    În numele Republicii Moldova,
    Curtea Constituţională în componenţa:
    Dumitru PULBERE    - preşedinte
    Victor PUŞCAŞ       - judecător-raportor
    Petru RAILEAN   - judecător
    Elena SAFALERU    - judecător
    Valeria ŞTERBEŢ - judecător
grefier – Dina Musteaţa, cu participarea reprezentantului Curţii Supreme de Justiţie – Raisa Botezatu, vicepreşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie, a avocatului Gheorghe Ulianovschi, a reprezentanţilor permanenţi la Curtea Constituţională, al Parlamentului, Ion Creangă, al Guvernului, Oleg Efrim, a reprezentantului Procuraturii Generale, Ruslan Popov, călăuzindu-se de art.135 alin.(1) lit. g) din Constituţie, art.4 alin.(1) lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.4 alin.(1) lit. g) şi art.16 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, a examinat în şedinţă plenară deschisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor alin.(6) art.63 din Codul de procedură penală.
    Drept temei pentru examinarea dosarului a servit sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, depusă la 3 iunie 2010, în conformitate cu prevederile art.24 şi art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.38 şi art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale.
    Prin decizia Curţii Constituţionale din 18 iunie 2010 sesizarea a fost acceptată spre examinare în fond şi înscrisă în ordinea de zi.
    În procesul examinării preliminare a sesizării Curtea Constituţională a dispus de punctele de vedere comunicate de Parlament, Preşedintele interimar al Republicii Moldova, Guvern, Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor, Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura Generală, Curtea de Conturi, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Agentul guvernamental.
    Examinînd materialele dosarului, audiind informaţia prezentată de judecătorul-raportor şi explicaţiile participanţilor la proces,
Curtea Constituţională

a c o n s t a t a t:

    1. Prin ordonanţa din 13 iunie 2007 cetăţeanul Ţ. S. a fost recunoscut în calitate de bănuit în cauza penală privind comiterea de către un grup de persoane a acţiunilor de tortură împotriva unui minor, cu folosirea unor instrumente speciale de tortură sau a altor obiecte adaptate în acest scop, infracţiune prevăzută de art.3091 alin.(3) lit. b), c), e) din Codul penal¹.
    __________________________
  ¹ Republicat: M.O. 2009, nr.72-74, art.195

    Potrivit prevederilor art.63 alin.(2) din Codul de procedură penală² (în continuare – CPP), organul de urmărire penală nu este în drept să menţină în calitate de bănuit persoana în privinţa căreia a fost dată o ordonanţă de recunoaştere în această calitate mai mult de 3 luni, iar cu acordul Procurorului General şi al adjuncţiilor săi, mai mult de 6 luni.
    _________________________
   ² M.O., 2003, nr.104-110, art.447

    După un an şi opt luni, la 6 februarie 2009, procurorul a reluat urmărirea penală şi a emis ordonanţa de punere sub învinuire a cet. Ţ.S. pentru săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art.3091 alin.(3) lit. b), c), e) din Codul penal. Fiind atacată cu plîngere, ordonanţa a fost respinsă de către procurorul ierarhic superior, care a invocat prevederile art.63 alin.(6) CPP.
    La 30 decembrie 2009, prin încheierea judecătoriei s. Botanica, în temeiul art.7 şi art.349 CPP, s-a admis demersul avocatului Gheorghe Ulianovschi privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate.
    2. În sesizarea aprobată prin Hotărîrea nr.9 din 29 martie 2010, Curtea Supremă de Justiţie a contestat constituţionalitatea prevederii „Încetarea de drept a calităţii de bănuit în legătură cu expirarea termenelor indicate în alin. (2), în cazul acumulării ulterioare a probelor suficiente, nu împiedică punerea persoanei sub învinuire pentru acelaşi fapt” din alin.(6) art.63 CPP, invocînd în principal prevederile art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare – Convenţia)³, care statuează principiul non bis in idem, şi art.21 din Constituţie, care consacră principiul prezumţiei nevinovăţiei, precum şi dispoziţiile alin.(1) art.16, art.20 şi art.25 alin.(1) din Constituţie.
    ______________________
   ³ Tratate internaţionale, 1998, vol.1

    În şedinţa Curţii Constituţionale, reprezentantul Curţii Supreme de Justiţie a extins obiectul sesizării, solicitînd controlul constituţionalităţii primei propoziţii din alin.(6) art.63 CPP: „Dacă, la expirarea termenelor indicate în alin.(2), nu s-a dispus scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau punerea ei sub învinuire, calitatea de bănuit încetează de drept”, afirmînd că această prevedere nu corespunde principiilor clarităţii şi previzibilităţii normei de drept, precum şi principiului accesului liber la justiţie. Astfel, a fost sesizat integral alin.(6) art.63 CPP.
    3. Raportînd prevederea contestată la normele Constituţiei, actelor internaţionale şi legislaţiei naţionale în domeniu, Curtea reţine următoarele.
    Argumentul principal, invocat de Curtea Supremă de Justiţie, constituie încălcarea dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. În Republica Moldova acest drept este garantat justiţiabililor de alin.(2) art.7 CP şi art.22 CPP. Avîndu-şi originea în dreptul roman şi fiind formulat ca principiul non bis in idem, acest drept a devenit în epoca modernă un principiu fundamental şi incontestabil al oricărui sistem de drept şi este garantat de normele actelor internaţionale, la care a aderat şi Republica Moldova. Astfel, art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia europeană stipulează: „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvîrşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat”. Cu termeni similari operează şi art.14 alin.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă în conformitate cu legea şi cu procedura penală a fiecărei ţari”⁴.
    ________________________
    ⁴Tratate internaţionale, 1998, vol. 1

    4. În unele state (de exemplu, Rusia, Azerbaidjan, Albania, Estonia, Letonia, Georgia, Slovacia, Slovenia) acest drept este consacrat expres în Constituţie, în alte state, inclusiv în Republica Moldova, acest drept derivă din normele constituţionale.
    Autorul sesizării şi-a fundamentat sesizarea pe dispoziţiile Convenţiei europene. Prin art.134 şi art.135 din Constituţie, Curtea Constituţională este abilitată să verifice constituţionalitatea, şi nu convenţionalitatea normei naţionale, unicul act ce urmează a fi aplicat la soluţionarea cauzelor privind constituţionalitatea fiind Constituţia. Verificarea convenţionalităţii şi interpretarea normelor tratatelor internaţionale este de competenţa exclusivă a instanţelor internaţionale. O altă abordare a acestei probleme ar induce ideea greşită că tratatele internaţionale au prioritate asupra Constituţiei Republicii Moldova. În Hotărîrea nr.55 din 14.10.1999, referindu-se la regimul tratatelor internaţionale în dreptul intern, Curtea Constituţională a menţionat că „tratatele internaţionale au prioritate numai asupra legilor interne, dar nu şi asupra normelor constituţionale”⁵, poziţie reiterată ulterior (Hotărîrea nr.72 din 23.12.1999⁶).
    ___________________________
    ⁵ Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 55 din 14.10.99 privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din Constituţia Republicii Moldova //Monitorul Oficial 118-119/64, 28.10.1999
⁶ Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 72 din 23.12.99 despre controlul constituţionalităţii art. 79 alin. 1, 2, 5 şi 6 şi art. 79/1 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova //Monitorul Oficial 1-4/1, 06.01.2000

    Potrivit alin.(1) art.4 din Constituţie, Curtea Constituţională are obligaţia de a interpreta şi aplica dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Norma constituţională nu obligă Curtea să acorde prioritate prevederilor tratatelor internaţionale, la care Republica Moldova este parte, ci o obligă să ţină cont de ele în procesul interpretării normelor constituţionale.
    În baza acestui raţionament, Curtea Constituţională va analiza textul contestat din lege, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei penale, prin prisma normelor constituţionale invocate de autorul sesizării, luînd în considerare prevederile Convenţiei şi jurisprudenţa în domeniu a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    5. Pentru soluţionarea cauzei Curtea Constituţională va identifica norma constituţională pertinentă care poate fi raportată la art.4 al Protocolului nr.7 la Convenţia europeană şi art.14 alin.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, articole care consacră dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă.
    Curtea a constatat că dreptul în cauză derivă din art.21 din Constituţie, conform căruia: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”. Din conţinutul normei constituţionale se deduc trei principii: prezumţia nevinovăţiei, caracterul public al procedurilor penale şi posibilitatea persoanei de a utiliza toate mijloacele procedurale necesare pentru apărarea sa. Ultimul principiu consacră ideea că partea apărării dispune de un şir de pîrghii care pot fi utilizate pentru apărarea persoanei în procesul de probare a vinovăţiei de către partea acuzării, inclusiv dreptul de a nu fi urmări, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă.
    Din cele enunţate rezultă că principiul statuat de art.21 din Constituţie – asigurarea tuturor garanţiilor necesare apărării persoanei acuzate de un delict în procesul judiciar - pe lîngă alte drepturi procesuale, oferă persoanei şi dreptul constituţional de a nu fi urmărită, judecată sau pedepsită de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. Principiul în cauză presupune că cel care prin conduita sa a ignorat ordinea de drept va răspunde o singură dată pentru fapta ilicită, pentru o încălcare a legii se va aplica o singură sancţiune juridică. Acest principiu constituţional se aplică nu numai în cauzele penale, dar şi în cauzele contravenţionale, precum şi în orice altă formă de răspundere juridică din aceeaşi materie de drept (de exemplu - penală sau civilă). În prezenta hotărîre Curtea Constituţională va aborda acest principiu în special în materia penală.
    6. În procesul de probare a vinovăţiei de către partea acuzării, suspiciunile organelor de urmărire penală sau ale justiţiei afectează grav onoarea şi demnitatea persoanei nevinovate. Cu toate acestea, suspiciunile nu pot fi interzise, deoarece ele contribuie la elucidarea adevărului. Anume din aceste considerente societatea a echilibrat dreptul acuzării de a avea suspiciuni cu dreptul persoanei de a nu fi urmărită sau judecată de două ori pentru aceeaşi infracţiune. Sensul acestui drept este, pe de o parte, de a evita suferinţele repetate ale persoanei în cazul cînd prima dată suspiciunile nu s-au confirmat, iar pe de altă parte, de a exclude hărţuirea persoanei de către organele de urmărire penală prin anchetarea aceleiaşi fapte.
    Principiul constituţional de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă impune în linii mari autorităţilor publice competente nu numai interdicţia de a judeca repetat persoana, dar şi interdicţia de a urmări de mai multe ori persoana pentru aceeaşi faptă. În practică, ultima interdicţie trezeşte cele mai multe controverse, deoarece, în materie penală, puţini înţeleg că acest principiu se aplică şi în cazul cînd persoana a fost supusă unei urmăriri ce nu a condus la condamnare.
    Curtea Constituţională, conferind acestui principiu o conotaţie constituţională, relevă că el se aplică numai atunci cînd s-a emis un act cu caracter definitiv, fie că este vorba de o ordonanţă de încetare a urmăririi penale, fie de o sentinţă de acuzare sau achitare. În cazul în care actul poate fi atacat prin căile ordinare de atac, regula non bis in idem nu se aplică.
    Pentru a nu transforma dreptul de a nu fi urmărit sau judecat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă într-un drept absolut, ceea ce ar împiedica descoperirea infracţiunilor şi criminalilor, sistemele de drept, inclusiv Convenţia, au reglementat expres derogările admisibile. Aceste derogări oferă organelor de urmărire penală posibilitatea de a relua urmărirea şi sînt formulate, în termeni aproape identici, în art.22 şi art.287 CPP, precum şi în art.4 al Protocolului nr.7 la Convenţie. Conform acestor norme, reluarea urmăririi penale se admite numai dacă „fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sînt de natură să afecteze hotărîrea pronunţată”.
    Înterpretînd prin prisma Constituţiei dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori, aşa cum este formulat în art.22 CPP, Curtea Constituţională consideră că termenii „judecat” şi „pedepsit” se dublează, or, pedeapsa poate surveni numai în cadrul unui proces judiciar, ceea ce echivalează cu judecarea persoanei.
    Curtea Constituţională constată că numai o astfel de interpretare a dreptului de a nu fi urmărit sau judecat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă este în concordanţă cu art.21 din Constituţie, care stipulează obligaţia statului de a asigura toate garanţiile necesare apărării persoanei în cadrul procesului judiciar, şi alin.(1) art.16 din Constituţie privind îndatorirea primordială a statului de a respecta şi ocroti persoana.
    7. În orice societate democratică protecţia persoanei este una din atribuţiile de bază ale statului. În exercitarea acestei atribuţii, statul a instituit norme procesual penale, concentrate în Codul de procedură penală al Republicii Moldova, care au drept scop, pe de o parte, să protejeze persoana, societatea şi statul de infracţiuni, astfel încît persoana care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale, şi, pe de altă parte, să protejeze persoana şi societatea de actele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere, comise în activitatea de cercetare a infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, pentru ca nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
    Prin normele procesual penale, legislatorul naţional a urmărit instituirea unui echilibru echitabil între aceste două mari sarcini ale procesului penal, pentru stabilirea adevărului şi exercitarea unei justiţii veritabile. Instanţele judecătoreşti şi organele de urmărire penală, care aplică normele procesual penale, sînt obligate să activeze în aşa mod, încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată, sau supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrîngere.
    Pentru a proteja persoanele suspectate de săvîrşirea infracţiunilor de acţiunile arbitrare ale organelor de urmărire penală, normele de procedură penală din Republica Moldova divizează aceste persoane în trei categorii: bănuiţi, învinuiţi şi inculpaţi. Fiecare categorie implică drepturi speciale, care permit persoanei să reacţioneze prin mijloace legale pentru apărarea sa eficientă împotriva suspiciunilor organelor de urmărire penală sau ale instanţelor de judecată.
    8. În sensul art.63 CPP, bănuit este persoana faţă de care există anumite suspiciuni sau probe privind săvîrşirea infracţiunii, dar nu există suficiente probe pentru a înainta învinuirea şi a o recunoaşte în calitate de învinuit. Aceeaşi normă procesuală prevede trei acte procedurale prin care persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit:
    1) procesul-verbal de reţinere;
    2) ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate;
    3) ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit.
    În sensul normelor constituţionale, recunoaşterea calităţii de bănuit se aplică în interesul persoanei, pentru apărarea sa, persoana dobîndind astfel drepturi suplimentare, reglementate de art.64 CPP (să ştie de ce este bănuit, să fie audiat în prezenţa apărătorului, să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală ş.a.).
    În unele sisteme constituţionale nu se atestă categoria de bănuit, după cercetările de rigoare persoanei fiindu-i înaintată învinuirea. Nici sistemul nostru de drept nu prevede obligativitatea recunoaşterii persoanei în calitate de bănuit, aceasta se aplică la discreţia organului de urmărire penală sau a procurorului, cărora le aparţine dreptul de a alege direcţiile juste de exercitare a urmăririi penale. Astfel, organul de urmărire penală, dacă dispune de probe suficiente, poate înainta direct învinuirea.
    Recunoaşterea calităţii de bănuit presupune nu numai drepturi procesuale, dar şi restrîngerea drepturilor constituţionale legate de libertatea persoanei, dreptul la libera circulaţie ş.a. Şi în cazul recunoaşterii calităţii de bănuit pe cel de-al treilea temei - prin ordonanţă - persoana este supusă unor restrîngeri: imposibilitatea legalizării unor acte (spre exemplu, de identitate), consemnarea faptului respectiv în cazierul judiciar, în cazul cînd persoana este nevinovată - suferinţa psihologică, cauzată de suspectarea de comiterea unei infracţiuni, atitudinea societăţii şi a victimei ş.a. În acest aspect Curtea Constituţională nu este de acord cu opinia plenului Curţii Supreme de Justiţie, expusă în Hotărîrea nr.7 din 04.07.2005⁷, conform căreia „pornirea urmăririi penale, recunoaşterea persoanei în calitate de bănuit, punerea persoanei sub învinuire, dispunerea efectuării unei expertize nu afectează drepturi sau libertăţi constituţionale”.
    _____________________________
   ⁷ Hotărîrea nr.1 din 22.01.2008 privind controlul constituţionalităţii art.2 alin.(1) şi alin.(4) din Codul de procedură penală //Monitorul Oficial 25-27/1, 05.02.2008

    Pentru a conferi previzibilitate şi claritate normei restrictive, CPP, la alin.(2) art.63, reglementează termenele în care persoana poate avea calitatea de bănuit. Aceste termene variază de la 72 ore în cazul reţinerii persoanei, 10 zile în cazul aplicării măsurii preventive neprivative de libertate pînă la 3 luni sau, cu acordul Procurorului General sau al adjuncţilor săi, 6 luni în cazul emiterii unei ordonanţe.
    În acelaşi scop CPP, la alin.(3) art.63, reglementează acţiunile pe care trebuie să le întreprindă în mod obligatoriu organul de urmărire penală. Astfel, la momentul expirării termenului reţinerii organul de urmărire penală trebuie să elibereze bănuitul ori să revoce, în modul stabilit de lege, măsura preventivă aplicată în privinţa lui, dispunînd scoaterea lui de sub urmărire sau punerea lui sub învinuire. Potrivit alin.(5) art.63 CPP, „calitatea de bănuit încetează din momentul eliberării reţinutului, revocării măsurii preventive aplicate în privinţa lui ori, după caz, anulării ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi scoaterii lui de sub urmărire, sau din momentul emiterii de către organul de urmărire penală a ordonanţei de punere sub învinuire.” Punerea persoanei sub învinuire permite organelor de urmărire penală, pe de o parte, să efectueze acţiunile necesare urmăririi penale, iar pe de altă parte, să facă previzibilă situaţia persoanei fără a leza drepturile fundamentale ale acesteia. Procedura scoaterii bănuitului de sub urmărire penală este reglementată de art.284 CPP.
    Acesta fiind sensul normei art.63 la momentul adoptării CPP, ulterior, însă, în procesul aplicării, organele de urmărire penală au comis încălcări legate în principal de nerespectarea riguroasă a procedurii privind anularea ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi scoatere de sub urmărire. Din aceste considerente, prin Legea nr.264-XVI din 28.07.2006⁸, art.63 CPP a fost completat cu un nou alineat, prin care s-a reglementat procedura de scoatere a persoanei de sub urmărire penală în cazul expirării termenelor reglementate de alin.(2) art.63 CPP, prin încetarea acestei calităţi de drept. Intenţia legislatorului, deşi nu a fost expusă în nota informativă la proiectul de lege, a constituit respectarea drepturilor persoanei bănuite, pentru a exclude încălcarea termenelor legale de către organele de urmărire penală. Aplicarea ulterioară a acestei norme a dus la lezarea drepturilor constituţionale ale persoanelor, în special, prin refuzul organelor de urmărire penală şi al instanţelor de judecată de a emite un act privind încetarea de drept a urmăririi penale şi a calităţii de bănuit.
    __________________________
    ⁸ M.O. 2006, nr.170-173, art.781

    Alineatul (6) al art.63 CPP, pe lîngă incertitudinile generate de prima propoziţie, în următoarea propoziţie a prevăzut, prin neglijarea normelor tehnicii legislative, posibilitatea punerii ulterioare a persoanei sub învinuire pentru aceeaşi faptă. Coliziunea dintre norme se datorează faptului că prevederea în cauză descrie o procedură, ce face obiectul unui alt compartiment al legii, fiind reglementată de art.287 CPP. După cum s-a menţionat anterior, pentru ca organul de urmărire penală să poată relua urmărirea penală, legislatorul, la alin.(4) art.287 CPP, a stipulat că această acţiune se admite „numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente de natură să afecteze hotărîrea pronunţată”. Acestea sînt unicele circumstanţe, în care intervine derogarea de la principiul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă, consacrat de art.22 CPP, care la alin.(2) prevede derogările admisibile.
    Astfel, Curtea Constituţională relevă că prin sintagma „în cazul acumulării ulterioare a probelor suficiente” din propoziţia a doua a alin.(6) art.63 CPP legiuitorul nu numai a neglijat normele tehnicii legislative, dar, contrar prevederilor art.22 şi art.287 CPP, a permis organelor de urmărire penală să pună persoana sub învinuire pentru aceeaşi faptă. Această sintagmă, fiind mult mai generală după conţinut, intră în contradicţie cu prevederea „apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente de natură să afecteze hotărîrea pronunţată” din art.22 şi art.287 CPP. Neavînd ca suport o procedură reglementată clar de CPP, ea permite reluarea urmăririi penale şi după încetarea calităţii de bănuit a persoanei, în baza probelor dobîndite în procedura precedentă deja finalizată. Astfel, dacă pentru organul de urmărire penală sintagma „în cazul acumulării ulterioare a probelor suficiente” poate însemna continuarea urmăririi penale, pentru persoana suspectată aceasta înseamnă urmărire penală repetată, ceea ce este contrar principiului non bis in idem.
    În baza celor expuse, Curtea Constituţională constată că sintagma „în cazul acumulării ulterioare a probelor suficiente” încalcă dreptul de a nu fi urmărit sau judecat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă, consacrat de art.21 din Constituţie, articol care obligă autorităţile publice competente să asigure persoanei suspectate de săvîrşirea unei infracţiuni toate garanţiile necesare apărării sale.
    9. Într-o astfel de interpretare, propoziţia a doua a alin.(6) art.63 CPP este apreciată de Curtea Constituţională şi ca fiind contrară principiului previzibilităţii normei de drept. Or în cazul cînd calitatea de bănuit a încetat de drept, ca urmare a expirării termenelor prescrise de alin.(2) art.63 CPP, persoana are convingerea că nu mai este bănuită şi urmărită penal. Sintagma „în cazul acumulării ulterioare a probelor suficiente” însă creează pentru persoană o situaţie de incertitudine, intrînd în contradicţie cu principiul previzibilităţii.
    10. Şi prima propoziţie a alin.(6) art.63 CPP, conform căreia „Dacă, la expirarea termenelor indicate în alin.(2), nu s-a dispus scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau punerea ei sub învinuire, calitatea de bănuit încetează de drept”, generează consecinţe imprevizibile, deoarece nu obligă organul de urmărire penală să elibereze persoanei un act care să certifice încetarea de drept a calităţii de bănuit şi astfel persoana să fie scoasă de sub urmărirea penală, chiar dacă acţiunea în cauză este prevăzută - în special pentru procuror - de alin.(3) art.284 CPP. Acest fapt pune persoana într-o situaţie incertă, deoarece ea nu poate proba încetarea urmăririi penale.
    Din explicaţiile reprezentantului Procuraturii Generale, expuse în şedinţa în plen a Curţii, această situaţie se datorează interpretării diferite de către organele de urmărire penală şi instanţele de judecată a alin.(3) art.63 CPP, conform căruia: „La momentul expirării, după caz, a unui termen indicat în alin.(2), organul de urmărire penală este obligat să elibereze bănuitul reţinut ori să revoce, în modul stabilit de lege, măsura preventivă aplicată în privinţa lui, dispunînd scoaterea lui de sub urmărire sau punerea lui sub învinuire”. În opinia unor practicieni, organele de urmărire penală sînt obligate să emită o ordonanţă de scoatere sau punere sub învinuire numai în privinţa persoanelor care au fost recunoscute în calitate de bănuit conform pct.1) şi 2) alin.(2) art.63 CPP (a persoanelor reţinute şi a celor în privinţa cărora a fost aplicată o măsură preventivă neprivativă de libertate). În cazul recunoaşterii prin ordonanţă a calităţii de bănuit în baza pct.3) alin.(2) art.63 CPP, însă, în opinia lor, această calitate încetează de drept conform alin.(6) art.63 CPP şi nu este necesară emiterea unei ordonanţe privind scoaterea de sub urmărire.
    Pentru a corespunde celor trei criterii de calitate – accesibilitate, previzibilitate şi claritate – norma de drept trebuie să fie formulată cu suficientă precizie, astfel încît să permită persoanei să decidă asupra conduitei sale şi să prevadă, în mod rezonabil, în funcţie de circumstanţele cauzei, consecinţele acestei conduite. În caz contrar, cu toate că legea conţine o normă de drept care aparent descrie conduita persoanei în situaţia dată, persoana poate pretinde că nu-şi cunoaşte drepturile şi obligaţiile. Într-o astfel de interpretare, norma ce nu corespunde criteriilor clarităţii este contrară art.23 din Constituţie, care statuează obligaţia statului de a garanta fiecărui om dreptul de a-şi cunoaşte drepturile.
    Examinînd alin.(6) art.63 CPP după standardele care privesc calitatea legii, Curtea Constituţională îl apreciază integral drept neconform art.23 din Constituţie.
    Necesitatea examinării calităţii legii de către autorităţile publice ale Republicii Moldova a fost evidenţiată şi în jurisprudenţa CtEDO pe mai multe cauze (Busuioc v. Moldova⁹, Guţu v. Moldova¹⁰). Astfel, în cauza Guţu v. Moldova, § 66 (Guţu v. Moldova nr. 20289/02, 7 iunie 2007): „...expresia „prevăzută de lege” nu presupune doar corespunderea cu legislaţia naţională, dar, de asemenea, se referă la calitatea acelei legislaţii (a se vedea Half ord v. the United Kingdom, Reports 1997-III, p. 1017, § 49). ...Legislaţia naţională trebuie să indice cu o claritate rezonabilă scopul şi modalitatea de exercitare a discreţiei relevante acordate autorităţilor publice, pentru a asigura persoanelor nivelul minim de protecţie la care cetăţenii au dreptul în virtutea principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică (a se vedea Domenichini v. Italy, Reports 1996-V, p. 1800, § 33)”.
    __________________________
    ⁹ M.O., 09.06.2005
   ¹⁰M.O., 09.10.2007, nr.157-160

    11. Autorul sesizării a solicitat să fie recunoscută neconstituţională numai propoziţia a doua din alin.(6) art.63 CPP. În şedinţa în plen a Curţii Constituţionale reprezentantul Curţii Supreme de Justiţie şi-a extins obiectul sesizării asupra primei propoziţii a alin.(6) art.63 CPP. În punctul precedent al prezentei hotărîri Curtea a constatat şi neconstituţionalitatea acesteia. Conform art.6 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională îşi stabileşte ea însăşi limitele de competenţă. Controlînd constituţionalitatea actului contestat, Curtea Constituţională poate pronunţa o hotărîre şi în privinţa altor acte normative a căror constituţionalitate depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului contestat. În baza normei precitate, Curtea apreciază drept neconstituţional alin.(6) art.63 CPP integral.
    12. În cadrul interpretării normelor constituţionale raportate la cauza examinată, Curtea Constituţională a luat în considerare art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţie şi jurisprudenţa în domeniu a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    Curtea Europeană a specificat că „... scopul Articolului 4 din Protocolul 7 este de a interzice repetarea procedurilor care s-au finalizat printr-o decizie definitivă. Această prevedere (Articolul 4 din Protocolul 7) oricum nu se aplică asupra unor proceduri noi iniţiate.” (Gradinger v. Austria, 23 October 1995, § 53, Series A no. 328-C). Astfel, dacă se acceptă că ultima propoziţie din articolul 63 alin.(6) este aparent corespunzătoare, atunci prima propoziţie nu are nici un efect juridic, şi persoana rămîne a fi „pasibilă de a fi urmărită” în continuare (Franz Fischer v. Austria, no. 37950/97, § 29, 29 May 2001, Nikitin v. Russia, no. 50178/99, § 36, ECHR 2004-VIII). Avînd în vedere principiile de interpretare a Articolului 4 din Protocolul 7 la Convenţie de către Curtea Europeană, pentru instanţa internaţională nu va conta ce fel de calitate a avut persoana - bănuit sau învinuit. Curtea Europeană îl va aprecia ca „acuzat”, adică persoana căreia i s-a adus la cunoştinţă oficial despre existenţa unei acuzaţii în materie penală (Eckle v. Germany, judgment of 15 July 1982, Series A no. 51, § 73).
    13. Curtea Constituţională a constatat necorespunderea alin.(6) art.63 CPP cu principiul constituţional privind accesul liber la justiţie, raportat la victimă (partea vătămată).
    Incertitudinea generată de alin.(6) art.63 CPP şi lipsa unui act doveditor privind încetarea de drept a calităţii de bănuit nu permite persoanei-victime de a fi informată cu privire la încetarea urmăririi penale, de a contesta actul inexistent şi de a reclama, în caz de necesitate, organul de urmărire penală. De asemenea, nu permite organului statal să constate că s-a desfăşurat o anchetă eficientă, exigenţă înaintată faţă de orice procedură penală finalizată.
    În baza celor expuse, Curtea Constituţională apreciază că alin.(6) art.63 CPP îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie şi este neconform cu art.20 din Constituţie.
    14. În cadrul procedurii de examinare a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională are obligaţia de a interpreta normele constituţionale aplicativ la cauza concretă, acesta fiind eminamente un control concret de constituţionalitate.
    Procurorul, după un an şi opt luni, a reluat prin ordonanţă urmărirea penală, înaintînd cetăţeanului Ţ.S. învinuirea privind săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art. 3091 alin.(3) lit. b), c), e) din Codul penal. Pentru a nu încălca dreptul persoanei de a nu fi urmărită sau judecată de mai multe ori pentru aceeaşi faptă, garantat de art.22 CPP, procurorul era în drept să reia urmărirea penală numai respectînd prevederile art.287 CPP, care este o normă specială, în raport cu alin.(6) art.63 CPP, care este o normă generală. Astfel, în procedura de reluare a urmăririi penale art. 287 CPP are prioritate. În acest caz, procurorul, deţinînd fapte noi ori recent descoperite sau depistînd un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente care a afectat urmărirea penală, era obligat mai întîi să emită ordonanţa de reluare a urmăririi penale şi după aceea să înainteze învinuire
cet. Ţ.S.
    15. În sesizare nu au fost expuse raţionamentele privind necorespunderea normei contestate cu art.25 din Constituţie, iar Curtea nu a constatat o astfel de necorespundere.
    Pentru motivele arătate, conducîndu-se după prevederile art.140 din Constituţie, art.26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.6, art.61, art. 62 lit.e) şi art.68 din Codul jurisdicţiei constituţionale,
    Curtea Constituţională

H O T Ă R Ă Ş T E:

    1. Se declară drept neconstituţional alineatul (6) al articolului 63 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova.
    2. Prezenta hotărîre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE       Dumitru PULBERE

    Nr. 26. Chişinău, 23 noiembrie 2010.

HCCC26/2010 ID intern unic: 336865 Версия на русском	Fişa actului juridic
Republica Moldova
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
HOTĂRÎRE Nr. 26 din 23.11.2010
asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor alin.(6) art.63 din Codul de procedură penală
Publicat : 03.12.2010 în Monitorul Oficial Nr. 235-240 art Nr : 27 Data intrarii in vigoare : 23.11.2010
În numele Republicii Moldova, Curtea Constituţională în componenţa: Dumitru PULBERE - preşedinte Victor PUŞCAŞ - judecător-raportor Petru RAILEAN - judecător Elena SAFALERU - judecător Valeria ŞTERBEŢ - judecător grefier – Dina Musteaţa, cu participarea reprezentantului Curţii Supreme de Justiţie – Raisa Botezatu, vicepreşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie, a avocatului Gheorghe Ulianovschi, a reprezentanţilor permanenţi la Curtea Constituţională, al Parlamentului, Ion Creangă, al Guvernului, Oleg Efrim, a reprezentantului Procuraturii Generale, Ruslan Popov, călăuzindu-se de art.135 alin.(1) lit. g) din Constituţie, art.4 alin.(1) lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.4 alin.(1) lit. g) şi art.16 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, a examinat în şedinţă plenară deschisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor alin.(6) art.63 din Codul de procedură penală. Drept temei pentru examinarea dosarului a servit sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, depusă la 3 iunie 2010, în conformitate cu prevederile art.24 şi art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.38 şi art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Prin decizia Curţii Constituţionale din 18 iunie 2010 sesizarea a fost acceptată spre examinare în fond şi înscrisă în ordinea de zi. În procesul examinării preliminare a sesizării Curtea Constituţională a dispus de punctele de vedere comunicate de Parlament, Preşedintele interimar al Republicii Moldova, Guvern, Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor, Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura Generală, Curtea de Conturi, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Agentul guvernamental. Examinînd materialele dosarului, audiind informaţia prezentată de judecătorul-raportor şi explicaţiile participanţilor la proces, Curtea Constituţională a c o n s t a t a t: 1. Prin ordonanţa din 13 iunie 2007 cetăţeanul Ţ. S. a fost recunoscut în calitate de bănuit în cauza penală privind comiterea de către un grup de persoane a acţiunilor de tortură împotriva unui minor, cu folosirea unor instrumente speciale de tortură sau a altor obiecte adaptate în acest scop, infracţiune prevăzută de art.3091 alin.(3) lit. b), c), e) din Codul penal¹. __________________________ ¹ Republicat: M.O. 2009, nr.72-74, art.195 Potrivit prevederilor art.63 alin.(2) din Codul de procedură penală² (în continuare – CPP), organul de urmărire penală nu este în drept să menţină în calitate de bănuit persoana în privinţa căreia a fost dată o ordonanţă de recunoaştere în această calitate mai mult de 3 luni, iar cu acordul Procurorului General şi al adjuncţiilor săi, mai mult de 6 luni. _________________________ ² M.O., 2003, nr.104-110, art.447 După un an şi opt luni, la 6 februarie 2009, procurorul a reluat urmărirea penală şi a emis ordonanţa de punere sub învinuire a cet. Ţ.S. pentru săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art.3091 alin.(3) lit. b), c), e) din Codul penal. Fiind atacată cu plîngere, ordonanţa a fost respinsă de către procurorul ierarhic superior, care a invocat prevederile art.63 alin.(6) CPP. La 30 decembrie 2009, prin încheierea judecătoriei s. Botanica, în temeiul art.7 şi art.349 CPP, s-a admis demersul avocatului Gheorghe Ulianovschi privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. 2. În sesizarea aprobată prin Hotărîrea nr.9 din 29 martie 2010, Curtea Supremă de Justiţie a contestat constituţionalitatea prevederii „Încetarea de drept a calităţii de bănuit în legătură cu expirarea termenelor indicate în alin. (2), în cazul acumulării ulterioare a probelor suficiente, nu împiedică punerea persoanei sub învinuire pentru acelaşi fapt” din alin.(6) art.63 CPP, invocînd în principal prevederile art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare – Convenţia)³, care statuează principiul non bis in idem, şi art.21 din Constituţie, care consacră principiul prezumţiei nevinovăţiei, precum şi dispoziţiile alin.(1) art.16, art.20 şi art.25 alin.(1) din Constituţie. ______________________ ³ Tratate internaţionale, 1998, vol.1 În şedinţa Curţii Constituţionale, reprezentantul Curţii Supreme de Justiţie a extins obiectul sesizării, solicitînd controlul constituţionalităţii primei propoziţii din alin.(6) art.63 CPP: „Dacă, la expirarea termenelor indicate în alin.(2), nu s-a dispus scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau punerea ei sub învinuire, calitatea de bănuit încetează de drept”, afirmînd că această prevedere nu corespunde principiilor clarităţii şi previzibilităţii normei de drept, precum şi principiului accesului liber la justiţie. Astfel, a fost sesizat integral alin.(6) art.63 CPP. 3. Raportînd prevederea contestată la normele Constituţiei, actelor internaţionale şi legislaţiei naţionale în domeniu, Curtea reţine următoarele. Argumentul principal, invocat de Curtea Supremă de Justiţie, constituie încălcarea dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. În Republica Moldova acest drept este garantat justiţiabililor de alin.(2) art.7 CP şi art.22 CPP. Avîndu-şi originea în dreptul roman şi fiind formulat ca principiul non bis in idem, acest drept a devenit în epoca modernă un principiu fundamental şi incontestabil al oricărui sistem de drept şi este garantat de normele actelor internaţionale, la care a aderat şi Republica Moldova. Astfel, art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia europeană stipulează: „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvîrşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat”. Cu termeni similari operează şi art.14 alin.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă în conformitate cu legea şi cu procedura penală a fiecărei ţari”⁴. ________________________ ⁴Tratate internaţionale, 1998, vol. 1 4. În unele state (de exemplu, Rusia, Azerbaidjan, Albania, Estonia, Letonia, Georgia, Slovacia, Slovenia) acest drept este consacrat expres în Constituţie, în alte state, inclusiv în Republica Moldova, acest drept derivă din normele constituţionale. Autorul sesizării şi-a fundamentat sesizarea pe dispoziţiile Convenţiei europene. Prin art.134 şi art.135 din Constituţie, Curtea Constituţională este abilitată să verifice constituţionalitatea, şi nu convenţionalitatea normei naţionale, unicul act ce urmează a fi aplicat la soluţionarea cauzelor privind constituţionalitatea fiind Constituţia. Verificarea convenţionalităţii şi interpretarea normelor tratatelor internaţionale este de competenţa exclusivă a instanţelor internaţionale. O altă abordare a acestei probleme ar induce ideea greşită că tratatele internaţionale au prioritate asupra Constituţiei Republicii Moldova. În Hotărîrea nr.55 din 14.10.1999, referindu-se la regimul tratatelor internaţionale în dreptul intern, Curtea Constituţională a menţionat că „tratatele internaţionale au prioritate numai asupra legilor interne, dar nu şi asupra normelor constituţionale”⁵, poziţie reiterată ulterior (Hotărîrea nr.72 din 23.12.1999⁶). ___________________________ ⁵ Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 55 din 14.10.99 privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din Constituţia Republicii Moldova //Monitorul Oficial 118-119/64, 28.10.1999 ⁶ Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 72 din 23.12.99 despre controlul constituţionalităţii art. 79 alin. 1, 2, 5 şi 6 şi art. 79/1 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova //Monitorul Oficial 1-4/1, 06.01.2000 Potrivit alin.(1) art.4 din Constituţie, Curtea Constituţională are obligaţia de a interpreta şi aplica dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Norma constituţională nu obligă Curtea să acorde prioritate prevederilor tratatelor internaţionale, la care Republica Moldova este parte, ci o obligă să ţină cont de ele în procesul interpretării normelor constituţionale. În baza acestui raţionament, Curtea Constituţională va analiza textul contestat din lege, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei penale, prin prisma normelor constituţionale invocate de autorul sesizării, luînd în considerare prevederile Convenţiei şi jurisprudenţa în domeniu a Curţii Europene a Drepturilor Omului. 5. Pentru soluţionarea cauzei Curtea Constituţională va identifica norma constituţională pertinentă care poate fi raportată la art.4 al Protocolului nr.7 la Convenţia europeană şi art.14 alin.7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, articole care consacră dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. Curtea a constatat că dreptul în cauză derivă din art.21 din Constituţie, conform căruia: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”. Din conţinutul normei constituţionale se deduc trei principii: prezumţia nevinovăţiei, caracterul public al procedurilor penale şi posibilitatea persoanei de a utiliza toate mijloacele procedurale necesare pentru apărarea sa. Ultimul principiu consacră ideea că partea apărării dispune de un şir de pîrghii care pot fi utilizate pentru apărarea persoanei în procesul de probare a vinovăţiei de către partea acuzării, inclusiv dreptul de a nu fi urmări, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. Din cele enunţate rezultă că principiul statuat de art.21 din Constituţie – asigurarea tuturor garanţiilor necesare apărării persoanei acuzate de un delict în procesul judiciar - pe lîngă alte drepturi procesuale, oferă persoanei şi dreptul constituţional de a nu fi urmărită, judecată sau pedepsită de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. Principiul în cauză presupune că cel care prin conduita sa a ignorat ordinea de drept va răspunde o singură dată pentru fapta ilicită, pentru o încălcare a legii se va aplica o singură sancţiune juridică. Acest principiu constituţional se aplică nu numai în cauzele penale, dar şi în cauzele contravenţionale, precum şi în orice altă formă de răspundere juridică din aceeaşi materie de drept (de exemplu - penală sau civilă). În prezenta hotărîre Curtea Constituţională va aborda acest principiu în special în materia penală. 6. În procesul de probare a vinovăţiei de către partea acuzării, suspiciunile organelor de urmărire penală sau ale justiţiei afectează grav onoarea şi demnitatea persoanei nevinovate. Cu toate acestea, suspiciunile nu pot fi interzise, deoarece ele contribuie la elucidarea adevărului. Anume din aceste considerente societatea a echilibrat dreptul acuzării de a avea suspiciuni cu dreptul persoanei de a nu fi urmărită sau judecată de două ori pentru aceeaşi infracţiune. Sensul acestui drept este, pe de o parte, de a evita suferinţele repetate ale persoanei în cazul cînd prima dată suspiciunile nu s-au confirmat, iar pe de altă parte, de a exclude hărţuirea persoanei de către organele de urmărire penală prin anchetarea aceleiaşi fapte. Principiul constituţional de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă impune în linii mari autorităţilor publice competente nu numai interdicţia de a judeca repetat persoana, dar şi interdicţia de a urmări de mai multe ori persoana pentru aceeaşi faptă. În practică, ultima interdicţie trezeşte cele mai multe controverse, deoarece, în materie penală, puţini înţeleg că acest principiu se aplică şi în cazul cînd persoana a fost supusă unei urmăriri ce nu a condus la condamnare. Curtea Constituţională, conferind acestui principiu o conotaţie constituţională, relevă că el se aplică numai atunci cînd s-a emis un act cu caracter definitiv, fie că este vorba de o ordonanţă de încetare a urmăririi penale, fie de o sentinţă de acuzare sau achitare. În cazul în care actul poate fi atacat prin căile ordinare de atac, regula non bis in idem nu se aplică. Pentru a nu transforma dreptul de a nu fi urmărit sau judecat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă într-un drept absolut, ceea ce ar împiedica descoperirea infracţiunilor şi criminalilor, sistemele de drept, inclusiv Convenţia, au reglementat expres derogările admisibile. Aceste derogări oferă organelor de urmărire penală posibilitatea de a relua urmărirea şi sînt formulate, în termeni aproape identici, în art.22 şi art.287 CPP, precum şi în art.4 al Protocolului nr.7 la Convenţie. Conform acestor norme, reluarea urmăririi penale se admite numai dacă „fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sînt de natură să afecteze hotărîrea pronunţată”. Înterpretînd prin prisma Constituţiei dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori, aşa cum este formulat în art.22 CPP, Curtea Constituţională consideră că termenii „judecat” şi „pedepsit” se dublează, or, pedeapsa poate surveni numai în cadrul unui proces judiciar, ceea ce echivalează cu judecarea persoanei. Curtea Constituţională constată că numai o astfel de interpretare a dreptului de a nu fi urmărit sau judecat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă este în concordanţă cu art.21 din Constituţie, care stipulează obligaţia statului de a asigura toate garanţiile necesare apărării persoanei în cadrul procesului judiciar, şi alin.(1) art.16 din Constituţie privind îndatorirea primordială a statului de a respecta şi ocroti persoana. 7. În orice societate democratică protecţia persoanei este una din atribuţiile de bază ale statului. În exercitarea acestei atribuţii, statul a instituit norme procesual penale, concentrate în Codul de procedură penală al Republicii Moldova, care au drept scop, pe de o parte, să protejeze persoana, societatea şi statul de infracţiuni, astfel încît persoana care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale, şi, pe de altă parte, să protejeze persoana şi societatea de actele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere, comise în activitatea de cercetare a infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, pentru ca nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată. Prin normele procesual penale, legislatorul naţional a urmărit instituirea unui echilibru echitabil între aceste două mari sarcini ale procesului penal, pentru stabilirea adevărului şi exercitarea unei justiţii veritabile. Instanţele judecătoreşti şi organele de urmărire penală, care aplică normele procesual penale, sînt obligate să activeze în aşa mod, încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată, sau supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrîngere. Pentru a proteja persoanele suspectate de săvîrşirea infracţiunilor de acţiunile arbitrare ale organelor de urmărire penală, normele de procedură penală din Republica Moldova divizează aceste persoane în trei categorii: bănuiţi, învinuiţi şi inculpaţi. Fiecare categorie implică drepturi speciale, care permit persoanei să reacţioneze prin mijloace legale pentru apărarea sa eficientă împotriva suspiciunilor organelor de urmărire penală sau ale instanţelor de judecată. 8. În sensul art.63 CPP, bănuit este persoana faţă de care există anumite suspiciuni sau probe privind săvîrşirea infracţiunii, dar nu există suficiente probe pentru a înainta învinuirea şi a o recunoaşte în calitate de învinuit. Aceeaşi normă procesuală prevede trei acte procedurale prin care persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit: 1) procesul-verbal de reţinere; 2) ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate; 3) ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit. În sensul normelor constituţionale, recunoaşterea calităţii de bănuit se aplică în interesul persoanei, pentru apărarea sa, persoana dobîndind astfel drepturi suplimentare, reglementate de art.64 CPP (să ştie de ce este bănuit, să fie audiat în prezenţa apărătorului, să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală ş.a.). În unele sisteme constituţionale nu se atestă categoria de bănuit, după cercetările de rigoare persoanei fiindu-i înaintată învinuirea. Nici sistemul nostru de drept nu prevede obligativitatea recunoaşterii persoanei în calitate de bănuit, aceasta se aplică la discreţia organului de urmărire penală sau a procurorului, cărora le aparţine dreptul de a alege direcţiile juste de exercitare a urmăririi penale. Astfel, organul de urmărire penală, dacă dispune de probe suficiente, poate înainta direct învinuirea. Recunoaşterea calităţii de bănuit presupune nu numai drepturi procesuale, dar şi restrîngerea drepturilor constituţionale legate de libertatea persoanei, dreptul la libera circulaţie ş.a. Şi în cazul recunoaşterii calităţii de bănuit pe cel de-al treilea temei - prin ordonanţă - persoana este supusă unor restrîngeri: imposibilitatea legalizării unor acte (spre exemplu, de identitate), consemnarea faptului respectiv în cazierul judiciar, în cazul cînd persoana este nevinovată - suferinţa psihologică, cauzată de suspectarea de comiterea unei infracţiuni, atitudinea societăţii şi a victimei ş.a. În acest aspect Curtea Constituţională nu este de acord cu opinia plenului Curţii Supreme de Justiţie, expusă în Hotărîrea nr.7 din 04.07.2005⁷, conform căreia „pornirea urmăririi penale, recunoaşterea persoanei în calitate de bănuit, punerea persoanei sub învinuire, dispunerea efectuării unei expertize nu afectează drepturi sau libertăţi constituţionale”. _____________________________ ⁷ Hotărîrea nr.1 din 22.01.2008 privind controlul constituţionalităţii art.2 alin.(1) şi alin.(4) din Codul de procedură penală //Monitorul Oficial 25-27/1, 05.02.2008 Pentru a conferi previzibilitate şi claritate normei restrictive, CPP, la alin.(2) art.63, reglementează termenele în care persoana poate avea calitatea de bănuit. Aceste termene variază de la 72 ore în cazul reţinerii persoanei, 10 zile în cazul aplicării măsurii preventive neprivative de libertate pînă la 3 luni sau, cu acordul Procurorului General sau al adjuncţilor săi, 6 luni în cazul emiterii unei ordonanţe. În acelaşi scop CPP, la alin.(3) art.63, reglementează acţiunile pe care trebuie să le întreprindă în mod obligatoriu organul de urmărire penală. Astfel, la momentul expirării termenului reţinerii organul de urmărire penală trebuie să elibereze bănuitul ori să revoce, în modul stabilit de lege, măsura preventivă aplicată în privinţa lui, dispunînd scoaterea lui de sub urmărire sau punerea lui sub învinuire. Potrivit alin.(5) art.63 CPP, „calitatea de bănuit încetează din momentul eliberării reţinutului, revocării măsurii preventive aplicate în privinţa lui ori, după caz, anulării ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi scoaterii lui de sub urmărire, sau din momentul emiterii de către organul de urmărire penală a ordonanţei de punere sub învinuire.” Punerea persoanei sub învinuire permite organelor de urmărire penală, pe de o parte, să efectueze acţiunile necesare urmăririi penale, iar pe de altă parte, să facă previzibilă situaţia persoanei fără a leza drepturile fundamentale ale acesteia. Procedura scoaterii bănuitului de sub urmărire penală este reglementată de art.284 CPP. Acesta fiind sensul normei art.63 la momentul adoptării CPP, ulterior, însă, în procesul aplicării, organele de urmărire penală au comis încălcări legate în principal de nerespectarea riguroasă a procedurii privind anularea ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi scoatere de sub urmărire. Din aceste considerente, prin Legea nr.264-XVI din 28.07.2006⁸, art.63 CPP a fost completat cu un nou alineat, prin care s-a reglementat procedura de scoatere a persoanei de sub urmărire penală în cazul expirării termenelor reglementate de alin.(2) art.63 CPP, prin încetarea acestei calităţi de drept. Intenţia legislatorului, deşi nu a fost expusă în nota informativă la proiectul de lege, a constituit respectarea drepturilor persoanei bănuite, pentru a exclude încălcarea termenelor legale de către organele de urmărire penală. Aplicarea ulterioară a acestei norme a dus la lezarea drepturilor constituţionale ale persoanelor, în special, prin refuzul organelor de urmărire penală şi al instanţelor de judecată de a emite un act privind încetarea de drept a urmăririi penale şi a calităţii de bănuit. __________________________ ⁸ M.O. 2006, nr.170-173, art.781 Alineatul (6) al art.63 CPP, pe lîngă incertitudinile generate de prima propoziţie, în următoarea propoziţie a prevăzut, prin neglijarea normelor tehnicii legislative, posibilitatea punerii ulterioare a persoanei sub învinuire pentru aceeaşi faptă. Coliziunea dintre norme se datorează faptului că prevederea în cauză descrie o procedură, ce face obiectul unui alt compartiment al legii, fiind reglementată de art.287 CPP. După cum s-a menţionat anterior, pentru ca organul de urmărire penală să poată relua urmărirea penală, legislatorul, la alin.(4) art.287 CPP, a stipulat că această acţiune se admite „numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente de natură să afecteze hotărîrea pronunţată”. Acestea sînt unicele circumstanţe, în care intervine derogarea de la principiul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori pentru aceeaşi faptă, consacrat de art.22 CPP, care la alin.(2) prevede derogările admisibile. Astfel, Curtea Constituţională relevă că prin sintagma „în cazul acumulării ulterioare a probelor suficiente” din propoziţia a doua a alin.(6) art.63 CPP legiuitorul nu numai a neglijat normele tehnicii legislative, dar, contrar prevederilor art.22 şi art.287 CPP, a permis organelor de urmărire penală să pună persoana sub învinuire pentru aceeaşi faptă. Această sintagmă, fiind mult mai generală după conţinut, intră în contradicţie cu prevederea „apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente de natură să afecteze hotărîrea pronunţată” din art.22 şi art.287 CPP. Neavînd ca suport o procedură reglementată clar de CPP, ea permite reluarea urmăririi penale şi după încetarea calităţii de bănuit a persoanei, în baza probelor dobîndite în procedura precedentă deja finalizată. Astfel, dacă pentru organul de urmărire penală sintagma „în cazul acumulării ulterioare a probelor suficiente” poate însemna continuarea urmăririi penale, pentru persoana suspectată aceasta înseamnă urmărire penală repetată, ceea ce este contrar principiului non bis in idem. În baza celor expuse, Curtea Constituţională constată că sintagma „în cazul acumulării ulterioare a probelor suficiente” încalcă dreptul de a nu fi urmărit sau judecat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă, consacrat de art.21 din Constituţie, articol care obligă autorităţile publice competente să asigure persoanei suspectate de săvîrşirea unei infracţiuni toate garanţiile necesare apărării sale. 9. Într-o astfel de interpretare, propoziţia a doua a alin.(6) art.63 CPP este apreciată de Curtea Constituţională şi ca fiind contrară principiului previzibilităţii normei de drept. Or în cazul cînd calitatea de bănuit a încetat de drept, ca urmare a expirării termenelor prescrise de alin.(2) art.63 CPP, persoana are convingerea că nu mai este bănuită şi urmărită penal. Sintagma „în cazul acumulării ulterioare a probelor suficiente” însă creează pentru persoană o situaţie de incertitudine, intrînd în contradicţie cu principiul previzibilităţii. 10. Şi prima propoziţie a alin.(6) art.63 CPP, conform căreia „Dacă, la expirarea termenelor indicate în alin.(2), nu s-a dispus scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau punerea ei sub învinuire, calitatea de bănuit încetează de drept”, generează consecinţe imprevizibile, deoarece nu obligă organul de urmărire penală să elibereze persoanei un act care să certifice încetarea de drept a calităţii de bănuit şi astfel persoana să fie scoasă de sub urmărirea penală, chiar dacă acţiunea în cauză este prevăzută - în special pentru procuror - de alin.(3) art.284 CPP. Acest fapt pune persoana într-o situaţie incertă, deoarece ea nu poate proba încetarea urmăririi penale. Din explicaţiile reprezentantului Procuraturii Generale, expuse în şedinţa în plen a Curţii, această situaţie se datorează interpretării diferite de către organele de urmărire penală şi instanţele de judecată a alin.(3) art.63 CPP, conform căruia: „La momentul expirării, după caz, a unui termen indicat în alin.(2), organul de urmărire penală este obligat să elibereze bănuitul reţinut ori să revoce, în modul stabilit de lege, măsura preventivă aplicată în privinţa lui, dispunînd scoaterea lui de sub urmărire sau punerea lui sub învinuire”. În opinia unor practicieni, organele de urmărire penală sînt obligate să emită o ordonanţă de scoatere sau punere sub învinuire numai în privinţa persoanelor care au fost recunoscute în calitate de bănuit conform pct.1) şi 2) alin.(2) art.63 CPP (a persoanelor reţinute şi a celor în privinţa cărora a fost aplicată o măsură preventivă neprivativă de libertate). În cazul recunoaşterii prin ordonanţă a calităţii de bănuit în baza pct.3) alin.(2) art.63 CPP, însă, în opinia lor, această calitate încetează de drept conform alin.(6) art.63 CPP şi nu este necesară emiterea unei ordonanţe privind scoaterea de sub urmărire. Pentru a corespunde celor trei criterii de calitate – accesibilitate, previzibilitate şi claritate – norma de drept trebuie să fie formulată cu suficientă precizie, astfel încît să permită persoanei să decidă asupra conduitei sale şi să prevadă, în mod rezonabil, în funcţie de circumstanţele cauzei, consecinţele acestei conduite. În caz contrar, cu toate că legea conţine o normă de drept care aparent descrie conduita persoanei în situaţia dată, persoana poate pretinde că nu-şi cunoaşte drepturile şi obligaţiile. Într-o astfel de interpretare, norma ce nu corespunde criteriilor clarităţii este contrară art.23 din Constituţie, care statuează obligaţia statului de a garanta fiecărui om dreptul de a-şi cunoaşte drepturile. Examinînd alin.(6) art.63 CPP după standardele care privesc calitatea legii, Curtea Constituţională îl apreciază integral drept neconform art.23 din Constituţie. Necesitatea examinării calităţii legii de către autorităţile publice ale Republicii Moldova a fost evidenţiată şi în jurisprudenţa CtEDO pe mai multe cauze (Busuioc v. Moldova⁹, Guţu v. Moldova¹⁰). Astfel, în cauza Guţu v. Moldova, § 66 (Guţu v. Moldova nr. 20289/02, 7 iunie 2007): „...expresia „prevăzută de lege” nu presupune doar corespunderea cu legislaţia naţională, dar, de asemenea, se referă la calitatea acelei legislaţii (a se vedea Half ord v. the United Kingdom, Reports 1997-III, p. 1017, § 49). ...Legislaţia naţională trebuie să indice cu o claritate rezonabilă scopul şi modalitatea de exercitare a discreţiei relevante acordate autorităţilor publice, pentru a asigura persoanelor nivelul minim de protecţie la care cetăţenii au dreptul în virtutea principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică (a se vedea Domenichini v. Italy, Reports 1996-V, p. 1800, § 33)”. __________________________ ⁹ M.O., 09.06.2005 ¹⁰M.O., 09.10.2007, nr.157-160 11. Autorul sesizării a solicitat să fie recunoscută neconstituţională numai propoziţia a doua din alin.(6) art.63 CPP. În şedinţa în plen a Curţii Constituţionale reprezentantul Curţii Supreme de Justiţie şi-a extins obiectul sesizării asupra primei propoziţii a alin.(6) art.63 CPP. În punctul precedent al prezentei hotărîri Curtea a constatat şi neconstituţionalitatea acesteia. Conform art.6 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională îşi stabileşte ea însăşi limitele de competenţă. Controlînd constituţionalitatea actului contestat, Curtea Constituţională poate pronunţa o hotărîre şi în privinţa altor acte normative a căror constituţionalitate depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului contestat. În baza normei precitate, Curtea apreciază drept neconstituţional alin.(6) art.63 CPP integral. 12. În cadrul interpretării normelor constituţionale raportate la cauza examinată, Curtea Constituţională a luat în considerare art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţie şi jurisprudenţa în domeniu a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a specificat că „... scopul Articolului 4 din Protocolul 7 este de a interzice repetarea procedurilor care s-au finalizat printr-o decizie definitivă. Această prevedere (Articolul 4 din Protocolul 7) oricum nu se aplică asupra unor proceduri noi iniţiate.” (Gradinger v. Austria, 23 October 1995, § 53, Series A no. 328-C). Astfel, dacă se acceptă că ultima propoziţie din articolul 63 alin.(6) este aparent corespunzătoare, atunci prima propoziţie nu are nici un efect juridic, şi persoana rămîne a fi „pasibilă de a fi urmărită” în continuare (Franz Fischer v. Austria, no. 37950/97, § 29, 29 May 2001, Nikitin v. Russia, no. 50178/99, § 36, ECHR 2004-VIII). Avînd în vedere principiile de interpretare a Articolului 4 din Protocolul 7 la Convenţie de către Curtea Europeană, pentru instanţa internaţională nu va conta ce fel de calitate a avut persoana - bănuit sau învinuit. Curtea Europeană îl va aprecia ca „acuzat”, adică persoana căreia i s-a adus la cunoştinţă oficial despre existenţa unei acuzaţii în materie penală (Eckle v. Germany, judgment of 15 July 1982, Series A no. 51, § 73). 13. Curtea Constituţională a constatat necorespunderea alin.(6) art.63 CPP cu principiul constituţional privind accesul liber la justiţie, raportat la victimă (partea vătămată). Incertitudinea generată de alin.(6) art.63 CPP şi lipsa unui act doveditor privind încetarea de drept a calităţii de bănuit nu permite persoanei-victime de a fi informată cu privire la încetarea urmăririi penale, de a contesta actul inexistent şi de a reclama, în caz de necesitate, organul de urmărire penală. De asemenea, nu permite organului statal să constate că s-a desfăşurat o anchetă eficientă, exigenţă înaintată faţă de orice procedură penală finalizată. În baza celor expuse, Curtea Constituţională apreciază că alin.(6) art.63 CPP îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie şi este neconform cu art.20 din Constituţie. 14. În cadrul procedurii de examinare a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională are obligaţia de a interpreta normele constituţionale aplicativ la cauza concretă, acesta fiind eminamente un control concret de constituţionalitate. Procurorul, după un an şi opt luni, a reluat prin ordonanţă urmărirea penală, înaintînd cetăţeanului Ţ.S. învinuirea privind săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art. 3091 alin.(3) lit. b), c), e) din Codul penal. Pentru a nu încălca dreptul persoanei de a nu fi urmărită sau judecată de mai multe ori pentru aceeaşi faptă, garantat de art.22 CPP, procurorul era în drept să reia urmărirea penală numai respectînd prevederile art.287 CPP, care este o normă specială, în raport cu alin.(6) art.63 CPP, care este o normă generală. Astfel, în procedura de reluare a urmăririi penale art. 287 CPP are prioritate. În acest caz, procurorul, deţinînd fapte noi ori recent descoperite sau depistînd un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente care a afectat urmărirea penală, era obligat mai întîi să emită ordonanţa de reluare a urmăririi penale şi după aceea să înainteze învinuire cet. Ţ.S. 15. În sesizare nu au fost expuse raţionamentele privind necorespunderea normei contestate cu art.25 din Constituţie, iar Curtea nu a constatat o astfel de necorespundere. Pentru motivele arătate, conducîndu-se după prevederile art.140 din Constituţie, art.26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.6, art.61, art. 62 lit.e) şi art.68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională H O T Ă R Ă Ş T E: 1. Se declară drept neconstituţional alineatul (6) al articolului 63 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova. 2. Prezenta hotărîre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE Dumitru PULBERE Nr. 26. Chişinău, 23 noiembrie 2010.