Subsemnaţii, autorizaţi în cuvenită formă, reuniţi sub auspiciile Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite,
    constatând că la 10 iunie 1958, în urma Conferinţei Naţiunilor Unite privind Arbitrajul Comercial Internaţional, a fost semnată la New York Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine,    
    în dorinţa de a contribui la dezvoltarea comerţului european, prin înlăturarea, în măsura posibilităţilor, a unor dificultăţi susceptibile de a împiedica organizarea şi funcţionarea arbitrajului comercial internaţional în relaţiile dintre persoanele fizice sau juridice din diferite ţări ale Europei,
    au convenit asupra următoarelor dispoziţii:
    1. Prezenta Convenţie se aplică:
    a) convenţiilor de arbitraj încheiate, pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional, între persoane fizice sau juridice având, în momentul încheierii Convenţiei, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în State contractante diferite;
    b) procedurilor şi sentinţelor arbitrale întemeiate pe convenţiile arătate la paragraful l a) din acest articol.
    2. În sensul prezentei Convenţii se înţelege prin:
    a) convenţie de arbitraj — fie o clauză compromisorie înscrisă într-un contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de părţi sau conţinute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin telex şi, în raporturile între ţări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţie de arbitraj, orice convenţie încheiată în formele permise de aceste legi;
    b) arbitraj — reglementarea litigiilor nu numai de către arbitrii numiţi pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc) ci şi de către instituţii permanente de arbitraj;
    c) sediul — locul unde este situată întreprinderea care a încheiat convenţia de arbitraj.
    1. În cazurile prevăzute de art. l, paragraful l al prezentei Convenţii, persoanele juridice calificate, prin legea care le este aplicată, drept persoane juridice de drept public, au facultatea de a încheia în mod valabil convenţii de arbitraj.
    2. În momentul semnării sau ratificării prezentei Convenţii ori aderării la ea, orice stat va putea declara că limitează această facultate, în condiţiile precizate în declaraţia sa.
    În arbitrajele supuse prezentei Convenţii, străinii pot fi desemnaţi ca arbitri.
    1. Părţile la o convenţie de arbitraj sunt libere să prevadă:
    a) că litigiile lor vor fi supuse unei instituţii permanente de arbitraj; în acest caz, arbitrajul se va desfăşura în conformitate cu Regulamentul instituţiei desemnate, sau
    b) că litigiile lor vor fi supuse unei proceduri arbitrale ad-hoc; în acest caz, părţile vor avea în special facultatea:
    i) de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu;
    ii) de a determina locul arbitrajului;
    m) de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii.
    2. Dacă părţile au înţeles să supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc şi dacă într-un termen de 30 de zile de la data notificării cererii de arbitraj de către pârât, una din părţi nu şi-a desemnat arbitrul său, acesta va fi desemnat, dacă nu există înţelegere contrară, la cererea celeilalte părţi, de către preşedintele Camerei de Comerţ competente a ţării în care partea în culpă are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul. Prezentul paragraf se aplică şi la înlocuirea arbitrilor desemnaţi de către o parte sau de către preşedintele Camerei de Comerţ mai sus vizată.
    3. Dacă părţile au hotărât să supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc printr-unul sau mai mulţi arbitri fără ca convenţia de arbitraj să conţină indicaţii în legătură cu măsurile necesare pentru organizarea arbitrajului, cum ar fi cele prevăzute la paragraful l al prezentului articol, aceste măsuri vor fi luate, dacă părţile nu se înţeleg în această privinţă şi sub rezerva cazului menţionat la paragraful 2 de mai sus, de către arbitrul sau arbitrii deja desemnaţi, în lipsa unui acord între părţi asupra desemnării arbitrului unic sau în lipsa acordului între arbitri asupra măsurilor de luat, reclamantul va putea să se adreseze, pentru luarea acestor măsuri, dacă părţile au hotărât locul arbitrajului, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării unde se află locul ales de părţi, fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării în care pârâtul îşi are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul său; dacă părţile nu s-au înţeles asupra locului arbitrajului, reclamantul se va putea adresa, la alegerea sa, fie Preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării în care pârâtul îşi are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul sau, fie Comitetului Special a cărui compunere şi modalitate de funcţionare sunt determinate prin anexa la prezenta Convenţie. Dacă reclamantul nu-şi exercită drepturile care-i sunt acordate prin prezentul paragraf, aceste drepturi vor putea fi exercitate de către pârât sau de către arbitri.
    4. Preşedintele sau Comitetul Special sesizaţi vor putea proceda, după caz:
    a) la desemnarea arbitrului unic, a arbitrului preşedinte, a supra-arbitrului sau a arbitrului terţ;
    b) la înlocuirea unuia sau a mai multor arbitri desemnaţi după o altă procedură decât cea prevăzută la paragraful 2 al prezentului articol;
    c) la determinarea locului arbitrajului, subînţelegându-se că arbitrii pot să aleagă un alt loc de arbitraj;
    d) la stabilirea directă, sau prin referire la regulamentul unei instituţii arbitrale permanente, a regulilor de procedură care trebuie respectate de arbitri, dacă aceştia nu şi-au fixat regulile lor de procedură, în lipsa unui acord între părţi în această privinţă.
    5. Dacă părţile au convenit să supună reglementarea litigiilor lor unei instituţii arbitrale permanente fără a desemna această instituţie şi nu se înţeleg asupra acestei desemnări, reclamantul va putea să ceară această desemnare în conformitate cu procedura prevăzută la paragraful 3 de mai sus.
    6. Dacă convenţia de arbitraj nu conţine nici o indicaţie asupra modului de arbitraj (arbitraj printr-o instituţie permanentă de arbitraj sau arbirtaj ad-hoc) căruia părţile s-au înţeles să supună litigiul lor şi dacă părţile nu cad de acord asupra acestei chestiuni, reclamantul va avea facultatea de a recurge, în această privinţă, la procedura prevăzută la paragraful 3 de mai sus. Preşedintele Camerei de Comerţ competente sau Comitetul Special pot, fie să îndrepte părţile la o instituţie permanentă de arbitraj, fie să le invite să-şi desemneze arbitrii, intr-un termen pe care îl vor fixa părţilor, şi să convină în acelaşi termen asupra măsurilor necesare funcţionării arbitrajului, în acest din urmă caz, vor fi aplicabile paragrafele 2, 3 şi 4 din prezentul articol.
    7. Dacă în termen de 60 de zile din momentul în care a fost sesizat cu una din cererile enumerate la paragrafele 2, 3, 4, 5 şi 6 ale acestui articol, preşedintele Camerei de Comerţ desemnat în baza unuia din aceste paragrafe, n-a dat urmare cererii, reclamantul va putea să se adreseze Comitetului Special pentru ca acesta să-şi asume funcţiile care nu au fost îndeplinite.
    1. Partea care înţelege să ridice o excepţie întemeiată pe incompetenţa arbitrului trebuie, când este vorba de excepţii întemeiate pe inexistenţa, nulitatea sau caducitatea convenţiei de arbitraj, să facă acest lucru în cursul procedurii arbitrale, cel mai târziu în momentul prezentării apărării sale în fond, iar când este vorba de excepţii întemeiate pe faptul că chestiunea litigioasă ar depăşi împuternicirile arbitrului, de îndată ce va fi ridicată, în procedura arbitrală, problema care ar depăşi aceste împuterniciri. Când întârzierea părţilor în ridicarea excepţiei este datorată unei cauze socotită întemeiată de către arbitru, acesta va declara excepţia admisibilă.
    2. Excepţiile de incompetenţă arătate la paragraful l de mai sus şi care nu au fost ridicate în termenele fixate în acest paragraf l, nu vor mai putea fi ridicate în cursul procedurii arbitrale, dacă este vorba de excepţii pe care, în virtutea legii aplicabile de către arbitru, părţile au singure facultatea de a le invoca, nici în cursul unei proceduri judiciare ulterioare asupra fondului sau executării sentinţei, dacă este vorba de excepţii lăsate la facultatea părţilor în virtutea legii determinate de norma conflictuală a instanţei judecătoreşti sesizate cu fondul sau cu executarea sentinţei. Judecătorul va putea, totuşi, controla decizia prin care arbitrul a constatat tardivitatea excepţiei.
    3. Sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea forului, arbitrul a cărui competenţă este contestată nu trebuie să se desesizeze de proces: el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale competenţe şi asupra existenţei sau valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care această convenţie face parte.
    1. Excepţia întemeiată pe existenţa unei convenţii de arbitraj şi prezentată în faţa instanţei judecătoreşti sesizate de către una din părţi la convenţia de arbitraj, trebuie să fie ridicată de către pârât sub pedeapsa decăderii, înaintea sau în momentul prezentării apărărilor sale asupra fondului, după cum legea instanţei sesizate consideră excepţia de incompetenţă ca o chestiune de procedură sau de fond.
    2. Când vor trebui să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii unei convenţii de arbitraj, tribunalele Statelor Contractante vor hotărî, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, potrivit legii care le este aplicabilă, iar în ceea ce priveşte celelalte probleme:
    a) conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj;
    b) în lipsa unei indicaţii în această privinţă, conform legii ţării unde sentinţa trebuie să fie pronunţată;
    c) în lipsa indicaţiilor asupra legii la care părţile au supus convenţia, şi dacă în momentul în care părţile au supus convenţia şi dacă în momentul în care problema este supusă unei instanţe judecătoreşti, nu este posibil să se prevadă care este ţara în care se va da sentinţa, conform legii competente în virtutea normelor conflictuale ale tribunalului sesizat.
    Judecătorul sesizat poate să nu recunoască convenţia de arbitraj daca, după legea forului, litigiul nu este susceptibil de arbitraj.
    3. Când, înaintea oricărui recurs la o instanţă judecătorească a fost introdusă o procedură de arbitraj, instanţele judecătoreşti ale Statelor Contractante, sesizate ulterior cu o cerere referitoare la acelaşi litigiu, între aceleaşi părţi, sau cu o cerere în constatarea inexistenţei, a nulităţii sau a caducităţii convenţiei de arbitraj, vor suspenda, afară de cazul când există motive grave, judecata asupra competenţei arbitrului până la pronunţarea sentinţei arbitrale
    4. Cererea de măsuri provizorii sau conservatorii adresată unei autorităţi judiciare nu trebuie să fie considerată ca incompatibilă cu convenţia de arbitraj, şi nici ca o supunere a litigiului, în ceea ce priveşte fondul său, instanţei judecătoreşti.
    1. Părţile sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie să o aplice fondului litigiului, în lipsa indicării de către părţi a legii aplicabile, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în speţă, în amândouă cazurile, arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale.
    2. Arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili, dacă aceasta este voinţa părţilor şi dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru.
    Se consideră că părţile s-au înţeles ca sentinţa arbitrală să fie motivată, afară de cazul când:
    a) părţile au declarat în mod expres că sentinţa nu trebuie să fie motivată,
    sau
    b) ele s-au supus unei proceduri arbitrale în cadrul căreia nu este obiceiul de a se motiva sentinţa şi în măsura în care, în acest caz, părţile sau una din ele nu cer în mod expres înainte de încheierea dezbaterilor sau, dacă nu au fost dezbateri, înainte de redactarea sentinţei, ca sentinţa să fie motivată.
    1. Anularea într-unul din Statele Contractante a unei sentinţe arbitrale ce cade sub prevederile prezentei Convenţii nu va constitui un motiv de refuz de recunoaştere sau de executare într-un alt Stat Contractant decât dacă această anulare a fost pronunţată în Statul în care, sau după legea căruia, sentinţa a fost dată şi aceasta pentru unul din următoarele motive:
    a) părţile la convenţia de arbitraj erau, conform legii care le este aplicabilă, lovite de incapacitate, sau zisa convenţie nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsa indicaţiilor în această privinţă, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost pronunţată, sau
    b) partea care cere anularea nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrului sau despre procedura arbitrală, sau i-a fost imposibil dintr-un alt motiv să-şi susţină cauza, sau
    c) sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis sau care nu intră în prevederile clauzei compromisorii; sau conţine hotărâri care depăşesc termenii compromisului sau al clauzei compromisorii, totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care se referă la probleme supuse arbitrajului, nu pot fi separate de cele care se referă la probleme nesupuse arbitrajului, primele vor putea să nu fie anulate; sau
    d) constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsa convenţiei cu dispoziţiile art. IV din prezenta Convenţie.
    2. În raporturile între Statele Contractante care sunt Părţi şi la Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, paragraful l din prezentul articol are drept efect de a limita numai la cauzele de anulare pe care el le enumera, aplicarea art. V paragraful l e) din Convenţia de la New York.
    1. Prezenta Convenţie este deschisă pentru semnare sau aderare ţărilor membre ale Comisiei Economice pentru Europa şi ţărilor admise la Comisie cu titlu consultativ conform paragrafului 8 din mandatul acestei Comisii.
    2. Ţările susceptibile de a participa la anumite lucrări ale Comisiei Economice pentru Europa, în baza paragrafului 11 din mandatul acestei Comisii, pot deveni Părţi Contractante la prezenta Convenţie prin aderare după intrarea ei în vigoare.
    3. Convenţia va fi deschisă pentru semnare până la 31 decembrie 1961 inclusiv. După această dată, ea va rămâne deschisă pentru aderare.
    4. Prezenta Convenţie este supusă ratificării.
    5. Instrumentele de ratificare sau aderare vor fi depuse la Secretarul General al O.N.U.
    6. La semnarea prezentei Convenţii, la ratificarea ei sau la aderare, Părţile Contractante vor comunica Secretarului General al O.N.U, lista Camerelor de Comerţ sau a altor instituţii din ţara lor ale căror Preşedinţi îşi asumă funcţiile încredinţate de art. IV din prezenta Convenţie preşedinţilor Camerelor de Comerţ competente.
    7. Dispoziţiile prezentei Convenţii nu aduc atingere valabilităţii acordurilor multilaterale sau bilaterale încheiate sau care vor fi încheiate de către statele contractante în materie de arbitraj.
    8. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a 90-a zi după ce cinci din ţările menţionate la paragraful l din prezentul articol vor depune instrumentele lor de ratificare sau aderare. Pentru fiecare ţară care va ratifica sau adera ulterior, prezenta Convenţie va intra în vigoare în a 90-a zi după depunerea instrumentului de ratificare sau aderare a acestei ţări.
    9. Fiecare parte contractantă va putea să denunţe prezenta Convenţie printr-o notificare adresată Secretarului General al O.N.U. Denunţarea îşi va produce efectul la 12 luni după data la care Secretarul General a primit notificarea.
    10. Dacă după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii numărul părţilor contractante va fi, ca urmare a denunţărilor, redus la mai puţin de cinci, prezenta Convenţie va înceta de a fi în vigoare începând de la data la care ultima din aceste denunţări îşi va produce efectul.
    11. Secretarul General al O.N.U. va notifica ţărilor prevăzute la paragraful l, ca şi ţărilor devenite Părţi Contractante prin aplicarea paragrafului 2 din prezentul articol:
    a) declaraţiile făcute în baza paragrafului 2 din art. II;
    b) ratificările şi aderările în baza paragrafelor l şi 2 din prezentul articol;
    c) comunicările primite conform paragrafului 6 din prezentul articol;
    d) datele la care prezenta Convenţie va intra în vigoare conform paragrafului 8 din prezentul articol;
    e) denunţările în baza paragrafului 9 din prezentul articol;
    f) abrogarea prezentei Convenţii conform paragrafului 10 din prezentul articol.
    12. După 31 decembrie 1961, originalul prezentei Convenţii va fi depus la Secretarul General O.N.U., care va transmite copii certificate fiecărei ţări prevăzute de paragrafele l şi 2 din prezentul articol.
    Drept care subsemnaţii, autorizaţi în cuvenită formă, au semnat prezenta Convenţie.
    Făcută la Geneva, la 21 aprilie 1961, într-un singur exemplar, în limbile franceză, engleză şi rusă, toate trei textele având aceeaşi valabilitate.