grefier – Dina Musteaţa, cu participarea reprezentantului autorului sesizării, Vitalie Nagacevschi, reprezentantului Parlamentului, Victor Morgoci,  reprezentantului permanent al Guvernului la Curtea Constituţională, Oleg Efrim, reprezentanţilor Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Alexei Secrieru, vicedirector, şi Valeriu Sîrcu, şeful Serviciului de prevenire şi combatere a spălării banilor, călăuzindu-se de art.135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, art.4 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 16 alin. (1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, a examinat în şedinţă plenară deschisă dosarul pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.1104-XV din 06.06.2002 „Cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei” şi din Legea nr.190-XVI din 26.07.2007 „Cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului”.
    Drept temei pentru examinarea dosarului a servit sesizarea deputatului în Parlament Valentin Chepteni, depusă la 18 iunie 2010, în conformitate cu prevederile art. 24 şi art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art. 38 şi art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale.
    Prin decizia Curţii Constituţionale din 30 iunie 2010 sesizarea a fost acceptată spre examinare în fond şi înscrisă în ordinea de zi.
    În procesul examinării preliminare a sesizării Curtea Constituţională a solicitat puncte de vedere Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Ministerului Finanţelor, Ministerului Economiei, Curţii Supreme de Justiţie, Procuraturii Generale, Universităţii de Stat din Moldova, Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Băncii Naţionale a Moldovei.
    Examinînd materialele dosarului, audiind informaţia prezentată de judecătorul-raportor şi explicaţiile participanţilor la proces,
    Curtea Constituţională
    1. La 06.06.2002 Parlamentul a adoptat Legea cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei nr.1104-XV¹ (în continuare – Legea nr.1104-XV din 06.06.2002). În sesizare, din această lege se contestă art.7 alin.(1) lit. h), n) , care prevede că Centrul, în exercitarea atribuţiilor şi obligaţiilor, are dreptul:
    __________________________
    ¹  M.O., 2002, nr.91-94, art.668

    „h) să suspende operaţiunile persoanelor juridice, precum şi ale persoanelor fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, pe conturi în bănci şi în alte instituţii financiare şi să sechestreze mijloacele băneşti, bunurile materiale, datoriile debitoare şi alte active ale acestor persoane în cazul depistării unor fapte de activitate economică ilicită, neonorării obligaţiilor faţă de buget sau să sisteze executarea operaţiunilor financiare limitate sau suspecte;
    n) să sechestreze şi/ori să ridice de la persoanele juridice, precum şi de la persoanele fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, bunurile materiale, inclusiv mijloacele de transport, în cazul:
    - lipsei, la momentul transportării, păstrării ori comercializării, a documentelor ce confirmă provenienţa lor legală;
    - păstrării de bunuri neînregistrate în documentele contabile sau păstrării lor în locuri nedeclarate autorităţii fiscale”.
    Legea cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului nr.190-XVI² a fost adoptată la 26.07.2007 (în continuare – Legea nr.190-XVI din 26.07.2007). Din această lege se contestă art.8 alin.(1) şi alin.(2):
    __________________________
    2  M.O., 2007, nr.141-145, art.59

    „(1) Entităţile raportoare sînt obligate să informeze imediat Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei despre orice activitate sau tranzacţie suspectă, în curs de pregătire, de realizare sau deja realizată. Datele privind tranzacţia suspectă sînt reflectate într-un formular special, care se remite Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei în cel mult 24 de ore.
    (2) Tranzacţiile realizate sau în proces de realizare printr-o operaţiune cu o valoare ce depăşeşte 500 de mii de lei, precum şi cele realizate prin mai multe operaţiuni, în decursul a 30 de zile calendaristice, în valoarea menţionată, sînt reflectate în formularul special, care se remite Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei cel tîrziu la data de 15 a lunii imediat următoare lunii de gestiune”.
    În opinia autorului sesizării, dispoziţiile art.7 alin.(1) lit.h), n) din Legea cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi art.8 alin.(1) şi alin.(2) din Legea cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului contravin prevederilor Constituţiei Republicii Moldova: art.1 alin.(3), art.4, art.16, art.21, art.46 alin.(2), (3), (4), art.54, art.126 alin.(1), alin.(2) lit.b), h), precum şi prevederilor Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în mod expres: art.6, art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, încalcînd astfel principiile egalităţii în drepturi, prezumţiei nevinovăţiei, dreptul la proprietatea privată şi protecţia acesteia, precum şi principiul concurenţei libere.
    2. Examinînd prevederile contestate sub raportul dispoziţiilor Legii Supreme şi legislaţiei în domeniu, Curtea reţine următoarele.
    În anul 2002 şi, respectiv, 2007 Republica Moldova a devenit parte la Convenţia privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 8 noiembrie 1990³ şi la Convenţia Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului din 16 mai 2005⁴, alăturîndu-se astfel eforturilor conjugate ale comunităţii internaţionale de combatere a infracţiunilor economico-financiare şi a terorismului.
    ___________________________
    ³  Ratificată prin Legea nr.914-XV din 15.03.02 , M. O.,  2002, nr.43-45, art.281
    ⁴ Ratificată prin Legea nr.165-XVI din 13.07.07 , M.O., 2007, nr.117-126, art.532

    Curtea Constituţională relevă că  aplicarea acestor tratate internaţionale se limitează la acţiunile ce rezultă din activitatea infracţională şi, în consecinţă, cad sub incidenţa normelor procesual penale. Astfel, măsurile legislative şi de alt ordin, obligatorii pentru statele ce au devenit parte la aceste tratate, sînt „considerate necesare pentru a permite confiscarea instrumentelor şi a veniturilor provenite din activitatea infracţională sau a bunurilor, valoarea cărora corespunde acestor venituri”. Obiectivele convenţiilor în cauză constituie cooperarea reciprocă şi realizarea unui schimb de date între statele părţi, promovarea unei politici penale comune, contracararea infracţionalităţii şi anihilarea fluxurilor financiare provenite din activitatea infracţională, protecţia societăţii de acest gen de infracţiuni. Măsurile elaborate de state în baza convenţiilor trebuie să permită exercitarea de către persoanele afectate de aceste măsuri a căilor de recurs efective în vederea protecţiei drepturilor  ce le aparţin.
    3. Prin legile respective de ratificare, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei a fost desemnat, de rînd cu alte organe, în calitate de autoritate responsabilă pentru realizarea prevederilor convenţiilor menţionate.
    Potrivit Legii nr.1104-XV din 06.06.2002, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei este un organ de ocrotire a normelor de drept, specializat în contracararea infracţiunilor economico-financiare şi fiscale, precum şi a corupţiei, fiind obligat să activeze în strictă conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, legile şi alte acte normative, precum şi cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, preponderent în baza principiului legalităţii, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
    Atribuţiile şi obligaţiile Centrului sînt specificate expres în art.5 şi art.6 ale legii. Din conţinutul acestor articole se deduc trei direcţii de activitate ale Centrului: de prevenţie, operativă de investigaţie şi de urmărire penală.
    Legea nr.1104-XV din 06.06.2002 atribuie Centrului anumite drepturi, care se realizează în cadrul unor activităţi cu caracter administrativ, prin efectuarea măsurilor operative de investigaţie fără iniţierea urmăririi penale, prin efectuarea măsurilor operative de investigaţie în cadrul urmăririi penale şi în cazurile concrete cu privire la contravenţiile administrative şi de urmărire penală.
    4. Curtea relevă că prevederile contestate ale art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) din Legea nr.1104-XV şi art.8 alin.(1) şi alin.(2) din Legea nr.190-XVI implică imixtiuni în exerciţiul unor drepturi şi libertăţi ale persoanei. 
Curtea va analiza şi va aprecia prevederile contestate în corelare cu Legea privind activitatea operativă de investigaţii⁵ şi Codul de procedură penală⁶, ca legi speciale în domeniul care face obiectul legilor, ale căror norme au fost sesizate.
    __________________________
    ⁵ Legea nr.45-XIII din 12.04.1994, Republicată: M.O., 2003, nr.11-13, art.38
    ⁶ M. O., 2003, nr. 104-110, art.447

    Potrivit normelor contestate ale art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) din Legea nr.1104-XV din 06.06.2002, Centrul este în drept de a efectua:
    - suspendarea operaţiunilor persoanelor juridice, precum şi ale persoanelor fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, pe conturi în bănci şi în alte instituţii financiare,
    - sechestrarea mijloacelor băneşti, a bunurilor materiale, a datoriilor debitoare şi a altor active ale acestor persoane în cazul depistării unor fapte de activitate economică ilicită, neonorării obligaţiilor faţă de buget,
    - sistarea executării operaţiunilor financiare limitate sau suspecte,
    - sechestrarea de la persoanele juridice, precum şi de la persoanele fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, a bunurilor materiale, inclusiv a mijloacelor de transport,
    - ridicarea de la persoanele juridice, precum şi de la persoanele fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, a bunurilor materiale, inclusiv a mijloacelor de transport.
    Curtea menţionează că legea nu indică expres în care dintre cele trei direcţii de activitate ale Centrului: de prevenţie, operativă de investigaţie, de urmărire penală, se încadrează acţiunile enumerate în normele contestate.
    Legea privind activitatea operativă de investigaţii stipulează măsurile operative de investigaţii şi organele abilitate să execute aceste măsuri, temeiurile, condiţiile şi modul de înfăptuire a măsurilor operative de investigaţii, obligaţiile şi drepturile organelor care execută activitatea operativă de investigaţii, precum şi controlul acestei activităţi.
    Potrivit art.13 alin.(1) lit.a) din această lege, organele împuternicite cu executarea activităţii operative de investigaţii au dreptul să înfăptuiască doar  măsurile operative de investigaţii enumerate în articolul 6.
    Astfel, potrivit alin.(2) art.6 al legii, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei efectuează exclusiv măsurile operative de investigaţii prevăzute la pct. 1) şi pct.2) lit.n) - p), dintre care menţionăm controlul transmiterii banilor sau a altor valori materiale estorcate, monitorizarea tranzacţiilor efectuate prin unul sau mai multe conturi bancare... şi numai în cazurile în care aceste măsuri sînt necesare pentru... prevenirea sau descoperirea infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.
    Art.6 din Legea privind activitatea operativă de investigaţii nu prevede, nici la categoria măsurilor operative de investigaţii şi nici la categoria măsurilor asiguratorii, suspendarea operaţiunilor persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător pe conturi în bănci şi în alte instituţii financiare, sechestrarea mijloacelor băneşti, a bunurilor materiale, a datoriilor debitoare şi a altor active ale acestor persoane în cazul depistării unor fapte de activitate economică ilicită, neonorării obligaţiilor faţă de buget, sistarea executării operaţiunilor financiare limitate sau suspecte, sechestrarea şi ridicarea de la persoanele juridice, precum şi de la persoanele fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, a bunurilor materiale, inclusiv a mijloacelor de transport, acţiuni pe care Centrul este în drept să le opereze conform Legii nr.1104-XV din 06.06.2002. 
    Prin urmare, Centrul poate executa acţiunile menţionate doar în cadrul procedurii de urmărire penală, în cazul intentării unei acţiuni penale şi în strictă corespundere cu prevederile Codului de procedură penală. Curtea observă că Legea nr.1104-XV din 06.06.2002 nu conţine nici o stipulaţie privind obligativitatea executării  acestor acţiuni doar în cazul intentării unei acţiuni penale.
    Totodată, din prevederile Legii privind activitatea operativă de investigaţii nu rezultă suficient de clar dacă acţiunile stipulate de  art.8 alin.(1) şi (2) din Legea nr.190-XVI din 26.07.2007 intră în competenţa Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.
Ca organ de urmărire penală, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, şi anume Direcţia generală de urmărire penală din cadrul ei, efectuează urmărirea penală în strictă conformitate cu prevederile legii procesuale penale şi doar privind infracţiunile date în competenţa sa potrivit prevederilor art.269 CPP.
    5. Sechestrarea şi ridicarea bunurilor persoanei fizice sau juridice pot fi efectuate în cursul urmăririi penale cu respectarea principiului constituţional al inviolabilităţii proprietăţii şi doar în baza hotărîrii judecătoreşti (art.13 CPP).
    Astfel, unele acţiuni, pe care Centrul este în drept să le execute, specificate în art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) din Legea nr.1104-XV, cum ar fi sechestrarea mijloacelor băneşti, a bunurilor materiale, ridicarea de la persoanele juridice, precum şi de la persoanele fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, a bunurilor materiale, inclusiv a mijloacelor de transport, îşi găsesc reglementare în normele generale ale legislaţiei procesual penale cu aplicabilitate doar în cadrul urmăririi penale în calitate de acţiuni de urmărire penală. Articolul 202 CPP prevede în calitate de măsură asiguratorie sechestrarea bunurilor mobile şi imobile, care poate fi executată în cursul procesului penal pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii în conformitate cu art.203-210 CPP.
    Actul de sechestrare, fiind o acţiune eminamente procesuală, trebuie să fie prevăzută de o manieră care să stabilească limitele aplicării ei. Condiţiile şi detaliile procedurale, de regulă, sînt prevăzute în normele CPP.
    Potrivit prevederilor CPP, punerea sub sechestru constă în indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin bănuitului, învinuitului, inculpatului, precum şi părţii civilmente responsabile, în cazurile prevăzute de lege, indiferent de natura bunurilor şi de faptul la cine se află acestea, doar în cadrul unui proces penal, cu respectarea strictă a drepturilor şi garanţiilor procesuale. Ridicarea de obiecte sau documente, potrivit art.126 CPP, se efectuează doar de către organul de urmărire penală. Ridicarea de documente ce conţin informaţii care constituie secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice, se efectuează numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală.
    Luînd în consideraţie faptul că art.203 CPP defineşte sechestrarea ca act care constă în inventarierea bunurilor şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în privinţa conturilor şi a depozitelor bancare sînt încetate orice operaţiuni, Curtea, analizînd normele contestate, nu a putut identifica deosebirea în plan procesual între acţiunea de sechestrare şi acţiunile de suspendare şi sistare a operaţiunilor.
    Potrivit prevederilor art.153/1 din Codul fiscal⁷, titlul V, Centrul poate efectua controale fiscale doar în cadrul urmăririi penale, adică în strictă conformitate cu prevederile legii procesuale penale.
    ___________________________
    ⁷ M.O. Ediţie specială, 08.02.2007

    Cu referire la celelalte acţiuni, pe care Centrul este în drept să le execute conform normelor contestate, Curtea observă că acestea nu sînt reglementate de  Codul de procedură penală.
    Astfel, Curtea conchide că dispoziţiile art.7 alin.(l) lit.h) şi lit.n) din Legea ne.1104-XV din 06.06.2002, precum şi dispoziţiile art.8 alin. (1) şi alin.(2) din Legea nr.190-XVI din 26.07.2007, vin în contradicţie cu dispoziţiile legilor speciale: Codul de procedură penală şi Legea privind activitatea operativă de investigaţii.
    În Hotărîrea nr.1 din 22.01.2008 privind controlul constituţionalităţii art.2 alin.(1) şi alin.(4) din Codul de procedură penală⁸ Curtea a menţionat că: „În vederea unificării cadrului legal procesual şi excluderii prevederilor confuze şi contradictorii, în scopul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor persoanelor implicate în procesul penal, legiuitorul a stipulat că normele juridice cu caracter procesual din alte legi naţionale pot fi aplicate numai cu condiţia că sînt incluse în Codul de procedură penală…Codul de procedură penală nu are prioritate faţă de alte legi organice, însă ca lege specială, după regulile generale ale dreptului, indiferent de data adoptării, el dobîndeşte superioritate faţă de alte legi organice după principiul lex specialis derogat generali... O asemenea tehnică legislativă este de natură să asigure eliminarea inadvertenţelor între prevederile Codului de procedură penală şi normele procesuale penale cuprinse în alte legi, aplicarea coerentă, certă şi uniformă a normelor respective, astfel încît să se poată garanta respectarea deplină a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”.
    ________________________
    ⁸ M.O., 2008, nr. 25-27, art.1

    Astfel, Curtea conchide că abilitarea Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei cu dreptul de executare a altor măsuri asiguratorii, decît cele prevăzute de CPP şi Legea privind activitatea operativă de investigaţii, contravine principiilor enunţate mai sus.
    6. Normele contestate intră în contradicţie şi cu prevederile Convenţiei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională.
    Prevederile Convenţiei, în art.8, încadrează sechestrarea şi alte măsuri inferioare confiscării la măsurile provizorii, care pot fi întreprinse de părţi asupra bunurilor ce au constituit obiectul cererii sau care ar putea permite satisfacerea unei astfel de cereri, la cererea altei părţi, care a pornit o procedură penală sau o acţiune de confiscare. Astfel, Centrul, conform Convenţiei, nu poate dispune în mod arbitrar sechestrarea, suspendarea, sistarea operaţiunilor bancare, informarea cu privire la acţiunile suspecte, în  lipsa unei cereri, sentinţe sau hotărîri judiciare (alin.(2) art.14 din Convenţie). Conform art.12 din Convenţie, acţiunile provizorii trebuie să fie executate în conformitate cu dreptul intern şi în măsura în care nu sînt incompatibile cu acesta.
    În Raportul explicativ la Convenţie se arată că prin legislaţia naţională necesită a fi reglementat “un ansamblu complet de reguli aplicabile oricărei din fazele procedurii, de la primele investigaţii pînă la pronunţarea sentinţei şi executarea deciziilor de confiscare şi implementarea mecanismelor suple, dar eficiente”.
    Or, normele contestate nu reglementează cu claritate competenţele şi tehnicile de investigare la fiecare fază de activitate: atît în afara procesului penal, inclusiv în cadrul unor activităţi cu caracter administrativ, cît şi în cadrul unui proces penal. Reprezentanţii Centrului  au comunicat în şedinţa Curţii că acţiunile contestate sînt acte premergătoare procesului penal, iar informaţia care se acumulează este secretizată.
    7. Curtea consideră că normele contestate implică ingerinţa organului statal abilitat în exerciţiul dreptului de proprietate, garantat de art. 46 din Constituţie şi art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora averea dobîndită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. În astfel de situaţii, se poate constata că nu este respectată regula, potrivit căreia ingerinţa în exerciţiul dreptului la proprietate cade sub rezerva exigenţei securităţii juridice sau legalităţii, care prevede că lipsirea de proprietate trebuie să fie efectuată în „condiţiile prevăzute de lege”; securitatea juridică presupune existenţa şi respectarea prevederilor suficient de accesibile şi precise ale legislaţiei naţionale, care satisfac exigenţele esenţiale impuse de conceptul de „drept”.
    8. La aprecierea constituţionalităţii normelor contestate din Legea nr.190-XVI din 26.07.2007, Curtea a luat în considerare şi faptul că informaţiile vizate în aceste norme constituie secret comercial şi pot fi utilizate contrar principiului concurenţei loiale. Acţiunile de informare asupra tranzacţiilor suspecte pot afecta drepturile patrimoniale ale persoanelor, avînd în vedere că ele nu se efectuează în cadrul unui proces penal. Legea nu reglementează condiţiile şi termenul acumulării informaţiilor, domeniile de utilizare a acestora. Legea obligă entităţile raportoare să prezinte informaţiile Serviciului de prevenire şi combatere a spălării banilor al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, care, conform alin.(11) art.7 al Legii cu privire la combaterea terorismului, asigură prevenirea şi combaterea finanţării terorismului în limitele competenţelor stabilite de legislaţie⁹. Însă activitatea şi limitele de competenţă ale Serviciului de prevenire şi combatere a spălării banilor nu sînt reglementate de legislaţia în vigoare.
    ______________________
    ⁹ Legea nr.539-XV din 12.10.2001, M.O., 2001, nr. 147-149, art.1163

    Opiniile Curţii sînt în concordanţă cu jurisprudenţa în domeniu a Curţii Europene. Astfel, în cauza Lupşa contra României Curtea Europeană a menţionat că „nici o persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranţă naţională nu trebuie lipsită de garanţii împotriva arbitrariului. În special, ea trebuie să aibă posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ independent şi imparţial, abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalităţii măsurii şi a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de control, persoana respectivă trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a respinge argumentele autorităţilor (Cauza Al-Nashif, §§ 123 şi 124)”¹⁰. Pe aceeaşi cauză, constatînd încălcarea dreptului la viaţa privată a persoanei, Curtea Europeană a recunoscut că această încălcare a dreptului rezultă din faptul că „împotriva reclamantului nu s-a declanşat nici o urmărire penală pentru faptul că a participat la comiterea vreunei infracţiuni în România sau într-o altă ţară. În afară de motivul general menţionat mai sus, autorităţile nu i-au oferit reclamantului nici o altă precizare”.
    ________________________
    ¹⁰ Cauza Lupşa contra României (Cererea nr.10337/04) din 18.05.2006, § 38

    Într-o altă cauză Curtea Europeană a concluzionat că „atunci cînd este vorba de chestiuni legate de drepturile fundamentale, dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaşte limite, legea ar putea să încalce preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice consacrate prin Convenţie”¹¹. Într-adevăr, existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, printre care se numără mai ales procedurile de control eficient exercitat de către puterea judiciară, este cu atît mai necesară, cu cît, sub pretextul apărării democraţiei, asemenea măsuri riscă să o submineze, chiar să o distrugă¹² (vezi, mutatis mutandis, Cauza Rotaru împotriva României [GC], nr. 28.341/95, §§ 55, 59, CEDO 2000-V). Referindu-se la caracterul secret al măsurilor provizorii, de interceptare a convorbirilor telefonice, similar celui de acumulare a informaţiilor privind operaţiunile financiare ale persoanelor, vizate de normele contestate în prezenta cauză, Curtea Europeană a considerat că „din cauza caracterului ei secret, exercitarea puterii de interceptare poate da naştere cu uşurinţă, în cazuri individuale, la abuzuri cu consecinţe negative pentru întreaga societate democratică (...). În aceste condiţii, interceptarea comunicaţiilor poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică" numai dacă sistemul de supraveghere secretă conţine garanţii adecvate împotriva abuzurilor...¹³”. În acest sens, Curtea subliniază că „nu există, în principiu, motive pentru a exclude din această interpretare a noţiunii de „viaţă privată” activităţile de natură profesională sau de afaceri”¹⁴.
    ________________________
    ¹¹ Cauza Malone contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (Cererea nr.14038/88) din 02.08.1984, § 68
    ¹² Cauza Rotaru contra României (Cererea nr.28341/95) din 04.05.2000,  §§ 55, 59
    ¹³ Cauza Malone contra Regatului Unit  al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (Cererea nr.14038/88) din 02.08.1984, § 81
    ¹⁴ Cauza Amann contra Elveţiei (Cererea nr.27798/95) din 16.02.2000, § 65

    9. Normele contestate nu conţin măsuri de protecţie contra acţiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, astfel încît persoanele interesate să dispună de posibilitatea de a avea acces efectiv la justiţie pentru a-şi apăra drepturile, aşa cum prevede art.5 din Convenţia din 8 noiembrie 1990 şi art.8 din Convenţia din 16 mai 2005.
    Acest fapt creează un risc sporit pentru ordinea de drept, pentru protejarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii persoanelor, care în consecinţă pot fi supuse unor ingerinţe nejustificate, uneori abuzive din partea autorităţilor abilitate.
    Curtea menţionează că prin lipsa măsurilor de protecţie adecvate se încalcă dreptul persoanei la un proces echitabil, garantat de art.21 din Constituţie şi art.6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fapt care, la rîndul său, duce la încălcarea prevederilor art.16 din Constituţie, potrivit cărora respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului, toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.
    10. Curtea Constituţională consideră concludentă critica formulată de către autorul sesizării privind încălcarea prin normele contestate a art.126 alin. (1) şi alin.(2) lit.b), h) din Legea Supremă. Curtea relevă că activitatea de întreprinzător este o activitate specifică, strîns legată de fluxurile financiare şi îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiunilor contractuale. Suspendarea şi/sau sistarea operaţiunilor bancare în condiţii incerte poate afecta grav interesele patrimoniale ale agenţilor economici. Suspendarea, sistarea sau sechestrarea fluxurilor financiare nu numai aduc atingere credibilităţii agenţilor economici, dar şi pot conduce la sancţiuni financiare grave impuse de partenerii de afaceri, pentru care acţiunea ilegală a organului public de investigare nu reprezintă un caz de forţă majoră pentru exonerarea de răspundere civilă. Aceste măsuri, precum şi prezentarea informaţiilor ce constituie secret comercial în condiţii imprevizibile, precum şi aplicarea sechestrului pe toate tipurile de bunuri fără sancţiunea unei instanţe judiciare, fără posibilitatea de a contesta măsurile aplicate în termene rezonabile într-o autoritate judiciară independentă, nu pot fi apreciate de Curtea Constituţională ca măsuri ce garantează orientarea statului spre economia de piaţă, libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie, inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine, statuate de art.126 alin. (1) şi alin.(2) lit.b), h) din Legea Supremă.
    11. În sensul art.23 din Constituţie, o restrîngere poate fi considerată „prevăzută de lege”, în termenii art.54 din Constituţie, numai dacă ea este formulată cu suficientă precizie, astfel încît să permită persoanei să decidă asupra conduitei sale şi să prevadă, în mod rezonabil, în funcţie de circumstanţele cauzei, consecinţele acestei conduite.
    În cauza Rotaru versus România Curtea Europeană a reamintit jurisprudenţa sa constantă, conform căreia „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci şi calitatea legii: astfel, legea trebuie sa fie accesibilă persoanei în cauză şi să fie previzibilă sub aspectul consecinţelor sale (a se vedea şi Hotarîrea Amann împotriva Elveţiei, alin. 50)¹⁵.
    _________________________
    ¹⁵ Cauza Rotaru contra României (Cererea nt.28341/95) din  04.05.2000, § 52

    Articolul 1 al Convenţiei din 8 noiembrie 1990 defineşte anumiţi termeni, care constituie baza mecanismului de cooperare internaţională prevăzut de Convenţie şi cîmpul de aplicare al ei. Conform Raportului explicativ la Convenţie, „numărul de termeni care trebuie definiţi a fost limitat la cei care sînt strict necesari pentru aplicarea corectă a Convenţiei. Mai multe definiţii sînt interpretate într-o manieră generală, astfel  încît un aspect sau altul al unei legislaţii interne să nu se îndepărteze de cîmpul de aplicare al Convenţiei”. Curtea menţionează că aceste prevederi convenţionale nu au fost respectate. Neelucidarea sensului exact al imixtiunii creează pentru persoanele juridice, precum şi persoanele fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, situaţii de incertitudine, prin aceasta normele contestate intrînd în contradicţie cu principiul previzibilităţii.
    Normele contestate din Legea nr. 1104-XV din 06.06.2002 şi din Legea nr.190-XVI din 26.07.2007 operează cu un şir de noţiuni care nu au fost definite, cum ar fi: tranzacţie suspectă, în curs de pregătire, de realizare sau deja realizată; suspendarea operaţiunilor persoanelor juridice, precum şi ale persoanelor fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător; sechestrarea mijloacelor băneşti, a bunurilor materiale; sistarea executării operaţiunilor financiare limitate sau suspecte; ridicarea bunurilor materiale, activitate economică ilicită, tranzacţie suspectă, activitate suspectă, operaţiuni financiare limitate, creînd un şir de incertitudini în aplicarea acestor legi, fiind în discordanţă  cu exigenţele clarităţii şi previzibilităţi legii.
    În şedinţa Curţii Constituţionale reprezentantul Centrului a menţionat că aceşti termeni, care ţin de Legea cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, sînt definiţi în Ghidul activităţilor sau tranzacţiilor suspecte, adoptat de Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei în baza Ordinului nr.118 din 20.11.200716. În acest sens Curtea relevă că ghidul, fiind un act de uz intern, nu poate conţine norme primare. Conform exigenţelor tehnicii legislative, definiţiile noţiunilor trebuie să fie expuse în legea care le utilizează, or, ghidul nu poate substitui legea. Conform lit.r) alin.(1) art.7 din Legea nr.1104-XV din  06.06.2002, Centrul are dreptul să participe la elaborarea şi perfecţionarea cadrului legislativ, nu să adopte norme cu caracter primar.
    Avînd în vedere enunţurile expuse, Curtea apreciază normele contestate din Legile nr.1104-XV din 06.06.2002 şi nr.190-XVI din 26.07.2007 drept neconstituţionale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 140 din Constituţie, art. 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 62 lit.a) din Codul jurisdicţiei constituţionale,
    Curtea Constituţională
    1. Se declară drept neconstituţionale prevederile art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) din Legea nr.1104-XV din 6 iunie 2002 „Cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei” şi prevederile art.8 alin.(1) şi alin.(2) din Legea nr.190-XVI din 26 iulie 2007 „Cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului”.
    2. Prezenta Hotărîre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREŞEDINTELE
    CURŢII CONSTITUŢIONALE                                       Dumitru PULBERE

    Nr. 27. Chişinău, 25 noiembrie 2010.

    Considerăm nefondată hotărîrea Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) din Legea nr.1104-XV din 6 iunie 2002 şi art.8 alin.(1) şi alin.(2) din Legea nr.190-XVI din 26 iulie 2007, pentru următoarele considerente.
    1. Potrivit atribuţiilor sale, statuate de Constituţie şi legislaţia în domeniu, Curtea Constituţională are obligaţia de a controla constituţionalitatea normelor legale contestate, dar nu de a verifica dacă acestea corespund cu normele altor legi. Însă în hotărîrea sa Curtea a analizat şi a apreciat prevederile contestate în raport cu Legea privind activitatea operativă de investigaţii şi Codul de procedură penală, enunţînd în consecinţă concluzii controversate pe care le considerăm  inacceptabile.
    Astfel, invocînd Legea privind activitatea operativă de investigaţii, Curtea a subliniat că „legea nu indică expres în care dintre cele trei direcţii de activitate ale Centrului: de prevenţie, operativă de investigaţie, de urmărire penală, se încadrează acţiunile enumerate în normele contestate”.
    În continuare, referindu-se la art.13 alin.(1) şi art.6 alin.(2) din aceeaşi lege, Curtea a dedus că legea nu prevede nici la categoria măsurilor operative de investigaţii şi nici la categoria măsurilor asiguratorii acţiunile stipulate în art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) din Legea nr.1104-XV din 06.06.2002.
    După ce a examinat compatibilitatea normelor contestate cu prevederile altor legi, Curtea a conchis că „Centrul poate executa acţiunile menţionate doar în cadrul procedurii de urmărire penală, în cazul intentării unei acţiuni penale şi în strictă corespundere cu prevederile Codului de procedură penală”. Astfel, Curtea a interpretat normele legale, arogîndu-şi atribuţia Parlamentului.
    2. Considerăm această concluzie a Curţii incorectă. Potrivit Legii nr.1104-XV din 06.06.2002, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei este un organ de ocrotire a normelor de drept, specializat în contracararea infracţiunilor economico-financiare şi fiscale, precum şi a corupţiei, care activează în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, cu legislaţia naţională, cu alte acte normative, precum şi cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
    Prin art.5 al Legii nr.1104-XV din 06.06.2002 şi art.11 al Legii nr.190-XVI din 26.07.2007 Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei a fost învestit cu competenţa de a preîntîmpina, depista, cerceta şi curma contravenţiile şi infracţiunile economico-financiare şi fiscale, de a contracara corupţia şi protecţionismul, de a preveni şi combate spălarea banilor şi finanţarea terorismului, în acest scop avînd sarcina de a colecta, analiza şi prelucra informaţiile privind tranzacţiile şi alte activităţi suspecte; de a întreprinde măsuri operative de investigaţie, conform legislaţiei în vigoare; de a sesiza organele competente despre cauzele şi condiţiile care favorizează comiterea acţiunilor ilicite, pentru luarea măsurilor stabilite de legislaţie etc.
    Măsurile prevăzute la art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) din Legea nr.1104-XV din 06.06.2002, puse în sarcina Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, pot fi efectuate cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală nr.122-XV din 14.03.2003, Legii cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului nr.190-XVI din 26.07.2007, Legii cu privire la instituţiile financiare nr.550-XIII din 21.07.1995.
    Potrivit art.269 din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art.191, art.195, art.236-261 (infracţiuni economice), art.324-346 (infracţiuni săvîrşite de persoane cu funcţii de răspundere).
    Pe aceste cazuri Centrul întreprinde măsuri operative de investigaţie.
    3. Enumerînd acţiunile Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, stipulate în art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) din Legea nr.1104-XV din 06.06.2002, Curtea n-a specificat că aceste acţiuni pot fi efectuate numai în cazul depistării unor fapte de activitate economică ilicită, neonorării obligaţiilor faţă de buget, executării operaţiunilor financiare limitate sau suspecte.
    Potrivit art.7 alin.(1) lit.n)  din lege, Centrul este în drept să sechestreze şi/ori să ridice bunurile materiale de la persoanele juridice, precum şi de la persoanele fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, doar în două cazuri:
    a) lipsa la momentul transportării, păstrării ori comercializării a documentelor ce confirmă provenienţa lor legală;
    b) păstrarea de bunuri neînregistrate în documente contabile sau păstrarea lor în locuri nedeclarate autorităţii fiscale.
    Astfel, concluzia Curţii că dispoziţiile art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) „implică imixtiuni în exerciţiul unor drepturi şi libertăţi ale persoanei” este corectă, însă imixtiunile respective se înscriu în limitele admisibile ale art.54 din Constituţie, deoarece sînt prevăzute de lege şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, bunăstării economice a ţării. Luînd în considerare pericolul extrem de mare al infracţiunilor de spălare a banilor şi terorismului, măsurile respective prevăzute de lege sînt proporţionale şi cu situaţia care a determinat aplicarea lor. Concluzia se bazează pe consecinţele extrem de grave ale acestor infracţiuni pentru securitatea naţională şi internaţională. În această ordine de idei considerăm necesar a readuce în atenţie atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 în SUA şi a evidenţia faptul că acestea au constituit un imbold tranşant pentru Republica Moldova de a adopta reglementările contestate. Lupta împotriva spălării banilor şi a terorismului a devenit un subiect de stringentă actualitate pentru întreaga omenire, aflîndu-se permanent pe agenda de lucru a organismelor internaţionale.
    Conform art. 54 din Constituţie, normele contestate nu aduc atingere existenţei drepturilor restrînse. Or, persoanele, drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost lezate, pot înainta, în temeiul art.298 alin.(1) din Codul de procedură penală, plîngere împotriva acţiunilor şi inacţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii. De asemenea, în conformitate cu art.313 alin.(1) din Codul de procedură penală, plîngerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate operativă de investigaţii pot fi înaintate judecătorului de instrucţie.
    4. În p.5 al hotărîrii Curtea a subliniat că sechestrarea şi ridicarea bunurilor persoanei fizice sau juridice pot fi efectuate în cursul urmăririi penale... doar în baza hotărîrii judecătoreşti (art.13 din Codul de procedură penală), cu respectarea art.202, art.203-210 din Codul de procedură penală.
    Sîntem de acord cu această concluzie, însă nu este clară  remarca făcută de Curte în acest context: „Curtea, analizînd normele contestate, nu a putut identifica deosebirea în plan procesual între acţiunea de sechestrare şi acţiunile de suspendare şi sistare a operaţiunilor”.
    Subliniem în mod special că prevederile contestate ale art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) din Legea nr.1104-XV din 06.06.2002 stipulează suspendarea operaţiunilor pe conturile bancare şi sechestrarea bunurilor, dar nicidecum confiscarea bunurilor, care constă în trecerea, forţată şi gratuită, în proprietatea statului a bunurilor utilizate la săvîrşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni.
    Măsurile asiguratorii prevăzute de art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) din Legea nr.1104-XV din 06.06.2002 nu urmăresc deposedarea proprietarului de bunuri, ci au drept scop combaterea activităţilor criminale, fiind în acest sens modalităţi eficiente, verificate în timp. Sistarea tranzacţiei constă în interzicerea temporară a transferului, lichidării, transformării, plasării sau micşorării bunurilor ori asumarea temporară a custodiei sau a controlului asupra bunului, iar sechestrul, conform art.203 din Codul de procedură penală, este o măsură procesuală de constrîngere, care constă în inventarierea bunurilor şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în caz de necesitate, de a se folosi de aceste bunuri.
    Pentru contracararea ilegalităţilor, Centrul în toate cazurile aplică normele contestate în concordanţă cu legislaţia procesuală penală, conform competenţelor care îi revin.
    Punerea sub sechestru constă în indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin bănuitului, învinuitului, inculpatului, precum şi părţii civilmente responsabile, în cazurile prevăzute de lege, indiferent de natura bunurilor şi de faptul la cine se află acestea, doar în cadrul unui proces penal, cu respectarea strictă a drepturilor şi garanţiilor procesuale. Prin urmare, acţiunile Centrului în privinţa bunurilor materiale, proprietarul cărora nu este identificat, sau a bunurilor care nu sînt înregistrate nu pot fi considerate ca fiind contrare normelor constituţionale şi instrumentelor internaţionale de protecţie a drepturilor omului, întrucît sînt proporţionale şi conforme intereselor unei societăţi democratice, securităţii naţionale, siguranţei publice şi urmăresc apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
    De asemenea, nu putem accepta concluzia Curţii că „normele contestate implică ingerinţa organului statal în exercitarea dreptului de proprietate, garantat de art.46 din Constituţie şi art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. Or, acţiunile Centrului sînt îndreptate asupra bunurilor materiale, proprietarul cărora nu este identificat.
    Prevederile art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) din Legea nr.1104-XV din 06.06.2002 nu contravin art.46 şi art.54 din Constituţie, cu atît mai mult, cu cît, potrivit art.46 alin.(2), alin.(4) şi alin.(5) din Constituţie, dreptul la proprietate nu are un caracter absolut. Exerciţiul unor drepturi  sau al unor libertăţi, după cum am mai menţionat, poate fi restrîns, în limitele articolului 54 din Constituţie, în scopul prevenirii infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane.
    În acest context este relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în Hotărîrea nr.7256/1975 din 10 decembrie 1976, DR nr.8, X c/Belgique, a arătat că blocarea conturilor unei persoane, ca  urmare a instituirii unui sechestru dispus în cadrul soluţionării diverselor litigii, nu constituie o privare de proprietate.
    5. De subliniat că prevederile art.8 alin.(1) şi alin.(2) din Legea cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului nr.190-XVI din 26 iulie 2007 sînt conforme şi cu Directiva 60/2005 din 26 octombrie 2005 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor şi finanţării terorismului. Astfel, art.29 din Directiva 60/2005 stipulează că tranzacţiile suspecte trebuie raportate Unităţii de Informaţii Financiare (UIF), care serveşte drept centru naţional de primire, analiză şi comunicare către autorităţile competente a rapoartelor privind tranzacţiile suspecte şi a altor informaţii privind posibile fenomene de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului.
    Concluzia Curţii că „activitatea şi limitele de competenţă ale Serviciului de prevenire şi spălare a banilor nu sînt reglementate de legislaţia în vigoare” este lipsită de temei, deoarece statutul acesteia, ca subdiviziune a Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, este reglementat de Legea nr.1104-XV din 06.06.2002.
    În acest sens sînt concludente art.13 alin.(2) al Convenţiei Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului, adoptată în anul 2005 la Varşovia, art.22 şi art.24 ale Directivei nr.60/2005 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor şi finanţării terorismului şi Recomandarea 13 a FAFT (Grupul de Acţiune Financiară Internaţională), potrivit cărora, dacă o instituţie financiară suspectează sau are motive de a suspecta că mijloacele financiare provin dintr-o activitate criminală sau sînt legate de finanţarea terorismului, ea trebuie să fie obligată prin lege sau regulament să raporteze prompt suspiciunile sale.
    6. Analizînd prevederile art.8 alin.(1) şi alin.(2) din Legea nr.190-XVI din 26.07.2007, Curtea  nu le-a corelat cu norma lit.i) alin.(1) art.7 din Legea nr.1104-XV din 06.06.2002, care prevede dreptul Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei „să solicite şi să primească de la persoanele juridice şi fizice informaţii, materiale şi date ce constituie secret comercial şi bancar, necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale, doar în cadrul unui proces penal pornit, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, precum şi în cazul exercitării atribuţiilor speciale prevăzute de legislaţia cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului”. Aşadar, prezentarea informaţiilor de către entităţile raportoare are loc în limitele rigide prevăzute de lege: doar în cadrul unui proces penal pornit şi doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.
    7. Respingem concluzia Curţii privind încălcarea prin normele contestate a art.126 din Constituţie.
    Conform art.126 alin.(1) şi alin.(2) lit.b) şi lit.h) din Constituţie, economia Republicii Moldova este economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică, antrenate în concurenţă liberă. Statul trebuie să asigure:
    b) libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie;
    h) inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine.
    Prin măsurile prevăzute la art.7 alin.(1) lit.h) şi lit.n) din Legea nr.1104-XV din 06.06.2002 şi la art.8 al Legii nr.190-XVI din 26.07.2007, statul supraveghează respectarea principiilor economiei de piaţă, în contextul căreia fluxurile financiare provenite din activităţi  infracţionale pot prejudicia stabilitatea şi reputaţia sectorului financiar şi ameninţa economia de piaţa. Prin aplicarea acestor măsuri statul protejează libertatea comerţului şi concurenţa loială, barînd calea agenţilor economici - infractori.
    8. Argumentele Curţii că acţiunile de informare asupra tranzacţiilor suspecte pot afecta drepturile patrimoniale ale persoanelor nu sînt concludente. Păstrarea secretului comercial este garantată printr-un şir de prevederi legale.
    Conform art.1 al Convenţiei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională, „fiecare Parte adoptă măsuri legislative şi altele considerate necesare pentru a abilita instanţele judiciare sau alte autorităţi competente să ordone comunicarea sau sechestrarea dosarelor bancare, financiare sau comerciale... Nici o Parte nu va invoca secretul bancar pentru a refuza aplicarea prezentului articol.”
    9. Neconstituţionalitatea normelor legale contestate este argumentată de Curte prin neclaritatea unor noţiuni nedefinite din legile nr.1104-XV din 06.06.2002 şi nr.190-XVI din 26.07.2007, care, în opinia Curţii, „creează un şir de incertitudini în aplicarea lor, fiind în discordanţă cu exigenţele clarităţii şi previzibilităţii legii”. Nici autorul sesizării, nici părţile în proces n-au invocat neclaritatea normelor legale contestate sau dificultăţi în aplicarea acestora. Reprezentanţii Centrului au declarat că pe parcursul a opt ani de cînd funcţionează Legea nr.1104-XV nu a fost înregistrată nici o reclamaţie referitor la neclaritatea legii sau acţiunile Centrului.
    Astfel, neaducînd alte argumente convingătoare, decît cel privind neclaritatea prevederilor contestate, Curtea a creat un precedent periculos, deoarece, potrivit art.66 lit.c) din Constituţie, una din atribuţiile de bază ale Parlamentului este interpretarea legilor şi asigurarea unităţii reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării. Astfel, problema în cauză nu este de competenţa Curţii Constituţionale. Orice neclaritate a legii poate fi lichidată prin interpretarea ei oficială de către Parlament.
    În baza celor expuse, considerăm că prevederile contestate corespund dispoziţiilor constituţionale. A le declara drept neconstituţionale înseamnă a aduce atingere intereselor securităţii statului, bunăstării economice a ţării.
    Lipsind Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei de dreptul de a exercita măsurile asiguratorii şi preventive prevăzute de normele contestate, statul nu-şi va putea onora obligaţiile asumate la scară internaţională privind combaterea corupţiei şi spălării banilor şi nu va putea realiza normele Convenţiei Europene privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională. Hotărîrea Curţii va bloca activitatea Republicii Moldova în cadrul grupului de state antrenare în cooperarea pentru un schimb operativ de informaţii privind identificarea tranzacţiilor suspecte de spălare a banilor şi finanţare a terorismului, precum şi reprimarea acestor infracţiuni grave. De menţionat că Republica Moldova a fost admisă în acest grup de state (grupul Egmont) în 2008, după aducerea legislaţiei naţionale în corespundere cu standardele internaţionale în domeniu.
    Curtea nu a luat măsuri pentru a exclude situaţia de incertitudine generată de hotărîrea sa. Or, grupările criminale internaţionale pot profita de faptul că în Republica Moldova nu există un sistem de informare asupra tranzacţiilor suspecte. Art.26 alin.(5) din Legea cu privire la Curtea Constituţională oferă Curţii posibilitatea de a stabili intrarea în vigoare a actului său la data pe care o consideră ea necesară. Fiind conştientă de responsabilitatea sa, Curtea Constituţională trebuia să acorde timp autorităţii legiuitoare pentru a ajusta cadrul normativ, astfel încît procesul de combatere a infracţiunilor de spălare a banilor şi a terorismului să nu se întrerupă în Republica Moldova nici pentru o zi.


    5 noiembrie 2010.