv, 695 km, şi cu suprafaţa totală a bazinelor de 19 070 km2.
Această reţea de bazine acvatice asigură regularizarea şi evacuarea scurgerii de suprafaţă, alimentarea cu apă potabilă şi tehnică, utilizarea pentru irigaţie, navigaţie şi în alte scopuri. Cea mai importantă sursă de alimentare cu apă o reprezintă apele de suprafaţă, în special din fluviul Nistru, care constituie circa 83%, din rîul Prut – 1,8% şi din alte surse de apă de suprafaţă – 0,2%. Sursele de ape subterane captate din sondele arteziene, fîntînile de mină şi izvoare constituie circa 15% din necesarul de consum.
    La momentul actual, în Republica Moldova se numără 170 de zăcăminte de ape minerale, din care circa jumătate, din diferite cauze (în special din cauza conţinutului de fluor şi hidrogen sulfurat care depăşeşte limita maximă admisibilă de 10 şi, respectiv, de 8 ori), nu se exploatează.
    Volumul de apă disponibil în prezent în Moldova este de aproximativ 500 m3 pe cap de locuitor per an sau chiar mai puţin. Pragurile recomandate la nivel internaţional definesc volumul de 1700 m3 pe cap de locuitor per an drept nivel sigur de disponibilitate a apei dulci regenerabile. Dacă volumul de apă disponibilă este mai mic de 1000 m3 pa cap de locuitor per an, lipsa apei poate împiedica dezvoltarea economică şi poate afecta sănătatea şi standardul de viaţă al populaţiei.
    2) Gestionarea resurselor de apă decurge încă defectuos şi dezechilibrat, iar calitatea lor este slabă. Cauzele sînt diverse:
    a) cadrul instituţional existent de gestiune şi management al resurselor de apă nu asigură promovarea eficientă a politicii statului în acest domeniu, iar aceasta din urmă necesită a fi actualizată şi ajustată la noile provocări în domeniu;
    b) aspectele ce ţin de proprietate, de drepturi şi responsabilităţi nu sînt reglementate în mod integral, iar baza normativă privind gestiunea şi protecţia resurselor de apă, aprobată recent, în conformitate cu prevederile Legii apelor nr.272 din 23 decembrie 2011 şi cu legislaţia Uniunii Europene, necesită a fi pusă în aplicare;
    c) transmiterea în folosinţă a resurselor de apă, fără a stabili regulile de exploatare, fără a controla în modul cuvenit îndeplinirea lor, fără a garanta compensarea pagubelor duce, în final, la degradarea continuă atît a infrastructurii (a digurilor, barajelor, evacuatoarelor de apă, conductelor, instalaţiilor etc.), cît şi a resurselor de apă în întregime. Astfel, divizarea artificială a problemelor ce ţin de folosirea resurselor de apă de suprafaţă şi subterane, de protecţia lor, de păstrarea ecosistemelor, de evaluarea impactului negativ asupra calităţii apei potabile şi a sectorului de aprovizionare cu apă şi sanitaţie ce afectează sănătatea omului are ca efect dispersarea funcţiilor, a drepturilor şi responsabilităţilor între structurile statale, precum şi planificarea izolată, nesistematizată şi luarea de decizii (atît la nivelul ramurilor consumatoare de apă ale economiei, cît şi la nivelul obiectivelor separate), care nu ţin cont de principiile de gestiune a bazinelor hidrografice.
    În conformitate cu Hotărîrea Guvernului nr. 775 din 4 octombrie 2013 „Cu privire la hotarele districtelor bazinelor şi subbazinelor hidrografice şi hărţile speciale în care sînt determinate”, în scopul asigurării implementării mecanismului de gestionare a resurselor de apă pe principiul bazinier, au fost stabilite hotarele a două districte ale bazinelor hidrografice: Nistru (74% din populaţie locuiesc în acest district) şi Dunărea–Prut şi Marea Neagră (26 % din populaţie). În cadrul acestor districte se constată un şir de probleme ecologice acute, generate de poluarea apelor, de modificările regimului de scurgere, de diversitatea mare a activităţilor antropice, dar şi unele fenomene naturale (inundaţii, secete, alunecări de teren etc.), cu implicaţii asupra stării mediului şi modului de viaţă a populaţiei:
    a) starea ecologică şi hidrologică precară din cadrul districtelor, îndeosebi a apei rîurilor tributare, din cauza poluării atît din sursele punctiforme (evacuarea apelor insuficient epurate), cît şi din surse difuze (gunoişti neautorizate, transporturi, agricultură şi alte activităţi antropice);
    b) diminuarea şi deficitul resurselor de apă în anumite zone ale districtelor, îndeosebi în cursul de mijloc şi inferior, dar şi în întregul teritoriu al districtelor în anii secetoşi;
    c) poluarea accentuată chimică şi microbiologică a apelor freatice – surse de ape potabile pentru majoritatea populaţiei din localităţile rurale;
    d) modificarea regimului hidrologic al rîurilor (construcţia lacurilor de acumulare, inclusiv a complexelor hidroenergetice cu probleme în regimul de exploatare a centralelor hidroelectrice (Novodnestrovsk şi Dubăsari pe fluviul Nistru, Costeşti–Stînca pe rîul Prut), cu influenţe asupra stării habitatului (oscilaţii bruşte a nivelului apei în aval de CHE Novodnestrovck, cu poluarea termică a apelor), care, în consecinţă, generează şi alte probleme;
    e) diminuarea diversităţii biologice şi a resurselor hidrobiologice;
    f) inundaţiile catastrofale din cadrul districtelor – fenomen ce poate fi explicat prin modificările climatice, dar şi prin creşterea presiunilor antropice asupra mediului (defrişările, agricultura excesivă, rectificarea cursurilor rîurilor, a eroziunii accelerate şi colmatarea albiilor minore ce contribuie la diminuarea volumului acestora şi, ca urmare, la ieşirea apelor din albia minoră şi inundarea albiei majore (luncii sau şesului).
Există şi alte aspecte prioritare ce ţin de problemele de monitoring, de utilizarea raţională a resurselor de apă, de infrastructura de protecţie împotriva inundaţiilor. Unele probleme au un aspect transfrontalier.
    3) Calitatea apelor este influenţată foarte mult de activitatea umană. Principalii indicatori specifici de poluare analizaţi de către Centrele de Investigaţii Ecologice sînt conţinutul de amoniu, azotiţi, azotaţi, consumul chimic şi biologic de oxigen, materiile în suspensie. Concentraţia poluanţilor în apele de suprafaţă variază în funcţie de anotimp, cea mai înaltă fiind în perioada caldă a anului.
    Starea şi calitatea apelor fluviului Nistru şi rîului Prut, conform indicilor hidrochimici, corespund claselor a II-a (curată) şi a III-a (moderat poluată) de calitate a apei. Apa acestor rîuri este moderat poluată cu elemente biogene, precum azotul, fenolul, compuşii cuprului, produsele petroliere.
    Calitatea apei rîurilor mici se caracterizează printr-un grad înalt de poluare cu ioni de amoniu, nitriţi, compuşi ai cuprului, produse petroliere, fenol, substanţe tensioactive, substanţe ce degradează biochimic (CBO5), precum şi printr-un nivel redus al conţinutului de oxigen dizolvat în apă. Unele rîuri, îndeosebi cele din partea de sud a ţării, traversează mase de rocă cu un nivel înalt de săruri, ceea ce nu permite utilizarea directă a apei nici măcar pentru irigaţie.
    Doar 54% din izvoare şi cişmele se încadrează în parametrii favorabili de calitate a apelor destinate alimentării cu apă potabilă. Insalubritatea localităţilor în lipsa unor sisteme de evacuare a deşeurilor şi nerespectarea măsurilor elementare de protecţie a surselor de apă reprezintă principalele cauze de înrăutăţire a calităţii apei din circa 84,2% fîntîni, folosite ca sursă de alimentare cu apă pentru circa 75% din populaţia rurală.
    4) Poluarea apelor de suprafaţă este cauzată, în cele mai multe cazuri, de sectorul gospodăriei comunale (ape reziduale epurate insuficient, deversări ale apelor neepurate din sistemul comunal, managementul neadecvat al deşeurilor menajere solide), de sectorul agrar (dejecţii animaliere acumulate, depozite de pesticide etc.) şi de sectorul energetic, cum ar fi depozitele de produse petroliere, staţiile de alimentare cu petrol, alte surse de poluare continuă. Apele meteorice rezultate în urma precipitaţiilor vin în contact cu terenul şi, în procesul scurgerii, antrenează atît scurgerile de ape uzate, cît şi deşeurile, îngrăşămintele chimice, pesticidele, astfel că în momentul deversării în receptor acestea conţin un număr mare de poluanţi. Un pericol iminent de poluare a apelor subterane îl prezintă sondele arteziene abandonate, care, de obicei, au coloana de tubaj deteriorată ori gura sondei deschisă, ceea ce facilitează amestecul apelor pluviale cu cele de adîncime şi înrăutăţirea calităţii straturilor acvifere.
    5) Infrastructura de alimentare cu apă şi canalizare. Sistemele de alimentare cu apă şi canalizare au fost proiectate şi constituite în alte condiţii economice, astfel că acestea nu corespund actualelor posibilităţi financiar-economice de întreţinere şi exploatare normală a lor. Acestea continuă să se degradeze, cauzînd totodată pierderi ale resurselor de apă şi energetice.
    Conform datelor din anul 2012, pe teritoriul ţării există 828 de apeducte, din care 73 nu sînt funcţionale. La aceste apeducte sînt conectate 378 de localităţi (38,7%), din care 76,7% reprezintă oraşe şi 36,2% – localităţi rurale. Numărul localităţilor dotate cu sisteme de alimentare cu apă se măreşte anual. Acest lucru se datorează creşterii investiţiilor în sectorul dat, care, pe parcursul ultimilor 5 ani au constituit circa 1,9 miliarde lei (32% din surse interne şi 68% din investiţiile donatorilor externi). Datorită acestor investiţii au fost puse în funcţiune peste 180 de sisteme de alimentare cu apă.
    Cea mai mare problemă în sectorul de alimentare cu apă şi canalizare rămîne faptul că sistemele de alimentare cu apă nu sînt dotate cu sisteme de canalizare şi epurare a apelor uzate. Din totalul de apeducte (828), doar 158 sînt dotate cu sisteme de canalizare (din care doar 110 funcţionează) şi 124 sînt dotate cu staţii de epurare.
    Rata de conectare a populaţiei la sistemele centralizate de alimentare cu apă este de aproximativ 43%, excluzînd municipiul Chişinău, şi numai 21,4% din populaţie beneficiază de sisteme centralizate de colectare a apelor uzate, dintre care numai 1,0% din localităţile rurale.
    Din analiza cadrului instituţional reiese că instituţiile care activează în domeniul alimentării cu apă şi canalizare sînt fragmentate, au un efectiv limitat pentru a asigura administrarea eficientă a problemelor curente ale sectorului şi planificarea financiară a investiţiilor pe termen mediu şi lung. Din cauza constrîngerilor bugetare, finanţarea din fondurile publice este mică, iar atragerea capitalului privat devine o necesitate stringentă şi poate fi realizată pe baza unor parteneriate de lungă durată între autorităţile publice locale şi investitorii privaţi. Sînt necesare măsuri de îmbunătăţire a performanţelor operaţionale şi financiare ale companiilor prestatoare de servicii de aprovizionare cu apă, pentru creşterea siguranţei şi calităţii serviciilor asigurate populaţiei.
    29. Problemele evidenţiate în domeniul calităţii şi gestionării resurselor de apă şi a infrastructurii de alimentare cu apă şi canalizare:
    1) ineficienţa politicilor sectoriale pentru supravegherea, gestionarea şi protecţia resurselor de apă;
    2) asumarea unei responsabilităţi parţiale, insuficient definite sau atestarea unor suprapuneri ale atribuţiilor instituţiilor de coordonare existente la nivel naţional (Ministerul Mediului, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Economiei, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor);
    3) indisponibilitatea resurselor de apă, ce afectează capacitatea de dezvoltare economică a ţării;
    4) gestionarea defectuoasă, dezechilibrată şi inadecvată a resurselor de apă;
    5) degradarea continuă şi poluarea resurselor de apă de suprafaţă (în special a rîurilor mici) şi subterane, cauzată de sistemele de sanitaţie individuale ale gospodăriilor casnice, deversările de apă uzată insuficient epurată sau neepurată, infiltraţiile provenite din sistemele de canalizare şi zonele de depozitare inadecvată a deşeurilor solide, de activităţile agricole, de inundaţii;
    6) calitatea proastă a apei potabile şi a serviciilor prestate consumatorilor;
    7) riscurile mari ce ţin de dezastrele naturale (secete, inundaţii, uscări ale zonelor umede);
    8) starea tehnică nesatisfăcătoare a infrastructurii de alimentare cu apă, de canalizare şi de epurare a apelor uzate;
    9) accesul redus al populaţiei (în special al celei din mediul rural) la surse sigure de apă şi sisteme de canalizare;
    10) constrîngerile bugetare, insuficienţa investiţiilor, lipsa interesului sectorului privat de a investi în dezvoltarea infrastructurii de aprovizionare cu apă şi canalizare.
    30. Obiectivul specific 6.1: Îmbunătăţirea calităţii a cel puţin 50% din apele de suprafaţă prin implementarea sistemului de management al bazinelor hidrografice.
    31. Direcţiile de acţiune:
    1) Realizarea politicii de gospodărire durabilă a apelor prin asigurarea protecţiei cantitative şi calitative a apelor, protecţiei împotriva acţiunilor distructive ale apelor, precum şi valorificarea potenţialului apelor în raport cu cerinţele dezvoltării durabile a societăţii şi în acord cu directivele europene în domeniu. Modul de gestionare a resurselor de apă în Republica Moldova nu este unul durabil şi necesită a fi eficientizat şi ajustat la cerinţele UE. O etapă importantă în procesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană este cea de realizare a politicii naţionale în domeniul resurselor de apă şi a prevederilor Directivei Cadru privind Apa 2000/60 UE. Aşadar, apare necesitatea implementării unui sistem de gestionare integrată a resurselor de apă, după principiul de bazin hidrografic, luîndu-se în considerare şi hidrologia bazinului respectiv. Urmează să fie efectuată analiza caracteristicilor bazinelor hidrografice Nistru şi Dunărea–Prut şi Marea Neagră, evaluarea presiunilor şi a impactului antropic asupra acestora, identificarea şi cartarea zonelor protejate limitrofe cursurilor de ape, analiza economică asupra utilizării apei şi evaluarea nivelului actual pentru recuperarea costurilor acestor servicii. Rezultatele analizelor efectuate vor servi drept bază pentru elaborarea planurilor de gestionare a districtelor bazinelor hidrografice, care vor conţine măsuri şi acţiuni referitoare la:
    a) implementarea legislaţiei în vigoare;
    b) îmbunătăţirea şi refacerea stării tuturor corpurilor de apă, menţinerea stării bune a apelor de suprafaţă şi subterane;
    c) identificarea presiunilor antropice importante asupra stării apelor de suprafaţă şi subterane;
    d) valorificarea potenţialului apelor în raport cu cerinţele dezvoltării durabile a societăţii şi aplicarea principiilor recuperării costurilor serviciilor de apă;
    e) implementarea cerinţelor de calitate asupra resurselor de apă şi protejarea surselor de apă utilizate pentru potabilizare;
    f) reducerea poluării cu substanţe prioritare şi diminuarea poluării din surse punctiforme şi din alte activităţi antropice semnificative;
    g) prevenirea sau reducerea impactului poluărilor accidentale.
    2) Dezvoltarea cooperării dintre autorităţi. Realizarea cu succes a politicii de mediu în domeniul apei se bazează pe cooperarea autorităţilor la nivel local şi central, precum şi pe implicarea, consultarea şi informarea publicului, inclusiv a utilizatorilor de apă. Prin elaborarea planurilor de gestionare a districtelor bazinelor hidrografice Nistru, Dunărea–Prut şi Marea Neagră şi a subbazinelor în conformitate cu prevederile Legii apelor nr. 272 din 23 decembrie 2011, deciziile urmează a fi luate cu referire la locul în care apa este utilizată sau poluată. Managementul integral al zonelor destinate protecţiei şi autopurificării cursurilor şi bazinelor de apă care se află în posesia, sfera de responsabilitate sau subordonarea diferitor instituţii (de obicei, a autorităţilor silvice sau a autorităţilor publice locale) este, în mod special, important. O atenţie deosebită se va acorda acţiunilor ce ţin de responsabilitatea autorităţilor locale asociate într-un bazin hidrografic, într-o zonă umedă sau într-un sistem de management al apeductului şi reţelei de canalizare regionalizat, precum şi promovării parteneriatului public-privat în domeniul alimentării cu apă şi canalizare, gestionării sistemelor de irigare etc.
    3) Asigurarea managementului riscului la inundaţii. Pentru realizarea acestei direcţii de acţiune urmează a fi elaborate planuri de management al riscurilor la inundaţii, hărţi de risc la inundaţii, metodologii de evaluare a pagubelor produse de inundaţii ş.a. De asemenea, vor fi identificate pentru fiecare bazin hidrografic lucrările hidrotehnice necesare pentru reducerea riscurilor la inundaţii, aplicînd principiile europene în domeniu. În vederea implementării Planurilor de management, se vor elabora proiecte pentru accesarea fondurilor necesare finanţării lucrărilor hidrotehnice.
    32. Obiectivul specific 6.2: Asigurarea accesului, pînă în anul 2023, a circa 80% din populaţie la sisteme şi servicii sigure de alimentare cu apă şi a circa 65 % la sisteme şi servicii de canalizare.
    33. Direcţiile de acţiune:
    1) Descentralizarea serviciilor publice de alimentare cu apă şi sanitaţie. Responsabilitatea organizării şi funcţionării serviciilor publice de alimentare cu apă şi sanitaţie revine autorităţilor locale. Sînt necesare măsuri de îmbunătăţire a performanţelor operaţionale şi financiare ale companiilor prestatoare de servicii de alimentare cu apă şi canalizare pentru a creşte siguranţa şi calitatea serviciilor asigurate populaţiei.
    Calitatea serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare urmează a fi îmbunătăţită în Republica Moldova prin aplicarea mecanismului de regionalizare a acestui serviciu, iar creşterea responsabilităţii autorităţilor locale pentru calitatea serviciilor prestate populaţiei este un factor important în direcţia dată.
    La stabilirea tarifelor pentru utilizarea apei trebuie luat în considerare principiul recuperării costurilor serviciilor de utilizare a apei, costurile de mediu şi resursele asociate deteriorării sau impactului negativ asupra mediului acvatic şi principiul „poluatorul plăteşte”. În acest scop, va fi efectuată o analiză economică a serviciilor de gestionare a resurselor de apă, pe baza previziunilor pe termen lung cu privire la cererea şi oferta de apă din districtul hidrografic.
    2) Extinderea sistemelor centralizate de alimentare cu apă şi canalizare şi creşterea gradului de acces al populaţiei la aceste servicii. Gradul redus de echipare tehnico-edilitară, precum şi lipsa acestora în anumite zone reduce accesul populaţiei la serviciile de alimentare cu apă şi canalizare. Sînt necesare măsuri de extindere a sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare centralizate şi creşterea gradului de acces al populaţiei la aceste servicii, de aceea trebuie dezvoltate unele sisteme centralizate de aprovizionare cu apă din rîurile Prut şi Nistru, cu conectarea la acestea a localităţilor din apropiere. Iniţial vor fi efectuate studii de fezabilitate pentru dezvoltarea unor sisteme, cum ar fi: apeductul Soroca–Bălţi, cu conectarea oraşelor Floreşti, Drochia, Rîşcani, Sîngerei, Teleneşti şi a localităţilor rurale adiacente, apeductul Vadul lui Vodă–Chişină–Străşeni–Călăraşi, apeductul Prut–Leova–Basarabeasca–Cimişlia şi Ceadîr-Lunga.
Pentru asigurarea construcţiei sistemelor de apeduct şi canalizare, se vor elabora proiecte în scopul atragerii fondurilor de finanţare a lucrărilor.
    3) Promovarea principiilor economiei de piaţă şi atragerea capitalului privat. Serviciile publice de alimentare cu apă şi canalizare au caracter de monopol, determinat de situaţia de clienţi captivi a beneficiarilor racordaţi la sistemele centralizate. Pentru asigurarea concurenţei, se vor iniţia măsuri de punere în competiţie a operatorilor de servicii, a capitalurilor de finanţare şi a managementului în general.
    Însă finanţarea din fondurile publice este mică, astfel că atragerea capitalului privat devine o necesitate stringentă şi poate fi realizată pe baza unor parteneriate publice-private de lungă durată între autorităţile publice locale şi investitorii privaţi. Acest lucru va contribui la crearea locurilor noi de muncă şi la dezvoltarea afacerilor. Pentru zonele urbane aceasta presupune promovarea unor servicii apă-canal la un nivel de tarifare care să acopere costurile de producţie şi distribuţie a apei, permiţînd companiilor să funcţioneze pe baza principiilor economice şi să ofere servicii de o calitate mai bună, iar pentru zonele rurale – introducerea unui program intensiv de promovare şi marketing social al valorilor legate de o infrastructură bună şi de existenţa unor facilităţi adecvate de sanitaţie în obiectivele sociale.
    Toate intrările financiare planificate din tarife, taxe şi transferuri vor fi evaluate în raport cu costurile pentru fiecare etapă a proiectului, garantîndu-se astfel că fondurile şi veniturile din tarife sînt disponibile pentru acoperirea serviciilor furnizate. Aşadar, informaţiile despre costurile pentru ciclul de viaţă trebuie să fie oferite sistematic de către companiile apă-canal pentru dezvoltarea monitorizării sectorului.
    B. Calitatea şi gestionarea resurselor de sol şi resurselor minerale utile
    34. Descrierea situaţiei
    Republica Moldova dispune de resurse de sol calitative care, în mare măsură, asigură activitatea economică a ţării. Cernoziomurile, considerate soluri cu productivitate naturală înaltă, ocupă circa 70% din suprafaţa totală şi 80% din suprafaţa terenurilor cu destinaţie agricolă. Cu toate acestea, starea de calitate a resurselor de sol este preponderent nefavorabilă, utilizarea lor rămîne neeficientă, deseori distructivă.
    1) Procesele de degradare a solurilor. Solurile sînt supuse permanent unei degradări intensive, cauzate atît de factorii naturali, cît şi de cei antropici, care, în final, condiţionează reducerea productivităţii lor şi progresarea deşertificării terenurilor agricole.
    Factorii naturali care favorizează degradarea solurilor sînt ploile cu caracter torenţial în perioada caldă a anului, relieful accidentat al terenurilor agricole (circa 80%), rocile parentale salinizate sau cu o textură nefavorabilă, nivelul şi mineralizaţia apelor freatice etc.
    Însă cel mai mare impact asupra calităţii solurilor, care favorizează activizarea şi intensificarea proceselor de degradare, este provocat de factorul antropogen. Astfel, privatizarea terenurilor şi parcelarea fondului funciar, nerespectarea asolamentelor agricole, neefectuarea măsurilor antierozionale, neimplementarea recomandărilor şi bunelor practici de protecţie şi conservare a solurilor au complicat posibilitatea gestionării eficiente a resurselor de sol. Pe parcelele înguste privatizate, amplasate de-a lungul pantelor, prelucrarea solului se efectuează în aceeaşi direcţie (din deal în vale), ceea ce accelerează eroziunea. Necontrolat, din propria iniţiativă a deţinătorilor de terenuri, deseori suprafeţe considerabile din cele mai calitative soluri se exclud din circuitul agricol, rămîn nelucrate sau lăsate pîrloagă.
    Nota medie de bonitate a solurilor pe ţară constituie 63 de puncte. Aceasta se reduce anual, în funcţie de activizarea proceselor de degradare: eroziuni, dehumificări, destructurări, compactări secundare, soloneţizări şi salinizări, înmlăştiniri etc. Pe parcursul ultimilor 30 de ani, suprafaţa solurilor erodate s-a majorat cu 223,8 mii ha, avansînd cu aproximativ 6,4 mii ha anual, şi constituie la momentul dat circa 880 mii ha, ceea ce reprezintă 25,93% din suprafaţa totală a ţării sau 40% din fondul agricol. Nivelul cel mai înalt de erodare a terenurilor agricole este înregistrat în raioanele Călăraşi (56,1%), Cahul (44,4%), Hînceşti (43,7%), Ungheni (43,4%), Nisporeni (43,4%). Pierderile anuale de sol fertil de pe terenurile agricole cauzate de eroziuni constituie, după unele estimări, 26 mil. tone, inclusiv humus – 700 mii tone, azot – 50 mii tone, fosfor – 34 mii tone, potasiu – 597 mii tone. În mod indirect, procesul respectiv are şi alte consecinţe: înnămolirea iazurilor şi a altor bazine acvatice, poluarea solurilor, a apelor subterane cu produse de uz fitosanitar şi fertilizanţi, distrugerea căilor de comunicaţie, a construcţiilor hidrotehnice etc.
    Diminuarea calităţii solurilor este condiţionată, în primul rînd, de procesele de dehumificare. În solurile arabile valorificate, din cauza reducerii materiei organice şi încorporării în sol a îngrăşămintelor, conţinutul de humus scade anual cu circa 10 tone la hectar.
    O daună importantă adusă resurselor funciare este cauzată şi de alunecările de teren. Suprafaţa lor, conform cadastrului funciar, la 1 ianuarie 2012 constituia 21,57 mii ha.
    Cele mai mari suprafeţe afectate de alunecări se atestă în raioanele Nisporeni (2956 ha), Călăraşi (2147 ha), Ungheni (2065 ha), Hînceşti (1165 ha), Străşeni (697 ha) şi Teleneşti (538 ha).
    Alunecările de teren afectează casele de locuit, drumurile, construcţiile hidrotehnice etc. Actualmente, 80% din terenurile afectate de alunecările de teren sînt scoase din circuit şi atribuite fondului de rezervă, înregistrate ca „terenuri destinate împăduririi”.
    Distrugerea solului are loc şi prin diverse lucrări de excavare, în cazul exploatărilor miniere la zi, care condiţionează creşterea suprafeţelor de soluri neproductive.
    Conform cadastrului funciar, în anul 1991, suprafaţa perdelelor forestiere de protecţie a terenurilor agricole constituia 31 mii ha, iar în anul 2012 – 30,8 mii ha. Oficial, aceasta s-a micşorat cu 200 ha, ceea ce nu corespunde realităţii, deoarece pe parcursul anilor 1991-2012 au fost distruse circa 3 mii ha plantaţii forestiere de protecţie a terenurilor agricole. În prezent, acoperirea landşafturilor agricole cu fîşii forestiere de protecţie este, practic, de 2 ori mai mică decît necesarul de 58 mii hectare. Astfel, pentru îmbunătăţirea situaţiei ecologice în cadrul fondului funciar, este necesar de a forma pe terenurile cu destinaţie agricolă o carcasă forestieră (verde) de protecţie cu diferite funcţii.
    2) Poluarea solurilor. În ultimele decenii, poluarea de fond a solurilor a devenit mai puţin actuală datorită reducerii considerabile a principalelor surse de poluare difuză. S-au redus semnificativ cantităţile de fertilizanţi şi pesticide aplicate în agricultură, nu mai este actuală problema poluării cu nitraţi şi metale grele (zinc, nichel şi plumb mobil). Mai persistă, la nivel local, poluarea solurilor cu cupru mobil, rezultat al utilizării nereglementate a zamei bordoleze şi a altor preparate ce conţin cupru.
    Tot mai acută devine problema poluării locale a solurilor cu deşeuri şi substanţe nocive. În jurul localităţilor se transportă şi se depozitează haotic deşeuri de diferite categorii şi provenienţă. În afară de deşeurile depozitate în locurile autorizate şi spontane (rampele, platformele şi poligoanele), cantităţi semnificative de deşeuri, preponderent solide, sînt transportate (aruncate) în rîpi, în fîşiile forestiere, în canale şi rîuleţe, pe marginea drumurilor, pe terenurile deteriorate etc. Aceste deşeuri poluează, în primul rînd, solul.
    Rămîne actuală poluarea locală a solurilor cu pesticide, cu poluanţi organici persistenţi, mai ales din jurul fostelor şi actualelor depozite de chimicale agricole (îngrăşăminte minerale, pesticide etc.) şi a staţiunilor de pregătire a soluţiilor de protecţie a plantelor. Odată cu scurgerile de suprafaţă, aceşti poluanţi se acumulează în sol şi în aluviunile corpurilor de apă. De asemenea, materialele de construcţie parvenite din demolarea depozitelor vechi sînt factori importanţi de poluare a solurilor în locurile de folosire a acestora.
    În perioada anilor 2008-2010, la nivel naţional, a fost realizată inventarierea şi cartografierea zonelor contaminate cu poluanţi organici persistenţi. S-au identificat în total 1 588 de locaţii contaminate, care includ 2 326 de obiecte ale infrastructurii de chimizare a agriculturii: depozite, staţii de pregătire a soluţiilor, terenuri pentru elicoptere, rezervoare de evaporare, precum şi locuri de înhumare ilicită a pesticidelor.
    Poluarea solurilor cu produse petroliere se înregistrează pe întreg teritoriul ţării, sursele principale fiind depozitele şi staţiile de alimentare cu carburanţi, spălătoriile şi staţiile de deservire, precum şi poluările accidentale.
    Pe alocuri, în solurile din preajma instalaţiilor electroenergetice se depistează poluarea intensă cu bifenili policloruraţi, cu depăşirea concentraţiilor maxime admisibile de zeci şi sute de ori.
    3) Utilizarea resurselor minerale utile. În balanţa de stat a rezervelor de substanţe minerale utile sînt recunoscute şi luate la evidenţă 414 zăcăminte de substanţe minerale utile, din care: 147 sînt exploatate, 32 – pregătite pentru exploatare, 218 – de rezervă şi numai 20 nu se prevăd pentru valorificare. În ultima perioadă se atestă o creştere a volumului extragerilor de substanţe minerale solide utile, care numai în anii 2009-2012 au însumat 5 milioane de tone. Mineralele subterane cel mai frecvent utilizate sînt rocile carbonate, silicioase, argiloase, nisipurile şi pietrişurile, iar mai puţin utilizate – rocile caustobiolite (petrolul, gazele, cărbunele brun), deoarece cantităţile acestora sînt neînsemnate, înregistrîndu-se doar la Văleni, Victorovca, Vlădiceni.
    Imperfecţiunea cadrului legislativ-normativ, precum şi lipsa unor strategii şi planuri de acţiuni de dezvoltare durabilă a resurselor naturale au dus la gestionarea ineficientă a resurselor naturale subterane atît la nivelul autorităţilor administraţiei publice centrale, cît şi locale, la exploatarea necontrolată a resurselor naturale subterane, la neexercitarea funcţiilor de control în domeniu, la degradarea solurilor în zonele de extragere minieră. Ca urmare a dezvoltării rapide a sectorului industrial, sînt solicitate tot mai mult materialele de construcţie şi, implicit, creşte cererea de materie primă minerală pentru producerea acestora. Faptul că resursele minerale utile ale ţării sînt valorificate tot mai intens impune efectuarea controalelor asupra folosirii raţionale a subsolului şi protecţiei acestuia, sub aspectul respectării de către beneficiari a legislaţiei ce reglementează relaţiile privind folosirea şi protecţia subsolului, precum şi al respectării documentaţiei tehnice (tehnologice) de proiect, pentru a preveni prejudicierea mediului înconjurător şi apariţia unor pericole directe pentru viaţa şi sănătatea populaţiei care locuieşte şi activează în zona de influenţă a lucrărilor legate de folosirea subsolului.
    35. Probleme evidenţiate:
    1) gestionarea defectuoasă, dezechilibrată şi inadecvată a resurselor de sol (caracterizată prin lipsa asolamentelor agricole şi a măsurilor antierozionale, neglijarea bunelor practici de conservare a solurilor, parcelarea în masă a terenurilor) şi a resurselor minerale utile;
    2) poluarea resurselor de sol cauzată de deşeuri şi substanţe chimice periculoase, de utilizarea neraţională a fertilizanţilor şi pesticidelor (1588 de locaţii contaminate cu poluanţi organici persistenţi);
    3) activizarea continuă a proceselor de degradare a solurilor (40% din terenurile agricole ce constituie 880 mii ha sînt terenuri degradate, 21,57 mii ha de terenuri sînt supuse alunecărilor de teren);
    4) distrugerea a 3 mii ha din carcasa forestieră de protecţie a solurilor şi lipsa acestuia pe cel puţin 50% din terenurile agricole;
    5) gestionarea ineficientă a resurselor naturale subterane.
    36. Obiectivul specific 6.3: Îmbunătăţirea calităţii solurilor şi reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate, afectate de alunecări şi a fîşiilor de protecţie a terenurilor agricole în proporţie de 100 %, precum şi gestionarea durabilă şi protecţia resurselor minerale utile.
    37. Direcţiile de acţiune
        Resursele funciare necesită o gestionare adecvată, bine argumentată, orientată spre utilizarea eficientă şi protejarea solurilor ca obiect natural polifuncţional şi ca mijloc important de producţie în agricultură, care nu poate fi multiplicat.
Direcţiile principale de acţiune în domeniul utilizării raţionale şi protecţiei resurselor de sol sînt orientate spre crearea sistemului instituţional necesar în acest domeniu; combaterea degradării solurilor şi diminuarea impactului deşertificării; reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate şi afectate de alunecările de teren; crearea unei carcase durabile de protecţie forestieră a terenurilor agricole; remedierea terenurilor afectate de poluanţi organici persistenţi şi de exploatările resurselor minerale utile.
    1) Pentru combaterea degradării solurilor şi diminuarea impactului deşertificării, sînt necesare elaborarea şi implementarea sistemelor de măsuri regionale complexe, adaptate la specificul condiţiilor naturale ale fiecărei regiuni, bazate pe conceptul tehnologiilor resurso-productive. Astfel, vor fi promovate sistemele de lucrare minimă şi lucrările care asigură menţinerea resturilor vegetale la suprafaţa terenului pentru acumularea şi conservarea apei în sol, reducerea eroziunii prin apă şi vînt, precum şi economisirea carburanţilor. De asemenea, se vor propune pentru cultivare sortimente de culturi cu perioada de vegetaţie mai scurtă, tolerante la secetă şi arşiţă. Prin rotaţia culturilor şi organizarea asolamentelor, se va urmări asigurarea acumulării şi conservării apei în sol, ameliorarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, evitarea dezvoltării agenţilor patogeni, dăunătorilor şi a buruienilor. Fertilitatea solului urmează a fi ameliorată preponderent prin fertilizarea organică cu gunoi de grajd sau resturi organice compostate, cu îngrăşăminte verzi (amestecuri de ierburi anuale leguminoase şi graminee a căror masă verde recoltată se va încorpora în sol) şi cu culturi leguminoase anuale şi perene, precum şi prin aplicarea unor cantităţi minime necesare de îngrăşăminte chimice.
    Sistemul de agricultură se va baza pe principii pedoecologice antierozionale. Organizarea terenurilor agricole trebuie să permită asigurarea protecţiei efective a solurilor, acţiune greu de realizat în condiţiile fragmentării şi parcelării fondului funciar. Din aceste considerente se va promova politica „consolidării” terenurilor agricole parcelate, care rezidă în crearea posibilităţilor de organizare antierozională, de implementare a asolamentelor şi a sistemelor regionale de utilizare eficientă şi protejare a solurilor. Consolidarea poate fi efectuată şi în condiţiile privatizării – cotele valorice şi parcelele private pot fi incluse într-un masiv organizat pe principii antierozionale, deţinătorii obligîndu-se să respecte regulile comune de utilizare a terenului şi tehnologiile de protecţie a solurilor. Va fi elaborat un sistem de subvenţii şi subsidii care să contribuie la utilizarea raţională şi protecţia resurselor de sol, vor fi promovate şi încurajate irigaţiile sub o largă gamă de tipuri de management al fermelor agricole în zonele viabile.
    2) Reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate şi afectate de alunecări de teren. Urmează a fi elaborat un program de măsuri complementare şi compensatorii de curăţare, refacere şi/sau reconstrucţie ecologică a solurilor degradate, în scopul aducerii acestora cît mai aproape de starea naturală, prin eliminarea oricărui risc semnificativ de impact asupra acestora. Cauza principală a eroziunii şi alunecărilor de teren constă în lipsa vegetaţiei care asigură stabilitatea solului. Astfel, solurile puţin productive şi erodate vor fi excluse din fondul arabil şi vor fi transferate într-un fond special de „revendicare”, pentru a fi supuse reconstrucţiei ecologice. În rezultat, starea şi calitatea celor 880 mii ha de terenuri erodate şi a 21,57 mii ha de terenuri supuse alunecărilor va fi ameliorată.
    3) Crearea carcasei naturale de conservare a solurilor. Fîşiile forestiere de pe terenurile agricole îndeplinesc funcţii sanitaro-igienice, de protecţie a solurilor, de reglare a regimului hidrologic al teritoriilor, de protecţie a apelor etc. Pentru îmbunătăţirea situaţiei ecologice a fondului funciar, pe terenurile cu destinaţie agricolă trebuie create carcase forestiere (verde) de protecţie a acestora. Necesitatea de a planta fîşii forestiere pe terenurile agricole este de 3,5%, ceea ce constituie 58 mii ha. Suprafaţa perdelelor forestiere constituie astăzi 30,8 mii ha, din care 3 mii ha au fost distruse în ultimii zece ani. Deci, reieşind din aceste cifre, prin lucrările de plantare, regenerare şi reconstrucţie ecologică urmează să fie create circa 28-30 mii ha de fîşii forestiere de protecţie a terenurilor agricole şi reabilitate 3 mii ha de fîşii distruse.
    4) Remedierea terenurilor contaminate cu poluanţi organici persistenţi şi cu alte substanţe chimice periculoase. Vor fi consolidate eforturile de atragere a investiţiilor necesare pentru continuarea activităţilor de identificare a terenurilor contaminate cu poluanţi, efectuarea măsurilor de remediere a celor 1588 de locaţii contaminate, evidenţiate în rezultatul inventarierii, cu reintroducerea acestora în circuitul economic, precum şi prevenirea noilor acumulări de pesticide, de alte substanţe şi produse chimice periculoase şi a răspîndirii acestora pe teritoriul ţării.
    5) Asigurarea utilizării raţionale, protecţiei şi conservării resurselor minerale utile. Măsurile de utilizare raţională a resurselor minerale utile vor fi orientate spre:
    a) asigurarea economiei naţionale cu materie primă autohtonă;
    b) utilizarea raţională a resurselor minerale existente, extinderea domeniilor de utilizare a lor în economia naţională;
    c) prevenirea impactului negativ al activităţii de explorare, exploatare a resurselor minerale asupra mediului şi populaţiei.
    În vederea realizării direcţiilor stabilite sînt necesare efectuarea cercetărilor ştiinţifice ale subsolului pentru descoperirea noilor zăcăminte şi dezvoltarea continuă a bazei de materie primă. Rezultatele studiilor geologice, hidrogeologice vor reprezenta în continuare temeiul pentru dezvoltarea potenţialului de resurse minerale ale Republicii Moldova, evidenţierea particularităţilor regionale, prognozării consecinţelor negative ale proceselor geologice.
    De asemenea, este strict necesară dezvoltarea, perfecţionarea şi ajustarea la rigorile UE a bazei legislative şi normative în scopul utilizării raţionale a resurselor minerale existente şi al prevenirii impactului negativ al activităţii de exploatare asupra mediului şi populaţiei. Astfel, sarcina prioritară va fi direcţionată spre elaborarea unei strategii de explorare şi exploatare a resurselor minerale ale Republicii Moldova, îmbunătăţirea Codului subsolului, precum şi elaborarea cadrului normativ de punere în aplicare a acestuia, axat pe cercetarea eşalonată a zăcămintelor, clasificarea şi omologarea rezervelor de substanţe minerale utile, modul de valorificare, regimul de evidenţă/înregistrare a activităţilor miniere, de raportare anuală a agenţilor economici, beneficiari de subsol (în total cca 30 de regulamente, instrucţiuni, reguli, îndrumări metodice etc.).
    Totodată, trebuie analizată oportunitatea de a revedea sfera de competenţă şi reorganizare structurală a instituţiilor care asigură gestionarea resurselor minerale pentru a crea un sistem efectiv şi transparent de monitoring. În special, sînt necesare consolidarea structurilor şi unificarea politicii în domeniul geologiei (prospecţiunile geologice, geologia tehnică, cadastrul explorărilor geologice, monitorizarea proceselor geologice periculoase, proiectarea excavaţiilor de zăcăminte naturale), perfecţionarea mecanismelor administrative şi economice de gestiune a lor, elaborarea mecanismelor de stimulare a investiţiilor în domeniu.
    De asemenea, va fi efectuată o cartare geologică a teritoriului Republicii Moldova la scara 1:50000 şi creată o bază electronică de date geologice.
    C. Starea resurselor biologice şi modul de gestionare a acestora
    38. Descrierea situaţiei
    Resursele biologice ale Republicii Moldova sînt constituite dintr-o varietate specifică de plante, animale, ciuperci şi microorganisme a căror valoare este indiscutabilă pentru orice ecosistem terestru, acvatic sau aerian. Diversitatea speciilor este determinată, în primul rînd, de poziţia geografică a ţării, condiţiile climatice, paleogeografice, de schimbul de biotă cu regiunile vecine şi, nu în ultimul rînd, de impactul antropic.
    1) Flora Republicii Moldova este relativ bogată şi include 5 568 de specii de plante. În funcţie de bogăţia floristică, ecosistemele formează următorul şir: forestiere (circa 850 de specii), de luncă (circa 650 de specii), de stepă (circa 600 de specii), petrofite (circa 250 de specii), acvatice şi palustre (circa 160 de specii).
    a) Resursele forestiere reprezintă resurse naturale strategice importante şi sînt constituite din resursele fondului forestier şi ale vegetaţiei forestiere de pe terenurile din afara acestuia. Pădurile au un rol deosebit în menţinerea echilibrului ecologic, în combaterea deşertificării şi degradării terenurilor şi a solurilor, în conservarea biodiversităţii, protecţia peisajului, a apelor şi a bazinelor hidrografice, în securitatea alimentară şi energetică, în atenuarea impactului schimbărilor climatice, şi nu în ultimul rînd, în prevenirea şi reducerea riscului de dezastre naturale.
    La 1 ianuarie 2012, în Republica Moldova, suprafaţa acoperită cu vegetaţie forestieră constituia 462,7 mii ha sau 13,7% din suprafaţa ţării, fondul forestier ocupînd o suprafaţă de 419,5 mii ha, inclusiv pădurile – 375,3 mii ha, vegetaţia forestieră din afara fondului forestier – 51,9 mii ha. Majoritatea terenurilor fondului forestier se află în proprietatea publică a statului (86,3%), restul fiind deţinute de primării (13,1%) şi doar 0,6% de proprietari privaţi. Pădurile seculare ocupă o suprafaţă de circa 6000 ha, ceea ce constituie 1,6% din fondul forestier. Gradul de împădurire a teritoriului constituie 11,1%, fiind mult sub media europeană (circa 30%).
    Cu toate că în ultimii 50 de ani se observă o tendinţă de creştere a procentului de împădurire, exprimată prin împădurirea terenurilor degradate şi impracticabile pentru agricultură (figura 1), ritmul de acoperire a suprafeţelor cu păduri este destul de lent, iar cota speciilor autohtone – redusă.


    Figura 1. Evoluţia suprafeţelor acoperite cu păduri în Republica Moldova, mii ha

    Cele mai mari probleme identificate în sectorul dat se referă la gestionarea neadecvată a fondului forestier, la potenţialul bioproductiv redus, la paza şi protecţia insuficientă. Un aspect important în procesul de asigurare a capacităţilor productive ale pădurilor îl constituie asigurarea pazei şi integrităţii acestora. Activităţile întreprinse de autorităţile abilitate sînt încă insuficiente pentru a stopa pierderile considerabile cauzate pădurilor prin tăierile ilicite, păşunatul animalelor etc. Conform evidenţelor oficiale, doar pe parcursul ultimilor 5 ani, tăierile ilicite au însumat circa 40 mii m3 (circa 65% sînt concentrate în pădurile administrate de primării şi 35% – de Agenţia „Moldsilva”). Unele studii estimează tăieri ilicite în volum de circa 400-600 mii m3 anual.
    b) Spaţiile verzi din localităţile urbane şi rurale folosite de populaţie pentru recreere constituie 21 553,56 ha, incluzînd: de folosinţă generală – 6 790,56 ha, cu acces limitat – 3 166,29 ha, cu profil specializat – 106,17 ha, cu funcţii utilitare – 9805,7 ha, zonă turistică – 36,43 ha. Astăzi are loc reducerea masivă a spaţiilor verzi, din cauza convertirii acestora în suprafeţe ocupate de construcţii. Suprafeţe impunătoare de spaţii verzi de pe teritoriul Republicii Moldova se vînd sau se dau în arendă. În ultimul timp s-au degradat mai multe spaţii verzi din preajma bazinelor de ape, a scuarurilor dintre cartiere, a parcurilor din municipii. Pe lîngă micşorarea teritoriului acoperit cu vegetaţie, poluarea spaţiilor verzi reprezintă o altă problemă de mediu gravă. Restrîngerea spaţiilor verzi sporeşte riscurile ecologice urbane, avînd un impact negativ imediat asupra viabilităţii şi durabilităţii acestora, asupra calităţii vieţii şi stării de sănătate a populaţiei.
    c) Păşunile care actualmente se află în proprietatea autorităţilor locale sînt lipsite total de un sistem de management, sînt supraîncărcate şi se degradează; în general, numai 5% din acestea îşi menţin valoarea biologică înaltă, iar aproximativ 70% şi-au pierdut capacitatea de autorecuperare. Îmbunătăţirea gestionării lor ar putea aduce beneficii atît economice, cît şi ecologice.
Ecosistemele naturale s-au degradat şi au fost dezmembrate în urma activităţilor agricole intense, dar continuitatea lor trebuie restabilită. Se impune îmbunătăţirea protecţiei biodiversităţii şi dezvoltarea Reţelei Ecologice Naţionale.
    2) Fauna. După numărul de specii de animale care populează teritoriul ţării, Moldova este plasată printre statele cu o faună relativ bogată. Fauna vertebratelor include: 70 de specii de mamifere, 281 de specii de păsări, 14 specii de reptile, 14 specii de amfibieni şi 41 de specii de peşti. Fauna nevertebratelor este destul de bogată – aproximativ 15 000 de specii, din care numai 13 000 sînt specii de insecte.
    Valorificarea şi exploatarea intensă a ecosistemelor silvice, acvatice, de stepă, de luncă şi stîncării a pus în primejdie diversitatea lumii animale, cauzînd deteriorarea lanţurilor trofice ale lumii vii. Procesul de degradare a ecosistemelor naturale şi antropizate are o influenţă semnificativă asupra bogăţiei lumii animale. Ecosistemele forestiere oferă animalelor condiţii de viaţă mai variate, însă fragmentarea esenţială a pădurilor reduce posibilitatea de schimb populaţional al acestora. Concomitent cu reducerea suprafeţelor de păduri şi intensificarea păşunatului excesiv al ecosistemelor de stepă şi luncă, unele specii de mamifere rozătoare au devenit vulnerabile şi rare. Declinul rozătoarelor, verigă însemnată al lanţului trofic, a cauzat, la rîndul său, reducerea şi chiar dispariţia unor specii de mamifere carnivore, iar 6 specii (din cele 14 existente) fiind incluse deja în Cartea Roşie a Moldovei.
    Analizînd starea ecologică a celor 14 specii de amfibieni, constatăm că în urma poluării lacurilor de reproducere a amfibienilor, a lucrărilor de drenare şi desecare a habitatelor acvatice, a fragmentării şi/sau distrugerii parţiale sau totale a habitatelor terestre, acestea, în ultimii ani, şi-au redus efectivul populaţional de 2,5-3 ori. Această situaţie se atestă în zona oraşelor mari şi a agrocenozelor din centrul şi nordul ţării.
    Speciile de animale de vînătoare se află într-un declin dramatic, cauzat de braconajul excesiv, numărul mare de răpitori (şacali şi vulpi) şi de lipsa unei gestionări efective a gospodăriei cinegetice.
    Astfel, reieşind din cele menţionate, Cartea Roşie a Republicii Moldova se completează permanent cu specii noi aflate în pericol de dispariţie şi care trebuie luate sub protecţia statului. Dacă prima ediţie a Cărţii Roşii (1978) includea 29 de specii de animale şi 26 de specii de plante, atunci ediţia a doua (2001) cuprinde 126 de specii de plante şi 116 de specii de animale, iar ediţia a 3-a, care urmează a fi editată, va cuprinde cel puţin 213 specii de animale şi mai mult de 126 specii de plante.
    3) Ariile naturale protejate de stat. Suprafaţa ariilor naturale protejate de stat din Republica Moldova constituie 189,4 mii ha, adică 5,5% din suprafaţa ţării şi este cu mult mai mică decît în majoritatea ţărilor europene.
    În conformitate cu Legea nr. 1538-XIII din 25 februarie 1998 privind fondul ariilor naturale protejate de stat, există 12 categorii de arii naturale protejate de stat, printre care rezervaţii ştiinţifice, naturale, peisajere, ale biosferei, parcuri naţionale, monumente ale naturii, grădini dendrologice, zoologice, zone umede ş.a.
    Analiza structurii funcţionale a ariilor naturale protejate de stat indică faptul că nucleul acestor arii îl constituie rezervaţiile peisagistice şi cele ştiinţifice. Majoritatea ariilor naturale protejate de stat sînt amplasate în sectorul silvic, ceea ce reprezintă 15,3% din suprafaţa fondului forestier şi circa 17% din suprafaţa acoperită cu păduri.
    Ponderea relativ redusă a ariilor naturale protejate de stat nu asigură o conservare efectivă a diversităţii biologice, conform cerinţelor convenţiilor internaţionale din domeniu. Din punct de vedere ştiinţific, extinderea la scară naţională a reţelei de arii naturale protejate pînă la 10% din teritoriu poate asigura protecţia a circa 50% din totalul de specii care reflectă diversitatea biologică a ecosistemelor naturale. Situaţia se agravează din cauză că nu se respectă regimul de protecţie în majoritatea ariilor naturale protejate de stat şi că există lacune în cadrul instituţional (lipsa unităţilor de administrare a ariilor protejate, a planurilor de management, a planurilor de monitoring, calificarea insuficientă a cadrelor şi responsabilitatea redusă a autorităţilor locale). Importanţa ariilor protejate este determinată de starea asociaţiilor de plante şi animale, de particularităţile landşaftului, substratului etc., de aceea este necesară evaluarea periodică a stării lor prin derularea permanentă a cercetărilor ştiinţifice privind reevaluarea obiectelor protejate de stat.
    O altă problemă în domeniu este că reţeaua de arii naturale protejate de stat nu corespunde totalmente criteriilor Uniunii Internaţionale de Conservare a Naturii şi cerinţelor Convenţiei cu privire la Diversitatea Biologică şi necesită a fi ajustată la prevederile acestora.
    4) Zonele umede. În Republica Moldova există trei arii naturale protejate cu statut de zonă umedă de importanţă internaţională, cu o suprafaţă totală de 94,7 mii ha, unde este concentrată cea mai mare diversitate de faună şi care au ca obiectiv protecţia şi conservarea habitatelor naturale şi a păsărilor migratoare atît la nivel naţional, cît şi la nivel european (zona „Lacurile Prutului de Jos”, zona „Nistru Inferior” şi zona „Unguri–Holoşniţa).
Importanţa naturală, economică sau culturală a acestor arii este puţin cunoscută. Zonele umede sînt utilizate în scopuri economice, pentru irigaţie, pescuit, păşunat, vînat sau recreere, fiind transformate sau complet distruse, cauzînd un impact negativ major asupra mediului. Terenurile din zonele umede de importanţă internaţională sînt gestionate de către diferiţi deţinători, inclusiv de către Agenţia „Apele Moldovei”, Agenţia „Moldsilva”, autorităţile administraţiei publice locale şi alţi proprietari. Din cauza gestionării ineficiente a acestor zone, există circa 150 mii ha de zone umede şi de luncă care necesită o restabilire şi reconstrucţie ecologică în vederea valorificării în scopuri economice.
    Managementul zonelor umede de importanţă internaţională trebuie să fie reglementat de anumite planuri de management. Pînă în prezent, au fost elaborate proiectele planurilor de management pentru două zone Ramsar, cu pregătirea actelor necesare pentru transformarea uneia în parc naţional. Cu toate acestea, este necesară îmbunătăţirea politicii de management în domeniul dat la toate nivelurile, elaborarea documentelor relevante şi regulamentelor pentru zonele umede de importanţă internaţională. Totodată, o parte din acestea sînt recunoscute ca zone-nucleu ale Reţelei Ecologice Naţionale, însă nu există o listă autorizată a zonelor umede de importanţă naţională şi criterii cu referire la ele oficial aprobate.
    39. Problemele evidenţiate în ceea ce priveşte gestionarea, protecţia şi conservarea resurselor naturale:
    1) valorificarea şi exploatarea ilegală şi iraţională a biodiversităţii (tăierile ilicite, vînătoarea, pescuitul, braconajul cinegetic şi piscicol, păşunatul ilegal şi neorganizat, comercializarea ilicită a produselor naturii);
    2) intensificarea proceselor de pierdere a biodiversităţii, creşterea evidentă a numărului speciilor critic periclitate, care necesită a fi protejate în context naţional;
    3) lipsa Reţelei Ecologice Naţionale şi fragmentarea ecosistemelor naturale şi a habitatelor multor specii care produce restrîngerea căilor de migraţie a speciilor de animale;
    4) insuficienţa cadrului instituţional şi de management pentru obiectele şi complexele ariilor naturale protejate de stat şi lipsa surselor de finanţare necesare pentru asigurarea managementului durabil al acestora;
    5) suprafeţele de arii naturale protejate de stat foarte mici (doar 5,5% din teritoriu), precum şi cele de păduri (doar 11,1% din teritoriul ţării);
    6) asigurarea şi dezvoltarea insuficientă a managementului durabil al pădurilor, spaţiilor verzi, păşunilor zonelor umede, există circa 150 mii ha de luncă şi zone umede care necesită restabilire ecologică şi valorificare economică;
    7) degradarea continuă a fîşiilor forestiere de protecţie a rîurilor şi bazinelor acvatice, care provoacă pierderi de habitate şi ecosisteme;
    8) degradarea biodiversităţii şi a ecosistemelor sînt costisitoare pentru societate, în special pentru agenţii economici care depind de serviciile ecosistemice.
    40. Obiectivul specific 6.4: Extinderea suprafeţelor de păduri pînă la 15% din teritoriul ţării, a ariilor naturale protejate de stat pînă la 8% din teritoriu şi asigurarea managementului eficient şi durabil al ecosistemelor naturale.
    41. Direcţiile de acţiune:
    1) Extinderea suprafeţelor de păduri şi asigurarea managementului durabil al acestora. Problemele de gestionare durabilă a pădurilor din Republica Moldova pot fi soluţionate cu succes doar în cazul promovării unei politici forestiere ajustate la noile cerinţe, care să asigure împădurirea terenurilor degradate, crearea perdelelor forestiere de protecţie, a spaţiilor verzi din intravilan şi extravilan, remodelarea peisajului naţional şi, nu în ultimul rînd, ameliorarea condiţiilor de trai ale populaţiei.
    Se impune necesitatea de a întăriri capacităţile instituţionale de administrare şi control al activităţilor în domeniul forestier, de a asigura valorificarea raţională a produselor pădurii, de a efectua lucrări de amenajare silvică a terenurilor acoperite cu vegetaţie forestieră, de a spori eficienţa activităţilor de pază şi protecţie a fondului forestier, de a asigura conservarea diversităţii biologice a pădurilor.
    Extinderea suprafeţelor de păduri de la 11,1% la 15% urmează a fi realizată prin plantarea a circa 150 mii ha de păduri şi plantaţii forestiere pe terenuri degradate, în pădurile din cadrul fondului forestier şi din afara acestuia, cu promovarea preponderentă a speciilor autohtone. De asemenea, vor fi plantate circa 30 mii ha de fîşii de protecţie a apelor rîurilor şi bazinelor acvatice.
    Pentru pădurile nou-plantate se va crea şi se va dezvolta un sistem de management, pază şi protecţie a acestora, pentru a asigura durabilitatea şi a preveni tăierile ilicite.
    2) Extinderea suprafeţelor de arii naturale protejate de stat şi asigurarea managementului durabil al acestora. Pentru mărirea suprafeţelor de arii naturale protejate de stat de la 5,5% la 8% urmează să se atribuie un statut special unor zone naturale valoroase din punctul de vedere al diversităţii biologice, în scopul reducerii intervenţiei omului în aceste zone. De aceea se propune crearea şi dezvoltarea a două arii naturale protejate de stat mari, cum ar fi Parcul Naţional „Nistrul Inferior” şi Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, cu implicarea României, Republicii Moldova şi Ucrainei. În anul 2013 a fost creat primul parc naţional în Republica Moldova – Parcul Naţional „Orhei”. În perioada imediat următoare, trebuie de oferit un statut special acestui teritoriu, prin dezvoltarea capacităţilor şi asigurarea managementului necesar.
    Importanţa ariilor protejate este determinată de starea asociaţiilor de plante şi animale, de particularităţile landşaftului, substratului etc., de aceea se planifică evaluarea periodică a stării lor, prin derularea permanentă a cercetărilor ştiinţifice privind reevaluarea obiectelor protejate de stat. Reieşind din practica ţărilor europene (Cehia, Letonia, România), este necesar de a constitui un organ special pentru gestionarea fondului ariilor naturale protejate de stat, care să asigure perfecţionarea sistemului de management al acestor arii, respectarea regimului special al acestora, inventarierea şi paşaportizarea acestora, ţinerea şi completarea Cadastrului ariilor naturale protejate de stat, elaborarea şi implementarea planurilor de management şi dezvoltare durabilă a acestora, atragerea de fonduri necesare de la organismele internaţionale, dezvoltarea valorilor ecoturistice în aceste zone.
    Vor fi restabilite circa 150 mii ha de zone umede degradate, cu includerea acestora în circuitul economic al ţării.
    3) Asigurarea protecţiei şi conservării diversităţii biologice. Întrucît habitatele naturale continuă să fie deteriorate şi din ce în ce mai multe specii de animale şi plante – periclitate, urmează a fi întreprinse un set de măsuri care ar permite protejarea, valorificarea şi refacerea ecosistemelor în mod corespunzător. Pentru asigurarea protecţiei şi conservării speciilor de plante şi animale sălbatice vulnerabile, Strategia se va orienta pe activităţi de revizuire şi perfectare a cadrului legislativ în domeniul conservării biodiversităţii, pe elaborarea unui cadru strategic nou în acest domeniu, pe creşterea calităţii ecosistemelor naturale şi prevenirea fragmentării acestora, pe restabilirea şi reabilitarea ecosistemelor degradate şi a coridoarelor ecologice importante, pe creşterea responsabilităţilor autorităţilor centrale şi locale şi întărirea participării şi coordonării intersectoriale pentru protecţia şi folosirea raţională a resurselor naturale şi valorilor naturale în favoarea viabilităţii naţionale.
    În scopul asigurării cercetărilor ştiinţifice privind reproducerea, răspîndirea, cultivarea/creşterea, aclimatizarea speciilor de plante şi animale dispărute, critic periclitate, periclitate, vulnerabile, rare şi nedeterminate de pe teritoriul Republicii Moldova, va fi lansată ediţia a treia a Cărţii Roşii a Republicii Moldova, care va include un număr aproape dublu de specii pe cale de dispariţie, precum şi cadastrele regnului animal şi regnului vegetal.
    Nu se va neglija nici aspectul asigurării securităţii biologice în Republica Moldova, fiind, în primul rînd, elaborat cadrul instituţional în acest domeniu.
    În scopul prevenirii pierderii genofondului preţios de plante spontane şi animale sălbatice, reducerii fragmentării ecosistemelor naturale şi creării coridoarelor ecologice de conexiune, este necesară dezvoltarea Reţelei Ecologice Naţionale şi crearea Reţelei Ecologice Emerald ca părţi componente ale Reţelei Ecologice Pan-Europene.
    Pentru a opri practica de micşorare a spaţiilor verzi din patrimoniul public, este necesară implicarea comunităţii locale, o transparenţă sporită în gestiunea acestora şi creşterea calităţii zonelor verzi. Aceasta s-ar putea face prin creşterea teritoriului plantat cu puieţi în perioada înverzirii, prin diversificarea structurii parcurilor, prin crearea colecţiilor dendroligice noi, care pot fi crescute în condiţiile mediului de la noi şi prin aplicarea unor lucrări de aducere la un alt nivel a arhitecturii peisagistice.
Secţiunea a 7-a.
Calitatea aerului atmosferic
    42. Descrierea situaţiei:
    1) Poluarea aerului atmosferic este generată de trei surse principale: de sursele fixe, care includ centralele electrotermice şi cazangeriile, întreprinderile industriale în funcţiune: de sursele mobile, care includ transportul auto, feroviar, aerian, fluvial şi tehnica agricolă şi de transportul poluanţilor la distanţe lungi.
    Conform datelor statistice, calitatea aerului atmosferic în oraşele mari (de exemplu, Chişinău, Bălţi) este influenţată preponderent de emisiile de la transport, CET-uri, întreprinderi mari, pe cînd în centrele raionale şi în localităţile rurale – de emisiile întreprinderilor mai mici, cazangeriilor şi surselor casnice.
    Cauzele principale ale poluării atmosferice sînt: utilizarea unităţilor de transport uzat, folosirea carburanţilor de calitate inferioară, utilizarea tehnologiilor învechite, lipsa automonitoringului emisiilor, evaluarea şi compensarea neadecvată a pagubelor aduse mediului etc.
    Datele de monitoring arată că starea aerului atmosferic nu corespunde cerinţelor actelor legislative şi normative în vigoare. Acţiunile de protecţie şi de ameliorare a calităţii aerului atmosferic la sursa de poluare se aplică insuficient de către agenţii economici şi autorităţile administraţiei publice locale.
    Gradul de poluare a aerului atmosferic pe parcursul ultimilor 20 de ani demonstrează o tendinţă descrescătoare în perioada anilor 1990-2000 şi de majorare în perioada anilor 2000-2010, cu o scădere nesemnificativă între anii 2011 şi 2012, din cauza staţionării întreprinderilor industriale la prima etapă şi creşterea numărului unităţilor de transport auto începînd cu anul 2000.
    În anul 2012, volumul de emisii sumare de la sursele staţionare şi cele mobile a constituit circa 200 mii de tone.
    La momentul actual, pe teritoriul Republicii Moldova sînt înregistrate peste 5 000 de obiecte poluatoare, calculîndu-se cazangeriile termice ale agenţilor economici şi cele din sectorul administrativ public local, al căror număr creşte de la an la an.
    Majoritatea obiectelor industriale poluatoare dispun de una şi mai multe surse staţionare de poluare. O creştere considerabilă a emisiilor de noxe de la sursele staţionare s-a atestat în perioada anilor 2005-2006, după care acestea s-au redus cu 27% în jurul anului 2012 (figura 2).


    Figura 2. Degajările substanţelor poluante în aerul atmosferic de la sursele staţionare de poluare ale agenţilor economici

    Acest lucru demonstrează că managerii unor întreprinderi industriale generatoare de emisii nocive în atmosferă, precum şi cazangeriile obiectelor sociale întreprind deja acţiuni de reducere a emisiilor şi ating unele performanţe ecologice în acest sens.
    Circa 60% din emisiile de poluanţi în atmosferă sînt produse de gazele de eşapament ale surselor mobile (figura 3). S-a constatat că 80% din cantitatea de CO este produsǎ în primele 2 minute de funcţionare a motorului şi reprezintǎ 11% din totalul gazelor de eşapament emise.


   
    Figura 3. Degajarea substanţelor dăunatoare în aerul atmosferic de către transportul auto

    Normele privind limita de emisie a substanţelor poluante în mediul înconjurător sînt învechite şi nu sînt ajustate la standardele UE. Valorile-limită admisibile pentru emisiile în atmosferă în cazul poluanţilor principali trebuie introduse gradual, începînd cu instalaţiile termoelectrice mari şi extinse treptat asupra altor surse de poluare şi substanţe poluante. În plus, plăţile percepute pentru poluare nu au efectul de descurajare scontat asupra poluatorului şi sînt aplicate pentru prea multe substanţe. Din aceste motive, sistemul trebuie revizuit. De asemenea, trebuie sporit cuantumul plăţilor pentru emisiile poluanţilor semnificativi.
    2) Emisiile de gaze cu efect de seră. Republica Moldova este parte la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, precum şi la Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, conform cărora, omenirea trebuie să depună un efort comun de menţinere a tendinţei de creştere a temperaturii medii globale în următorii o sută de ani în limita de pînă la 2°C. În acest sens sînt necesare măsuri de implementare a politicilor, programelor de activităţi şi a proiectelor orientate spre reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în toate sectoarele economiei naţionale.
    În ţara noastră se monitorizează consecvent şi se estimează emisiile de gaze cu efect de seră prin inventarierea naţională a surselor de emisii şi sechestrare. O serie de evaluări au fost efectuate în perioada anilor 2000-2013, în rezultatul cărora se relevă o tendinţă de diminuare a emisiilor de gaze cu efect de seră, comparativ cu anul 1990. Între anii 1990 şi 2010, emisiile respective s-au redus la nivel naţional cu circa 69,3 la sută: de la 43,26 megatone CO2 echivalent în 1990 pînă la 13,28 megatone CO2 echivalent în 2010 (figura 4).


    Figura 4. Dinamica emisiilor şi sechestrărilor de gaze cu efect de seră în Republica Moldova, 1990-2010

    Reducerea semnificativă a emisiilor naţionale de gaze cu efect de seră este o consecinţă, în primul rînd, a crizei economice după destrămarea Uniunii Sovietice, care a generat schimbări şi în structura de combustibili la aprovizionarea şi consumul de resurse energetice. Consumul de combustibili fosili (în special, cărbune şi păcură) a scăzut substanţial, în timp ce gazul natural, care este mai puţin poluant, a devenit principalul combustibil utilizat la centralele electrice şi cele termice, atingînd o cotă de aproximativ 40-50% din aprovizionarea cu energie primară.
    În perioada 2001-2010, emisiile de gaze cu efect de seră au avut o tendinţă de majorare cu circa 32,9%, în special din cauza creşterii cu circa 120,6% a emisiilor provenite de la sursele mobile de ardere a combustibililor, a creşterii cu circa 58,1% a emisiilor provenite de la arderea combustibililor fosili pentru producerea energiei electrice şi termice, precum şi a creşterii cu circa 42,7% a emisiilor provenite de la arderea combustibililor fosili în sectorul rezidenţial, instituţional şi comercial.
    Sectorul energetic este cea mai importantă sursă de emisii naţionale de gaze cu efect de seră – circa 67,4% din totalul de emisii. Cealaltă parte de emisii este cauzată de sectoarele industrial, forestier, agricol, locativ, şi, nu în ultimul rînd, de deşeurile depozitate.
    43. Problemele evidenţiate:
    1) lipsa capacităţilor instituţionale din cadrul autorităţii centrale de mediu în domeniul elaborării şi implementării politicii şi legislaţiei în domeniul protecţiei aerului atmosferic şi schimbărilor climatice;
    2) conceperea/organizarea imperfectă a sistemului de inventariere a emisiilor; lipsa sistemului de estimare şi prognozare a emisiilor, precum şi a plafoanelor naţionale de emisie;
    3) poluarea excesivă a aerului de la surse mobile şi staţionare;
    4) utilizarea de către întreprinderile industriale a instalaţiilor şi echipamentelor învechite;
    5) utilizarea combustibililor de calitate joasă, precum şi a untăţilor de transport vechi;
    6) abordările şi standardele de calitate a aerului învechite şi neconforme cu cele ale UE;
    7) emisiile mari de gaze cu efect de seră din toate sectoarele economiei naţionale, care cauzează distrugerea stratului de ozon, schimbarea climei şi încălzirea globală.
    44. Obiectivul specific 7: Crearea sistemului de management integrat al calităţii aerului, reducerea cu 30% a emisiilor de poluanţi în atmosferă pînă în anul 2023 şi cu cel puţin 20% a gazelor cu efect de seră pînă în anul 2020, comparativ cu scenariul liniei de bază.
    45. Direcţiile de acţiune
    Starea actuală a calităţii aerului, problemele din sector şi necesitatea protecţiei aerului atmosferic impune elaborarea măsurilor necesare pentru reducerea emisiilor de poluanţi la sursă, direcţiile de acţiune fiind destinate spre evitarea, prevenirea sau reducerea impactului poluării aerului asupra componentelor mediului înconjurător, ecosistemelor şi sănătăţii umane, inclusiv în vederea realizării angajamentelor asumate de către Republica Moldova în urma ratificării tratatelor internaţionale.
    1) Crearea sistemului integrat de gestionare a calităţii aerului. În primul rînd, va fi necesară o delimitare a teritoriului Republicii Moldova în zone sau aglomerări care să reflecte nivelul de poluare a acestora. Vor fi inventariate sursele staţionare, instalaţiile/activităţile potenţial generatoare de emisii de poluanţi în atmosferă, cu clasificarea acestora, în funcţie de nivelul emisiilor de poluanţi în atmosferă, în 3 categorii: mari, medii şi mici.
    În zonele şi aglomerările în care concentraţiile de poluanţi în atmosferă depăşesc valorile-ţintă sau limitele pentru calitatea aerului, se vor adăuga orice marje temporare de toleranţă. Dacă va fi nevoie, vor fi dezvoltate planuri pentru calitatea aerului, în concordanţă cu planurile şi programele de reabilitare a calităţii mediului. Aceste planuri urmează să fie prevăzute şi la etapa de eliberare a autorizaţiilor de mediu. Va fi creat şi pus în funcţiune sistemul de inventariere, estimare şi prognozare a emisiilor, vor fi stabilite plafoanele naţionale de emisie pentru anumiţi poluanţi atmosferici, cu limitarea anumitor poluanţi agresivi, în special limitarea conţinutului de sulf din combustibilii lichizi, a dioxidului de sulf, a dioxidului de azot şi a oxizilor de azot, a pulberilor în suspensie (PM10 şi PM2,5), a plumbului, a benzenului, a monoxidului de carbon şi a substanţelor ce distrug stratul de ozon în aerul înconjurător
    Toată informaţia privind calitatea aerului urmează să fie pusă la dispoziţia publicului într-o formă standardizată, ajustată la cerinţele UE şi accesibilă.
    Vor fi adoptate proceduri pentru furnizarea, evaluarea şi raportarea datelor privind calitatea aerului, pentru a permite folosirea facilităţilor electronice şi a internetului ca instrumente principale de punere la dispoziţie a informaţiilor.
    Un accent deosebit urmează să fie pus pe promovarea diferitor măsuri de reducere a emisiilor poluante generate de traficul rutier prin îmbunătăţirea stării tehnice a autovehiculelor în circulaţie şi adoptarea unor măsuri fiscale sau promovarea unor programe care să favorizeze înlocuirea autovehiculelor în circulaţie vechi, cu emisii poluante ridicate prin autovehicule noi cu un nivel scăzut al emisiilor poluante. Unele studii demonstrează că înlocuirea automobilelor mai vechi de 10 ani cu altele noi ar diminua de 3 ori poluarea aerului. La fel, vor fi intensificate studiile privind utilizarea energiilor de substituţie, care generează emisii reduse de poluanţi, cum ar fi: electricitatea, gazele petroliere lichefiate, gazele naturale comprimate, biocombustibilii.
    Astfel, direcţiile de acţiune orientate spre asigurarea protecţiei şi diminuarea poluării aerului atmosferic vor fi următoarele:
    a) crearea cadrului instituţional, legislativ şi normativ necesar pentru dezvoltarea şi implementarea unui sistem integrat de gestionare a calităţii aerului, eficient din punct de vedere economic;
    b) întreprinderea măsurilor pentru menţinerea/îmbunătăţirea calităţii aerului în raport cu poluanţii relevanţi;
    c) reducerea nivelului de poluare a aerului de la sursele de transport şi de la combustibilii utilizaţi;
    d) informarea şi conştientizarea publicului privind managementul calităţii aerului.
    2) Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră şi diminuarea impactului schimbărilor climatice. În conformitate cu prevederile Convenţiei cu privire la schimbările climatice, Republica Moldova şi-a asumat angajamentul de a realiza măsuri de atenuare a schimbărilor climatice axate pe reducerea, la nivel naţional, cu nu mai puţin de 20%, pînă în anul 2020, a emisiilor totale de gaze cu efect de seră faţă de nivelul anului de referinţă (1990). Pentru realizarea acestor angajamente, Republica Moldova va implementa măsuri eficiente de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, utilizînd potenţialul de îmbunătăţire a eficienţei energetice, în special în următoarele sectoare: energetică, industrie, agricultură şi managementul deşeurilor. Primul lucru decesiv este elaborarea cadrului strategic şi instituţional în domeniul atenuării fenomenelor schimbărilor climatice şi adaptării la acestea, elaborarea măsurilor de adaptare la schimbările climatice pentru toate ramurile economiei naţionale.
    În acest scop, vor fi întreprinse mai multe acţiuni ce vor contribui direct la reducerea, comparativ cu scenariul liniei de bază:
    a) cu 25% a gazelor cu efect de seră provenite din sectorul energetic (pentru sporirea eficienţei alimentării şi utilizării de energie, precum şi pentru producerea energiei electrice verzi – printr-o serie de metodologii deja aprobate prin Mecanismul Dezvoltării Nepoluante a Protocolului de la Kyoto, care facilitează finanţarea de carbon pentru investiţii în producerea energiei electrice, energiei termice şi combustibililor din surse regenerabile de energie);
    b) cu 20% a celor provenite din sectorul locativ, industrial (prin aplicarea unor tehnologii energetic eficiente în clădiri – izolarea pereţilor, instalarea contoarelor termice, utilizarea becurilor energoeficiente, precum şi aplicarea unor instalaţii producătoare de energie regenerabilă la scară mică – solare, fotovoltaice etc.) şi agricol (prin crearea unui bilanţ cît mai favorabil al carbonului în sol şi menţinerea fertilităţii solurilor pe termen lung, astfel încît producţia secundară a culturilor agricole (paiele şi alte reziduuri vegetale) să fie încorporată în sol, dar nu utilizată ca sursă de energie, managementul dejecţiilor animaliere, utilizarea îngrăşămintelor siderale şi utilizarea tehnologiilor conservative de cultivare a solului);
    c) cu 15% a celor din sectorul transportului (prin utilizarea la scară mai largă a vehiculelor cu motor pe bază de gaze naturale comprimate şi gaze de sondă lichefiate; utilizarea vehiculelor electrice hibride, prin producerea biomotorinei şi bioetanolului) şi din sectorul deşeurilor (prin recuperarea biogazului de la depozitele de deşeuri menajere solide administrate şi prin recuperarea biogazului de la staţiile de tratare a apelor uzate, utilizînd tehnologia de tratare a nămolului în condiţii anaerobe).
    d) cu 25%, pînă în anul 2020, a capacităţii de sechestrare a dioxidului de carbon în cadrul sectorului utilizarea terenurilor, schimbări în utilizarea terenurilor şi gospodăria silvică, comparativ cu scenariul liniei de bază. Acţiunile vor fi orientate spre extinderea terenurilor acoperite cu vegetaţie forestieră, creşterea capacităţilor de captare a carbonului şi consolidarea potenţialului ecoprotectiv şi bioproductiv al pădurilor existente, susţinerea comunităţilor pentru managementul durabil şi integrat al pădurilor, plantarea culturilor silvice energetice, din specii repede crescătoare, gospodărite la cicluri mici de producţie (10-15 ani).
    Reieşind din faptul că ţara noastră urmează să se asocieze cu Uniunea Europeană, va trebui să aderăm la sistemul de comercializare a certificatelor de emisii al Uniunii Europene. Astfel, va fi iniţiat un sistem de comercializare a emisiilor de gaze cu efect de seră în Republica Moldova. Iniţial, se va merge pe includerea sectorului aviatic, în mod obligatoriu, în schema de comercializare a emisiilor a Uniunii Europene cu un plafon de emisii oficial stabilit de 5%, după care se va negocia posibilitatea de include şi alte sectoare ale economiei naţionale în această schemă de comercializare.
    46. În ceea ce priveşte îmbunătăţirea eficienţei energetice, se va recurge la elaborarea unui cadru de reglementare necesar pentru promovarea şi stimularea eficienţei energetice la întreprinderi, în clădiri şi instituţii publice. De asemenea, se preconizează, pînă în anul 2020, utilizarea a cel puţin 20% de energie din surse regenerabile din totalul consumului de energie pe ţară. În acest scop, se va acorda o atenţie deosebită promovării şi producţiei energiei verzi, obţinută prin:
    1) exploatarea energiei eoliene, hidraulice (centrale electrice eoliene, sisteme electrice eoliene pentru pompare, microhidrocentrale fără baraje şi centrale hidroelectrice mici;
    2) exploatarea energiei solare prin conversie în energie electrică şi termică (energie fotovoltaică, energie termică din biomasă etc.);
    3) dezvoltarea potenţialului energetic al biomasei (producerea de biocombustibil din cereale, sorg, culturi uleioase tehnice – rapiţă, floarea- soarelui, seminţe de struguri din industria vinicolă etc.) şi al altor surse.
Secţiunea a 8-a.
Gestionarea deşeurilor şi a substanţelor chimice

    47. Descrierea situaţiei:
    1) Managementul deşeurilor este o parte componentă a tuturor programelor de protecţie a mediului. Problemele de management al deşeurilor pot fi soluţionate adecvat dacă au fost elaborate standardele de mediu pentru reglementarea activităţilor de gestionare a deşeurilor.
    Anual, prin intermediul serviciilor de salubrizare din localităţile urbane, se transportă la depozitele de deşeuri menajere solide circa 1144-2303 mii m3 de deşeuri. Evidenţa statistică a volumelor deşeurilor acumulate în depozite nu se efectuează, există doar unele date estimative referitoare la volumul total de deşeuri menajere solide acumulate în depozite – circa 30-35 mil. tone. Cu toate că numai 10% din depozitele de deşeuri menajere solide sînt autorizate, acestea nu corespund exigenţelor de mediu.
    Alt aspect negativ al gestionării neadecvate a deşeurilor este faptul că multe materiale reciclabile şi utile sînt depozitate împreună cu cele nereciclabile, astfel pierzîndu-se o mare parte a potenţialului lor de a fi reciclate şi reutilizate ulterior (hîrtie, sticlă, metale, materiale plastice). Fiind amestecate şi contaminate din punct de vedere chimic şi biologic, recuperarea lor este dificilă.
    Agravarea problemei deşeurilor, în special a deşeurilor municipale, este generată de modul defectuos în care sînt soluţionate în prezent dificultăţile ce apar la diferite etape de procesare a deşeurilor.
    Cea mai răspîndită metodă de tratare a deşeurilor menajere – depozitarea pe sol – reprezintă o sursă importantă de poluare a solului şi a apelor subterane. În acest context, salubrizarea localităţilor, managementul deşeurilor urbane şi rurale reprezintă un obiectiv important al autorităţilor publice centrale şi locale. Evacuarea deşeurilor la gunoişti rămîne a fi o modalitate de bază în eliminarea deşeurilor.
Conform datelor statistice, în anul 2011 s-au format circa 1,8 mil. tone deşeuri de producere. Sectoarele care generează cele mai mari cantităţi de deşeuri de producere sînt: industria extractivă, industria alimentară şi a băuturilor, creşterea animalelor. Deşeurile reprezintă pînă la 25-45% din materialele dobîndite de întreprinderile de extragere a materiei prime (de construcţie).

    Tabelul 1. Cantitatea deşeurilor de producţie inofensive, generate de unele sectoare ale economiei, mii tone                                                                                                                                 

Sursa generatoare
Anul
2009
2010
2011
Deşeurile gospodăriei locative comunale şi deşeurile menajere
341,5
416,6
461,9
Deşeurile aferente chimiei anorganice
0,9
0,0
0,0
Deşeurile din fitotehnie
32,7
37.5
33.6
Deşeurile aferente industriei forestiere
12,8
11.2
49.2
Deşeurile de la creşterea animalelor
333,3
279.2
328.3

Deşeurile aferente industriei alimentare şi a băuturilor

258,7
368.8
394.6

Materia secundară a metalurgiei feroase

9,4
8.6
10.6

Materia secundară a metalurgiei neferoase

0,3
0.2
0.2
Deşeurile de la întreprinderile de extracţie
1256,2
439,3
423,4
    Deşeurile toxice prezintă un pericol deosebit pentru mediul înconjurător şi pentru sănătatea populaţiei. Cantitatea deşeurilor de acest tip formate în anul 2011 a constituit 528 de tone, stocurile totale ajungînd la 6,1 mii tone. Se observă o scădere a cantităţii de deşeuri utilizate, neutralizate şi o creştere a cantităţii de deşeuri expediate la rampele de depozitare şi cele transmise altor întreprinderi. Aceasta se explică prin stoparea procesului de valorificare a deşeurilor în diferite sectoare industriale. În anul 2011 au fost neutralizate şi utilizate doar 985,8 tone de deşeuri toxice, ceea ce reprezintă o cantitate mai mică decît stocurile existente. Evidenţa statistică a deşeurilor nu este suficient de strictă şi adesea nu reflectă realitatea (de exemplu, circa 2 500 tone de deşeuri galvanice nu au fost incluse în cantitatea deşeurilor; diferă şi datele privind acumularea de deşeuri de cianuri şi alte compoziţii).
    2) Substanţele chimice şi stocurile acestora. În prezent, un spectru larg de substanţe chimice sînt utilizate în diverse activităţi economice şi în sectorul casnic. În cazul în care unele substanţe şi produse chimice sînt gestionate neadecvat de-a lungul diverselor etape de fabricare, depozitare, păstrare, distribuire, utilizare şi eliminare, ele poluează mediul, provocînd efecte dăunătoare asupra ecosistemelor de mediu, sănătăţii umane şi faunei.
    Conform datelor statistice, în Republica Moldova se fabrică un spectru îngust de produse chimice şi în cantităţi relativ mici (pînă la 1000 t/an – produse farmaceutice, detergenţi şi uleiuri eterice; între 1000 şi 10000 t/an – lacuri şi vopsele etc.), cea mai mare parte a necesităţilor fiind acoperită din import. Principalele substanţe chimice importate sînt: îngrăşămintele, pesticidele, detergenţii, produsele farmaceutice şi cosmetice, diverse materii prime, produsele şi substanţele pentru industria de prelucrare şi pentru alte industrii, acestea constituind 13,5 % din totalul produselor importate.
    Un impact negativ asupra mediului şi populaţiei îl exercită stocurile mari de substanţe chimice, care includ pesticide inutilizabile şi interzise, inclusiv din categoria poluanţilor organici persistenţi poluanţi organizatorici persistenţi. În urma inventarierii efectuate în anul 1997, în 344 de depozite amplasate pe teritoriul ţării erau stocate 1 712 tone de pesticide inutilizabile şi interzise, acumulate în perioada sovietică. În perioada 1997-2007, cantitatea lor a crescut la 3 300 de tone. Circa 4000 de tone de deşeuri de pesticide sînt înhumate la poligonul de pesticide din localitatea Cişmichioi, raionul Vulcăneşti. În anul 2012 au fost identificate noi acumulări de pesticide, în volum de 45,3 de tone în raioanele Taraclia, Anenii Noi, Cahul, Sîngerei, ceea ce confirmă aplicarea unei politici neadecvate în domeniul reglementării pesticidelor. În perioada anilor 2007-2008, au fost evacuate din sectorul agricol peste hotare şi distruse 1 293 de tone de pesticide şi ambalaj contaminat din 11 raioane, iar în perioada 2011-2013 – 200 tone de pesticide, ambalaj şi sol puternic contaminat din raioanele Căuşeni, Ocniţa şi Cantemir. Tot în această perioadă au fost reambalate 3 245 de tone de pesticide inutilizabile şi interzise, aflate în 424 locuri/depozite din 32 de raioane, 2 municipii şi U.A.T. Gagauz-Yeri şi amplasate în 37 de depozite raionale.
    Situaţia se agravează şi prin acumularea stocurilor de alte substanţe chimice periculoase, inclusiv a reactivelor chimice de laborator, păstrate la întreprinderile, organizaţiile, instituţiile academice şi de învăţămînt. Concomitent, pe parcursul ultimilor ani, sînt identificate probleme majore în gestionarea mercurului, a articolelor cu conţinut de mercur, a altor metale grele, precum şi a substanţelor necunoscute, acestea fiind depistate la cetăţenii Republicii Moldova şi/sau pe teritoriul ţării.
    Actualul cadru legislativ nu asigură gestionarea integrată a substanţelor chimice pe întreg ciclu de viaţă, clasificarea, ambalarea, etichetarea, înregistrarea substanţelor şi a amestecurilor, restricţionarea anumitor substanţe chimice, inclusiv a celor periculoase, reglementînd insuficient responsabilităţile producătorului/importatorului vizavi de asigurarea informării consumătorului despre calităţile periculoase ale substanţelor chimice, despre clasificarea şi etichetarea acestora.
Pentru a răspunde principalelor provocări asociate cu substanţele chimice, se impune atît soluţionarea problemelor legislative şi instituţionale, cît şi sporirea conştientizării şi educaţiei ecologice privind impactul substanţelor chimice, al stocurilor şi deşeurilor acestora asupra mediului, ecosistemelor acestuia, sănătăţii populaţiei.
    48. Probleme identificate:
    1) stocarea/depozitarea deşeurilor în locuri necorespunzătoare, nerespectarea cerinţelor ecologice, numărul mare de depozite şi gunoişti neautorizate, care nu corespund cerinţelor;
    2) existenţa stocurilor învechite de poluanţi organizatorici persistenţi şi substanţe chimice, precum şi a terenurilor contaminate cu aceste pesticide, bifenili policloruraţi şi alte substanţe chimice;
    3) insuficienţa infrastructurii, serviciilor şi a capacităţilor de gestionare a deşeurilor;
    4) lipsa sistemelor integrate de gestionare a deşeurilor şi a substanţelor chimice, conform cerinţelor internaţionale;
    5) lipsa clasificărilor conform standardelor internaţionale a substanţelor chimice şi deşeurilor;
    6) lipsa responsabilităţii din partea autorităţilor publice locale pentru soluţionarea problemelor managementului deşeurilor la nivel local.
    49. Obiectivul specific 8. Crearea sistemelor integrate de gestionare a deşeurilor şi substanţelor chimice, care ar contribui la reducerea cu 30% a cantităţilor de deşeuri depozitate şi creşterea cu 20% a ratei de reciclare pînă în anul 2023.
    50. Direcţiile de acţiune
    În funcţie de situaţia actuală privind gestionarea deşeurilor şi substanţelor chimice şi de tendinţele de dezvoltare economică şi socială în următoarea decadă, se preconizează stabilirea unui sistem de management integrat al deşeurilor sigur pentru mediu şi eficient din punct de vedere economic în scopul valorificării lor economice, prevenirii poluării mediului, înrăutăţirii sănătăţii populaţiei şi utilizării durabile a resurselor naturale.
    O atenţie specială va fi acordată deşeurilor provenite din substanţele chimice periculoase, precum şi deşeurilor de echipamente, articole şi utilaj cu conţinut de substanţe şi amestecuri chimice periculoase.
    1) Crearea unui sistem de management integrat al deşeurilor. Politica naţională în domeniul gestionării deşeurilor va fi direcţionată spre dezvoltarea infrastructurii şi a serviciilor necesare pentru protejarea, în mod adecvat, a mediului înconjurător la nivel global, naţional şi local de efectele asociate cu gestionarea deşeurilor generate de cetăţeni, întreprinderi şi instituţii, conform prevederilor Strategiei de gestionare a deşeurilor în Republica Moldova pentru anii 2013-2027, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr. 248 din 10 aprilie 2013.
    Pentru a sprijini alinierea treptată a practicilor naţionale de gestionare a deşeurilor la cele ale Uniunii Europene, va fi stabilit un cadru legal, instituţional şi informaţional. Prin intermediul unor parteneriate la nivel internaţional, naţional şi local, vor fi încurajate şi vor fi atrase investiţiile necesare pentru dezvoltarea durabilă a sectorului, conform priorităţilor şi ritmului accesibil pentru societate.
    Dezvoltarea sistemelor integrate de gestionare a deşeurilor va începe cu dezvoltarea regională (aşezarea geografică, dezvoltarea economică, existenţa drumurilor de acces, condiţiile pedologice şi hidrogeologice, numărul populaţiei etc.) şi divizarea teritorială a ţării în 8 regiuni de management al deşeurilor. Astfel, pentru soluţionarea problemei deşeurilor, trebuie construite 2 staţii de tratare mecanico-biologică a deşeurilor pentru municipiul Chişinău şi Bălţi, pentru a deservi 5-6 raioane vecine: 7 depozite regionale de deşeuri menajere solide, pentru a deservi localităţile din 3-4 raioane asociate şi circa 100 de staţii de transfer pentru acumularea deşeurilor şi transferarea ulterioară a acestora la depozitele regionale.
    Pentru stabilirea acestor sisteme la nivel regional va fi promovată şi susţinută cooperarea interraională şi îmbunătăţirea guvernării instituţionale în domeniul gestionării deşeurilor menajere prin crearea asociaţiilor autorităţilor publice locale la nivel regional, asigurînd stabilirea platformei pentru atragerea investiţiilor în sector. Asociaţiile vor planifica şi vor implementa strategiile regionale de gestionare a deşeurilor, inclusiv proiectele, dar nu vor presta servicii de colectare şi eliminare a deşeurilor.
    Modalitatea de colectare separată facilitează reutilizarea şi reciclarea deşeurilor, aceasta avînd efectul dorit în mai multe ţări. Măsurile speciale vor fi orientate spre susţinerea utilizării materialelor reciclate, cum ar fi hîrtia şi cartonul, sticla, masele plastice, metalul, textilele şi deşeurile organice biodegradabile, în conformitate cu ierarhia deşeurilor, în vederea aplicării aspectului de reciclare nu doar pentru a susţine depozitarea materialelor reciclate în depozite de deşeuri sau incinerarea acestora, atunci cînd acest lucru este posibil.
    În vederea realizării principiului precauţiei şi trecerea la sistemul nou de management, va fi elaborat şi implementat un cadru strategic pentru prevenirea, reducerea şi, în măsura posibilităţii, eliminarea de la început a surselor de poluare sau a emisiilor de noxe prin adoptarea unor măsuri de înlăturare a riscurilor recunoscute. Se intenţionează aplicarea principiului răspunderii extinse a producătorului, inclusiv a celei financiare, care reprezintă unul dintre mijloacele de sprijinire a proiectării şi producerii de bunuri, facilitînd utilizarea eficientă a resurselor pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă, precum şi propria lor reparare, reutilizare, dezasamblare şi reciclare, fără a aduce atingere liberei circulaţii a bunurilor pe piaţa internă şi mediului ambiant.
    Deşeurile medicale reprezintă una din probleme mari pentru sistemul de management al deşeurilor. Acestea includ atît deşeurile medicamentoase, farmaceutice, dispozitive/utilaje medicale, materiale radioactive, părţi ale corpului, material biologic, sînge etc. În momentul de faţă, acestea sînt colectate de către spitale, clinici etc. Colectarea deşeurilor medicale împreună cu cele municipale nu mai poate fi tolerată, de aceea trebuie elaborat şi implementat un mecanism de eliminare a acestor deşeuri.
    Direcţiile principale de acţiune în domeniul managementului integrat al deşeurilor au drept scop:
    a) să consolideze cadrul politic, legislativ şi informaţional în domeniul managementului integrat al deşeurilor, fiind armonizat cu legislaţia Uniunii Europene şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;
    b) să reducă la minimum efectele negative ale generării şi gestionării deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi asupra mediului;
    c) să reducă consumul de resurse şi să favorizeze aplicarea practicilor de ierarhie a deşeurilor, utilizarea mai eficientă a resurselor şi schimbarea tiparelor de producţie şi consum;
    d) să reducă semnificativ cantitatea de deşeuri depozitate pe terenuri/platforme de gunoi prin dezvoltarea infrastructurii regionale de eliminare a deşeurilor menajere solide şi a staţiilor de transfer, prin crearea sistemelor de colectare, tratare, valorificare sau eliminare a fluxurilor de deşeuri specifice şi periculoase, prin promovarea principului de răspundere extinsă a producătorului şi prin plasarea unui punct de colectare în fiecare regiune;
    e) să încurajeze reutilizarea, recuperarea şi reciclarea materialelor în favoarea valorificării energetice a deşeurilor, în cazul în care acestea sînt cele mai bune opţiuni din punct de vedere ecologic;
    f) să asigure prevenirea poluării şi reducerea impactului negativ al stocurilor şi deşeurilor periculoase asupra componentelor de mediu şi sănătăţii umane.
    2) Asigurarea managementului durabil al substanţelor chimice. Politica naţională în acest domeniu va fi direcţionată să asigure gestionarea integrată a substanţelor chimice pe întreg ciclul de viaţă, un nivel înalt de protecţie a mediului, ecosistemelor acestuia şi proprietăţii, minimalizînd astfel riscurile pentru sănătatea populaţiei, diversităţii biologice.
    Cadrul politic şi normativ în domeniul substanţelor chimice va fi promovat în strictă legătură cu prevederile cadrului politic internaţional şi tratatelor internaţionale de mediu la care Republica Moldova este parte. Pentru implementarea prevederilor Sistemului Global Armonizat de Clasificare şi Etichetare a Substanţelor Chimice al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi pentru informarea tuturor părţilor interesate, a agenţilor economici şi a publicului despre proprietăţile periculoase ale substanţelor şi amestecurilor chimice, va fi stabilit sistemul de clasificare şi etichetare a substanţelor şi a amestecurilor chimice. Urmează a fi semnată, ratificată şi implementată Convenţia de la Minamata cu privire la mercur.
    Vor fi consolidate eforturile autorităţilor publice centrale şi, în primul rînd, ale autorităţilor de profil pentru soluţionarea problemelor relatate privind stocurile istorice de poluanţi organici persistenţi, terenurile contaminate prin atragerea investiţiilor necesare pentru continuarea activităţilor de identificare a acestor stocuri şi terenuri şi prin întreprinderea măsurilor de ambalare şi eliminare a poluanţilor organici persistenţi, de remediere a locaţiilor contaminate, cu reintroducerea acestora în circuitul economic, de prevenire a noilor acumulări de pesticide, de substanţe şi produse chimice periculoase, precum şi de răspîndire a acestora pe teritoriul ţării.
IV. ETAPELE DE IMPLEMENTARE A STRATEGIEI
    51. Strategia de mediu este un document de planificare strategică pe termen lung şi urmează a fi implementată în perioada anilor 2014-2023. Un argument în favoarea acestui termen ţine de angajamentele asumate de Republica Moldova în capitolul „Mediul” al Acordului de asociere cu Uniunea Europeană, care urmează a fi implementate în primii 10 ani de la semnarea acestuia. Angajamentele respective se includ integral în prezenta Strategie, iar de nivelul de implementare a acestora depinde, în mare măsură, aderarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
    Măsurile de implementare a prezentei Strategii se clasifică în trei etape:
    a) etapa I se referă la perioada anilor 2014-2016, cînd urmează a fi puse în aplicare mecanismele şi structurile instituţionale pentru managementul îmbunătăţit al mediului în Republica Moldova şi a fi aprobat cadrul politic şi legislativ/normativ nou, racordat la prevederile Directivelor UE în domeniu;
    b) etapa a II-a va cuprinde perioada anilor 2017-2020, cînd va fi iniţiată construcţia şi dezvoltarea infrastructurii necesare pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi a standardelor de viaţă (infrastructura de aprovizionare cu apă şi canalizare, de gestionare integrată a deşeurilor, colectare separată, reciclare, distrugere şi eliminare), astfel încît calitatea serviciilor de mediu să descurajeze atragerea de investiţii din străinătate;
    c) etapa a III-a se referă la perioada de după anul 2020, cînd rezultatele implementării prezentei Strategii vor deveni evidente într-un mediu îmbunătăţit, ceea ce va determina o reducere semnificativă a problemelor de sănătate din cauza aspectelor de mediu.
V. ESTIMAREA COSTURILOR
    52. Obiectivele de mediu trebuie sprijinite prin investiţii adecvate. Costul de punere în aplicare a prezentei Strategii în perioada 2014-2023 se estimează la 9,1 mld lei, ceea ce constituie aproximativ 910 mil. lei pe an (aproximativ 1% din PIB-ul anual). Cea mai mare parte a alocărilor este prevăzută pentru perioada a doua şi a treia de implementare a Strategiei, cînd vor fi necesare investiţii considerabile în dezvoltarea infrastructurii de mediu.
    Costurile de implementare a Strategiei provin, în mare parte, din cerinţele Acordului de asociere şi Acordului Zonei de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător şi au fost estimate în conformitate cu cele mai bune practici internaţionale privind analizele economice şi de cost-beneficiu, luînd în considerare următoarele componente:
    1) costurile legate de investiţiile necesare, care cuprind nu doar investiţiile necesare pentru infrastructură, ci şi alte aspecte nerecurente, care nu sînt legate de resursele umane. Cofinanţarea externă se va solicita pentru investiţiile de capital. Costurile recurente (de exemplu, de întreţinere şi de înlocuire a activelor la sfîrşitul duratei de viaţă a acestora) vor fi finanţate din surse interne;
    2) costurile legate de asistenţa tehnică, care reprezintă cheltuielile pentru consultanţii locali şi internaţionali. Ratele unitare utilizate pentru estimare sînt cele tipice pentru intervenţiile finanţate de către Organizaţia Naţiunilor Unite şi Uniunea Europeană;
    3) costul timpului angajaţilor guvernamentali, care nu poate fi ignorat fără a încălca principiile de analiză economică în conformitate cu cele mai bune practici internaţionale. Timpul care este dedicat la o anumită acţiune nu poate fi utilizat pentru activităţi alternative. Prin urmare, există un cost de oportunitate legat de acest timp, care a fost luat în considerare la determinarea costurilor. Semnificaţia acestuia nu este doar teoretică: atunci cînd Republica Moldova cere asistenţă financiară externă, Guvernul Republicii Moldova trebuie să poată demonstra capacitatea de cofinanţare a măsurilor pentru care este solicitată asistenţa. Costul timpului angajaţilor guvernamentali face parte din acest angajament şi, prin urmare, a fost cuantificat. Însă trebuie remarcat faptul că acest cost reprezintă mai puţin de 1% din costul total de punere în aplicare a prezentei Strategii.
    53. Valoarea investiţiei de capital necesare este suficient de mare, de aceea se impune o cantitate substanţială de cofinanţare externă. Republica Moldova ar trebui să asigure cel puţin 20% din investiţiile de capital necesare pe termen scurt-mediu, adică în jur de 1,8 miliarde de lei. Dacă astfel de investiţii sînt necesare pentru serviciile publice esenţiale, cum ar fi alimentarea cu apă şi canalizare, cel puţin o parte din costuri ar trebui acoperite din contul tarifelor percepute pentru populaţia deservită de serviciile respective.
    54. Finanţarea internă poate fi asigurată atît din bugetul de stat, cît şi din alte mecanisme financiare. Acestea vor include promovarea instrumentelor economice de piaţă, care vizează problemele de protecţie a mediului (ridicarea pentru serviciile comunale; aplicarea taxelor pentru poluanţii emişi în aer şi deversaţi în apă şi sol; reducerile sau scutirile de impozite pentru utilizarea tehnologiilor cu impact redus asupra mediului; reducerea impozitelor pentru importul şi/sau producerea, şi/sau comercializarea mărfurilor din materiale reciclabile şi introducerea unor taxe pentru utilizarea unor categorii de resurse neregenerabile, în scopul conservării şi protecţiei acestora. Fondurile speciale (Fondul Ecologic Naţional, Fondul Naţional Dezvoltare Regională, Fondul pentru Eficienţă Energetică ş.a.) vor constitui un instrument important de direcţionare a fluxurilor monetare interne în investiţii de mediu şi un mijloc de consolidare a finanţării externe cu cea internă.
    Alocarea de resurse publice pentru menţinerea şi îmbunătăţirea calitatăţii mediului în Republica Moldova ar trebui să se realizeze în funcţie de beneficiile de mediu, care pot fi obţinute în rezultatul investiţiilor, dar nu în funcţie de costurile monetare.
VI. REZULTATELE ŞI IMPACTUL PRECONIZATE
    55. În rezultatul implementării reuşite a prezentei Strategii, vor avea loc schimbări majore, în primul rînd, în domeniul protecţiei mediului înconjurător, care vor avea impact inclusiv asupra mediului economic şi social. Pentru ca beneficiile sociale să devină evidente, sînt necesare investiţii considerabile atît în infrastructura de mediu, cît şi în cadrul instituţional de mediu. Prin urmare, în procesul de implementare a primelor 2 etape, costurile vor depăşi cu mult beneficiile economice. Povara acestora se va traduce în tarife reale pentru serviciile de mediu, cum ar fi pentru alimentarea cu apă, canalizare, epurarea apelor uzate şi gestionarea deşeurilor.
    Implementarea obiectivului general va determina un management adecvat de mediu la toate nivelurile, asigurat prin următorii indicatori:
    1) cadrul strategic, legislativ şi normativ armonizat cu prevederile directivelor de mediu ale UE, aprobat şi implementat eficient, inclusiv la nivel local (planurile locale de protecţie a mediului);
    2) reforma în sectorul de mediu, care va asigura condiţii de bună guvernare şi eficientizare a potenţialului instituţional şi managerial în domeniul protecţiei mediului, precum şi punerea în aplicare a legislaţiei aprobate, implementată;
    3) prevederile de protecţie a mediului şi dezvoltare durabilă în politicile sectoriale, integrate, precum şi investiţiile verzi în ramurile economiei naţionale (industrie, agricultură, energetică, transport, construcţii, comerţ, servicii etc.), asigurate;
    4) sistemul informaţional integrat de mediu, care va asigura accesul la informaţia de mediu şi va oferi structurilor statale, mediului de afaceri şi societăţii civile posibilitatea să cunoască informaţia de mediu, s-o utilizeze la necesitate şi să participe la luarea deciziilor de mediu, creat şi funcţional;
    5) educaţia ecologică integrată în sistemul educaţional; nivelul de educaţie ecologică, crescut pînă la 50%;
    6) sistemul de evaluare a impactului de mediu şi de evaluare strategică de mediu, de autorizare/autorizare integrată de mediu, care va asigura reducerea la etapa iniţială a riscurilor asupra factorilor de mediu şi asupra sănătăţii umane, eficientizat şi dezvoltat;
    7) noile instrumente economice şi fiscale de mediu – plăţi, taxe ecologice, subsidii, subvenţii, asigurare ecologică, garanţii financiare, responsabilitate a producătorului, plăţi pentru servicii ecosistemice etc., dezvoltate şi aplicate;
    8) sistemul de monitoring ecologic integrat, care va asigura supravegherea permanentă a stării şi calităţii mediului, a resurselor naturale şi a impactului antropic, bazat pe parametri şi indici cu acoperire spaţială şi temporală, dezvoltat şi aplicat;
    9) sistemul de gestionare integrată a resurselor de apă după principiul de bazin hidrografic, creat şi dezvoltat, precum şi calitatea a cel puţin 50 % din apele de suprafaţă, îmbunătăţită
    10) infrastructura de aprovizionare cu apă şi canalizare, dezvoltată şi extinsă; accesul a 80% din populaţie la sistemele şi serviciile sigure de aprovizionare cu apă şi a 65 % la sistemele şi serviciile de canalizare, asigurat;
    11) calitatea a circa 880 mii ha de terenuri degradate şi erodate, a 21,57 mii ha de terenuri supuse alunecărilor, a 800 ha terenuri şi 1588 locaţii contaminate cu poluanţi organici persistenţi, îmbunătăţită;
    12) suprafaţeţele acoperite cu păduri, extinse pînă la 15% din teritoriul ţării (plantarea a circa 150 mii ha de păduri); suprafaţa ariilor naturale protejate de stat, extinse pînă la 8% din teritoriu; cele 30 mii ha de fîşii forestiere de protejare a terenurilor agricole, restabilite şi plantate; cele 30 mii ha de fîşii riverane şi ale bazinelor acvatice, restabilite şi cele 150 mii ha de zone umede, reconstruite;
    13) sistemul de management integrat al calităţii aerului, care va asigura reducerea cu 30% a emisiilor de poluanţi în atmosferă şi reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră, bazîndu-se pe cele mai bune tehnici disponibile şi pe cele mai bune practici de mediu, dezvoltat şi implementat;
    14) sistemul de gestionare integrată a deşeurilor (2 staţii de tratare mecanico-biologică a deşeurilor, 7 depozite regionale şi 100 de staţii de transfer) creat şi dezvoltat; cantităţile de deşeuri depozitate, reduse cu 30%; nivelul de reciclare al deşeurilor, majorat cu 20%;
    15) investiţiile în infrastructura de mediu şi, respectiv, beneficiile sociale, economice şi de mediu, asigurate.
    56. Impactul socioeconomic
    Bineînţeles că rezultate atît de semnificative nu pot fi atinse pe parcursul unei perioade de zece ani, termen prevăzut de prezenta Strategie. În drumul spre Uniunea Europeană, cu avantajele şi obligaţiile respective, se recunosc costurile şi povara asumată, însă, pe termen lung, aceste investiţii vor fi justificate pe deplin de beneficiile obţinute. Implementarea completă a acquisului în domeniul mediului este o investiţie solidă atît pentru mediu, cît şi pentru sănătatea umană şi economie.
    Reducerea poluării aerului, a emisiilor de gaze cu efect de seră şi a celor provenite de la autovehicule, instalaţii poate aduce beneficii anuale de pînă la 2,5% din PIB.
    Dezvoltarea infrastructurii pentru tratarea şi alimentarea cu apă potabilă va conduce la un risc redus de infecţii patogenice şi, respectiv, la reducerea cheltuielilor pentru asistenţa medicală publică şi privată. Reabilitarea infrastructurii existente de distribuţie a apei potabile, chiar dacă aceasta necesită o investiţie de capital iniţial, va reduce pierderile din reţele şi, respectiv, costurile operaţionale de alimentare cu apă potabilă. Pe termen lung, aceste beneficii ar putea să fie echivalente cu 0,21% – 0,39% din PIB.
    Beneficiile care se vor obţine în rezultatul îmbunătăţirii sistemelor de canalizare, colectare şi epurare a apelor reziduale sînt mai dificil de cuantificat. Este evident că acestea ar condiţiona ameliorarea stării de sănătate a ecosistemelor acvatice, care ar putea produce beneficii în ceea ce priveşte recreerea şi dezvoltarea turismului. De asemenea, o calitate mai bună a apei în ecosistemele acvatice ar reduce costurile de tratare a acesteia şi ar determina atingerea unui standard acceptabil privind calitatea apei potabile. Pe termen lung, beneficiile economice ar constitui în jur de 0,44%, pînă la 1,73% din PIB.
    Îmbunătăţirile din sectorul gestionării deşeurilor (în special colectarea separată şi prelucrarea deşeurilor solide municipale) pot genera oportunităţi de angajare. În rezultatul gestionării mai responsabile a deşeurilor, valoarea estetică a peisajului şi a mediului înconjurător ar creşte, în timp ce nivelul de poluare şi riscurile pentru sănătatea publică ar scădea. Reciclarea va spori disponibilitatea resurselor secundare. Pe termen mai lung, captarea metanului şi incinerarea deşeurilor ar crea un potenţial semnificativ pentru producerea de energie electrică şi, respectiv, pentru obţinerea beneficiilor economice. Beneficiul economic, pe termen lung, obţinut în rezultatul implementării măsurilor de gestionare a deşeurilor va constitui aproximativ 0,98%–1,43% din PIB.
    Mai dificilă devine evaluarea şi atribuirea unei valori economice beneficiilor obţinute în urma protecţiei naturii şi a biodiversităţii. Cu toate acestea, creşterea biodiversităţii şi protecţia mai bună a zonelor împădurite vor contribui la conservarea speciilor, la menţinerea şi la îmbunătăţirea potenţialului ecosistemelor, la atenuarea riscului de inundaţii, la reducerea ratei de degradare a terenurilor şi la întărirea rezistenţei mediului la efectele schimbărilor climatice. Pe termen lung, beneficiul economic minim al acestora şi al altor impacturi conexe ar reprezenta între 1,49% şi 2,14% din PIB. Dacă s-ar aprecia şi beneficiile agricole obţinute în urma reducerii pierderilor de randament, rezultate din degradarea terenului agricol, beneficiul economic ar putea ajunge la 5,05% din PIB.
    În rezultatul ajustării politicii de stat în domeniul adaptării la schimbările climatice, se va obţine îmbunătăţirea asistenţei medicale, funcţionarea sistemelor de avertizare timpurie, de pregătire pentru situaţii de urgenţă şi a operaţiunilor de salvare în cazul situaţiilor excepţionale, care vor contribui la reducerea riscurilor privind impactul schimbărilor climatice şi a altor dezastre naturale la care este supusă populaţia.
    Datorită aplicării principiilor economiei verzi în sectoarele economiei naţionale, rata ocupaţiei forţei de muncă ar putea creşte cu 10%–20%, în comparaţie cu situaţia existentă în următoarele sectoare: agricultură, energetică, transport, industrie şi silvicultură. Aplicarea acestor principii favorizează creşterea calităţii serviciilor şi a produselor, majorarea competitivităţii şi exporturilor şi, ca urmare, creşterea PIB-ului şi bunăstării populaţiei. De asemenea, promovarea economiei verzi va facilita atingerea priorităţilor de dezvoltare economică a ţării, care include majorarea şi, posibil, dublarea cotei industriei, agriculturii şi comerţului în PIB, precum şi va contribui la schimbarea pozitivă a balanţei export-import.
VII. MECANISMELE DE MONITORIZARE,
RAPORTARE ŞI EVALUARE

    57. Strategia de mediu urmează a fi pusă în aplicare prin intermediul Planului de acţiuni pentru perioada 2014-2023.
    58. Responsabilitatea pentru implementarea prezentei Strategii aparţine tuturor instituţiilor competente identificate în Plan.
    59. Monitorizarea implementării prezentei Strategii va fi realizată de către Ministerul Mediului, în cadrul căruia va fi desemnată o subdiviziune specială în acest sens.
    Pentru asigurarea procesului de monitorizare, va fi creat, prin ordinul ministrului mediului, un Grup de monitorizare, care va evalua periodic gradul de realizare a indicatorilor şi obiectivelor. În baza informaţiei colectate şi sistematizate, acesta va elabora raportul anual de implementare a prezentei Strategii. De asemenea, Grupul de monitorizare va notifica Guvernului gradul de implementare a Strategiei.
    60. Activităţile planificate în Planul de acţiuni pentru implementarea Strategiei urmează a fi incluse în strategiile sectoriale de cheltuieli pe termen mediu şi în planurile anuale de activitate a instituţiilor implicate la realizarea Strategiei.
    61. Raportarea. În cadrul procesului de monitorizare vor fi elaborate anual rapoarte de monitorizare, care vor include informaţii privind implementarea indicatorilor stabiliţi pentru fiecare acţiune în parte, iar la fiecare 3 ani vor fi elaborate rapoarte de evaluare şi progres, care vor evalua impactul activităţilor realizate în timpul respectiv şi nivelul de implementare a obiectivelor stabilite. Rapoartele de monitorizare şi de evaluare se vor prezenta Guvernului spre examinare.
    Spre finalul implementării Strategiei, urmează a fi elaborat un raport de evaluare finală, care să conţină informaţia privind gradul de atingere a obiectivelor stabilite şi a impactului scontat. Pe baza acestui raport se va decide asupra următoarei etape de planificare strategică în domeniul protecţiei mediului.
    62. Asigurarea transparenţei. Ministerul Mediului va crea pe pagina web oficială o secţiune aparte pentru informaţia curentă privind progresele înregistrate în realizarea Strategiei. Societatea civilă şi instituţiile-cheie ale domeniului mediului vor avea posibilitatea să prezinte sugestii şi să comenteze referitor la progresele înregistrate. De asemenea, vor fi organizate conferinţe de presă, şedinţe publice ale Colegiului ministerului, în cadrul cărora vor fi prezentate rezultatele implementării.
    Toate aceste măsuri vor contribui la asigurarea transparenţei în procesul de implementare a acţiunilor de protecţie a mediului şi a folosirii durabile a resurselor naturale, oferind publicului larg posibilitatea de a se implica şi de a participa în procesul de luare a deciziilor.

    anexa nr.2