În numele Republicii Moldova,
    Curtea Constituţională în componenţa:
    Dumitru PULBERE      - preşedinte
    Victor PUŞCAŞ             - judecător
    Petru RAILEAN           - judecător
    Elena SAFALERU        - judecător-raportor
    Valeria ŞTERBEŢ        - judecător
    grefier – Dina Musteaţa, cu participarea reprezentantului Curţii Supreme de Justiţie, Valentin Lastaveţchi, reprezentantului Parlamentului, Sergiu Bivol, reprezentantului permanent al Guvernului la Curtea Constituţională, Oleg Efrim, conducîndu-se de art.135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, art.4 alin.(1) lit.a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.4 alin.(1) lit.a) şi art.16 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, a examinat în şedinţă plenară deschisă dosarul pentru controlul constituţionalităţii prevederii art.22 alin.(1) lit.p) din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 „Cu privire la statutul judecătorului” în redacţia Legii nr.152 din 8 iulie 2010 „Pentru modificarea şi completarea unor acte legislative”.
    Drept temei pentru examinarea dosarului a servit sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, depusă la 30 decembrie 2010, în conformitate cu prevederile art.24 şi art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.38 şi art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale.
    Prin decizia Curţii Constituţionale din 24 februarie 2011 sesizarea a fost acceptată spre examinare în fond.
    Asupra problemei ce face obiectul sesizării Curtea Constituţională a dispus de punctele de vedere comunicate de către Parlament, Preşedintele Republicii Moldova, Guvern, Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Procuratura Generală, Academia de Ştiinţe a Moldovei,  Centrul pentru Drepturile Omului, Universitatea de Stat din Moldova, Asociaţia „Juriştii pentru Drepturile Omului”.
    Examinînd materialele dosarului, audiind informaţia prezentată de judecătorul-raportor şi explicaţiile participanţilor la proces,
    Curtea Constituţională
    1. La 8 iulie 2010 Parlamentul a adoptat Legea nr.152 „Pentru modificarea şi completarea unor acte legislative”¹ (în continuare – Legea nr.152).
       ______________________________
    ¹ M.O., 2010, nr.155-158, art.547

    Prin art.I pct.2 din Legea nr.152 au fost operate un şir de modificări şi completări în alin.(1) al art.22, intitulat „Abateri disciplinare”, din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 „Cu privire la statutul judecătorului”² (în continuare – Legea nr.544-XIII).
    _____________________________________
    ² M.O., 2002, nr.117-119, art.947 (republicată)

    Potrivit art.22 alin.(1) lit.p), contestat, constituie abatere disciplinară emiterea unei hotărîri care ulterior a fost recunoscută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului drept hotărîre prin care au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
    2. În opinia Curţii Supreme de Justiţie, autorul sesizării, norma legală contestată contravine art.6, art.20 alin.(1), art.114, art.115 alin.(1) şi alin.(4), art.116 alin.(1) şi alin.(6) din Constituţie, pct.4 din Principiile fundamentale asupra independenţei sistemului judiciar, adoptate la cel de-al şaptelea Congres al Naţiunilor Unite privind prevenirea infracţiunilor şi tratamentului infractorilor, care a avut loc la Milano în 1985, avizate prin rezoluţiile nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr.40/146 din 3 decembrie 1985 ale Adunării Generale a ONU, precum şi altor standarde internaţionale privind statutul judecătorului.
    În motivarea criticii de neconstituţionalitate a normei legale contestate se susţine că prin aplicarea acesteia se încalcă principiile constituţionale ale independenţei, imparţialităţii şi inamovibilităţii judecătorului.
    În sesizare se subliniază că un judecător nu este pasibil de răspundere disciplinară pentru eroarea judiciară sau pentru critica adusă instanţei, acestea fiind necesar a fi remediate prin instituirea unor căi de atac corespunzătoare.
    În susţinerea supoziţiei că „pronunţarea anumitor decizii în procesul de exercitare a actului de justiţie, care este complex şi în permanentă evoluţie, nu poate fi sancţionată disciplinar în dependenţă de soluţiile instanţelor judecătoreşti extranaţionale” autorul sesizării aduce argumentul că „deseori, practica judiciară internaţională este diferită de cea naţională, nu întocmai din motivul că magistraţii naţionali nu îşi îndeplinesc corespunzător atribuţiile de serviciu. Astfel, frecvent, condamnarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statelor membre ale Consiliului Europei este dictată de legislaţia internă, practica judiciară autohtonă sau specificul sistemului judecătoresc.”
    3. Examinînd norma legală contestată prin prisma dispoziţiilor constituţionale, prevederilor legislaţiei naţionale şi internaţionale în domeniu, Curtea reţine următoarele.
    Dreptul fiecărei persoane la un proces judiciar independent şi imparţial este fundamental, fiind un element de bază al democraţiei şi al statului de drept.
    Potrivit art.20 din Constituţie, orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.
    Acest drept reprezintă o premisă şi o reală garanţie a respectării tuturor drepturilor omului consfinţite în actele normative interne şi internaţionale.
    Dreptul la un proces echitabil, reglementat de art.6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale³ (în continuare – Convenţia), exprimă dreptul fiecăruia la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
    ___________________________________
    ³ Tratate internaţionale, 1998, vol.I, pag.341

    Afară de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi actele normative interne ale statelor, dreptul la un proces echitabil este statuat de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art.10), de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art.14 alin.(1)).
    Protecţia judiciară efectivă şi completă poate fi realizată doar în condiţiile unei adevărate independenţe a puterii judecătoreşti, care este învestită cu prerogativa de a asigura şi restabili, prin intermediul justiţiei, ordinea juridică în statul de drept.
    Orice activitate judiciară trebuie să se întemeieze pe anumite principii fundamentale menite să asigure caracterul unitar şi coerenţa actului de justiţie şi, mai ales, realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale celor implicaţi în actul de justiţie.
    Puterea judecătorească se exercită numai prin instanţa judecătorească în persoana judecătorului, unicul purtător al acestei puteri, abilitat constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei.
    Astfel, justiţia, ca sistem, dar şi judecătorii, individual, trebuie să fie capabili să-şi exercite atribuţiile fără a fi influenţaţi de puterea legislativă, cea executivă ori de diverse grupuri de interese şi persoane. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude subordonarea şi ierarhia. Iată de ce independenţa judecătorilor nu este un privilegiu al judecătorilor, ea este un beneficiu al cetăţenilor.
    4. Republica Moldova, fiind membră a Consiliului Europei, ratificînd Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi-a asumat obligaţia de a garanta tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile proclamate de Convenţie.
    Conform art.1 din Convenţie, statele sînt obligate să asigure drepturile şi libertăţile prevăzute în Convenţie fiecărei persoane aflate sub jurisdicţia lor. Această obligaţie presupune organizarea unui sistem juridic pertinent. Art.13 din Convenţie prevede că „orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale...”.
    Aceste prevederi pun în valoare nu numai esenţa drepturilor protejate prin Convenţie, dar şi responsabilitatea care revine propriilor instituţii ale statului în asigurarea exercitării drepturilor.
    Astfel, sarcina primordială cu privire la aplicarea Convenţiei, parte integrantă a sistemului legal intern, revine instanţelor judecătoreşti naţionale. În cadrul judecării cauzelor instanţa urmează să verifice dacă legea sau actul ce va fi aplicat şi care reglementează drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie este compatibil cu prevederile acesteia, iar în caz de incompatibilitate, instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei, menţionînd acest fapt în hotărîrea sa.
    În această ordine de idei sînt importante explicaţiile date de Curtea Supremă de Justiţie în Hotărîrea Plenului nr.17 din 19 iunie 2000 „Privind aplicarea  în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”⁴, potrivit căreia pentru aplicarea corectă a Convenţiei este necesară studierea prealabilă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care este unica în drept, prin intermediul deciziilor sale, să dea interpretări oficiale aplicării Convenţiei şi, deci, obligatorii. Instanţele judecătoreşti sînt obligate să se călăuzească de aceste interpretări.
    ______________________________________
    ⁴ „Culegere de hotărîri explicative”, 2002, pag.18

    5. Adresarea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare – Curtea Europeană) constituie o cerere împotriva statului.
    Potrivit prevederilor art.19 din Convenţie, sarcina Curţii este de a asigura supravegherea obligaţiilor asumate de Părţi la Convenţie.
    Curtea Europeană nu este competentă a examina o cerere privind o eroare în drept sau în fapt pretinse a fi comise de instanţele naţionale, exceptînd situaţiile în care aceste erori ar putea implica violarea drepturilor şi libertăţilor statuate de Convenţie.
    Astfel, Curtea Europeană intervine doar atunci cînd nu s-a realizat protecţia dreptului şi libertăţii omului, prevăzute de Convenţie.
    În virtutea principiului subsidiarităţii, Curtea Europeană nu poate să preia locul instanţelor naţionale. Curtea Europeană susţine că interpretarea legii naţionale este sarcina primară a instanţelor naţionale, dar această interpretare în nici un caz nu poate să vină în contradicţie cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei.
    Cît priveşte calificarea efectelor hotărîrilor Curţii Europene, pronunţate în baza plîngerilor contra Republicii Moldova, acestea, odată adoptate, capătă autoritatea de lucru judecat, avînd caracter definitiv şi obligatoriu.
    Potrivit art.15 alin.(2) din Legea nr.353-XV din 28 octombrie 2004 „Cu privire la Agentul Guvernamental”⁵, hotărîrea Curţii Europene cu referinţă la suma de reparare echitabilă a prejudiciului şi de compensare a celorlalte cheltuieli, precum şi acordul de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei, semnat de părţi, constituie titlu executoriu.
    ___________________________
    ⁵ M.O., 2004, nr.208-211, art.932

    6. Importanţa socială a funcţiei de judecător este influenţată de rolul justiţiei în societate şi determină înaintarea unui şir de cerinţe faţă de comportamentul profesional al judecătorilor.
    Fiecare vrea să vadă în judecător o persoană integră, demnă de încredere şi avînd o competenţă înaltă.
    Comportamentul profesional impune respectarea anumitor standarde, atît în cadrul exercitării activităţii de judecător, cît şi în cadrul adiacent.
    Potrivit pct.2 din principiul V al Recomandării nr.(94)12 al Comitetului de Miniştri către statele-membre ale Consiliului Europei „Privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorului”⁶, adoptate la 13 octombrie 1994, judecătorii au obligaţia şi trebuie să deţină puterea de a exercita responsabilităţile judiciare ce le revin în scopul de a se asigura de aplicarea corectă a legii şi instrumentarea cauzei în mod echitabil, eficient şi rapid.
    ________________________________________________
    ⁶ www.inj.md/fies/U4/independenţa-eficienţa.rolul judecătoului.doc

    Conform Legii cu privire la statutul judecătorului, judecătorii sînt obligaţi să exercite întocmai cerinţele legii la înfăptuirea justiţiei, să asigure ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, onoarei şi demnităţii lor, apărarea intereselor societăţii, înalta cultură a activităţii judecătoreşti, să fie nepărtinitori. În acelaşi timp, în exerciţiul funcţiei, precum şi în afara relaţiilor de serviciu, judecătorii sînt datori să se abţină de la fapte care ar putea să discrediteze justiţia, să compromită cinstea şi demnitatea de judecător ori să provoace îndoieli faţă de obiectivitatea lor (art.15 alin.(1), (2)).
    Judecătorii trebuie să dovedească, în exercitarea funcţiei, disponibilitate şi respect faţă de persoane, preocupîndu-se de menţinerea celui mai înalt nivel de competenţă cerut de judecarea litigiilor, judecată de care depinde garantarea drepturilor individuale, şi păstrînd secretul asupra informaţiilor care le-au fost încredinţate potrivit legii (art.1.5 din Carta europeană privind statutul judecătorilor).
    Astfel, fiecare judecător este obligat de a soluţiona litigiile în mod onest şi imparţial în conformitate cu legea, pe baza probelor, fără a se supune presiunilor sau influenţei externe şi fără a se lăsa intimidat.
    Dispoziţiile art.116 din Constituţie consfinţesc statutul judecătorilor, ele fiind dezvoltate în Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 „Cu privire la statutul judecătorului”.
    Potrivit art.116 alin.(1) din Constituţie, judecătorii instanţelor judecătoreşti sînt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii. Art.17 din Legea cu privire la statutul judecătorului stipulează măsurile de asigurare a independenţei judecătorului.
    Independenţa judecătorului este o premisă asumată de stat prin norma constituţională şi este o garanţie de înfăptuire a justiţiei, iar aceasta prezumă că nimeni nu poate interveni în deciziile şi modul de gîndire ale unui judecător, decît în strictă conformitate cu legislaţia în vigoare.
    Deoarece într-o societate democratică judecătorul nu poate fi la adăpostul unei imunităţi absolute, se reliefează problema condiţiilor şi modalităţilor de angajare a răspunderii judecătorului. În acelaşi timp, angajarea răspunderii acestuia trebuie făcută sub rezerva unei prudenţe determinate de necesitatea garantării independenţei şi libertăţii judecătorului contra tuturor presiunilor induse.
    Atît Constituţia, art.116 alin.(6), cît şi legislaţia în vigoare, art.15 alin.(6) din Legea cu privire la statutul judecătorului şi art.15 alin.(1) din Codul de etică a judecătorului⁷, prevăd că neîndeplinirea de către judecător a obligaţiilor sale atrage răspunderea prevăzută de lege.
    ___________________________
    ⁷ www.csm.md

    Potrivit art.21 alin.(1) din Legea cu privire la statutul judecătorului judecătorii sînt traşi la răspundere disciplinară pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului şi prestigiului justiţiei.
    Art.22 din Legea cu privire la statutul judecătorului prevede abaterile disciplinare. La categoria abaterilor disciplinare, calificate ca încălcări ale îndatoririlor de serviciu, a fost prevăzută o nouă abatere disciplinară constînd în „emiterea unei hotărîri care ulterior a fost recunoscută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului drept hotărîre prin care au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”.
    Astfel, potrivit sensului normei legale, condamnarea Republicii Moldova prin hotărîrea Curţii Europene implică angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului.
    7. După cum s-a menţionat, prin hotărîrile Curţii Europene se atestă încălcarea prevederilor Convenţiei şi producerea unor erori judiciare, care nu au fost constatate şi remediate de către instanţele naţionale.
    Problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparaţiilor pentru prejudiciul cauzat pe care statul este dator să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise de justiţie.
    Curtea observă că pentru angajarea răspunderii judecătorului nu este suficientă existenţa unei erori judiciare cauzatoare de prejudiciu drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Aceasta devine imputabilă judecătorului drept consecinţă a exercitării atribuţiilor cu rea-credinţă sau neglijenţă gravă.
    În acest context Curtea subliniază că judecătorii beneficiază de imunitate în exercitarea justiţiei. Anularea sau modificarea hotărîrii judecătoreşti nu este un temei determinant pentru sancţionarea judecătorului.
    Astfel, art.19 alin.(3) din Legea cu privire la statutul judecătorului prevede că judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru opinia sa exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru hotărîrea pronunţată, dacă nu va fi stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal.
    Potrivit art.22 alin.(2) din aceeaşi lege, anularea sau modificarea hotărîrii judiciare nu atrage răspundere, dacă judecătorul care a pronunţat-o nu a încălcat intenţionat legea. Excepţie fac cazurile în care legea a fost încălcată cu neglijenţă, cauzînd persoanelor prejudicii materiale sau morale esenţiale.
    Din art.9 al Legii nr.950-XIII din 19 iulie 1996 „Cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor”⁸ rezultă că anularea sau modificarea hotărîrii judiciare nu atrage răspundere dacă judecătorul care a pronunţat-o nu a încălcat legea intenţionat sau din culpă gravă.
    ______________________________
    ⁸ M.O., 2003, nr.182-185, art.1018

    Potrivit art.17 alin.(2) din Legea cu privire la Agentul guvernamental, sumele stabilite prin hotărîre a Curţii sau prin acord de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei se restituie integral, în baza unei hotărîri judecătoreşti, de către persoanele care, cu intenţie sau din culpă gravă, au condiţionat achitarea obligatorie a acestor sume de către Republica Moldova.
    Potrivit pct.66 şi pct.70 din Recomandarea CM/REC (2010)12 a Comitetului de Miniştri către statele membre „Cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile”⁹, judecătorii nu trebuie să poarte răspundere personală în cazul în care decizia lor este infirmată sau modificată într-o cale de atac. Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cauzelor cînd legea a fost încălcată cu rea-credinţă sau neglijenţă gravă.
    _______________________________________________
    ⁹ https://wcd.coe.int/wcd/ViewDoc.jsp?id=1710365&Site=CM

    Astfel, judecătorii nu pot fi constrînşi să-şi exercite atribuţiile sub ameninţarea unei sancţiuni, lucru care poate influenţa asupra hotărîrii ce urmează a fi adoptată. În exercitarea atribuţiilor ce le revin judecătorii trebuie să beneficieze de libertatea neîngrădită de a soluţiona cauzele în mod imparţial, în conformitate cu legea şi propria apreciere a faptelor.
    Curtea reţine că, potrivit principiului dreptului internaţional, orice eroare judiciară trebuie să fie constatată şi reparată în mod prioritar printr-o cale de atac efectivă.
    Legislaţia naţională prevede cazurile de revizuire a dispoziţiilor judecătoreşti.
    Astfel, art.449 lit.g), lit.h) din Codul de procedură civilă¹⁰ prevede drept temeiuri pentru declararea revizuirii: atunci cînd Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de Agentul Guvernamental, sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului a iniţiat o procedură amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale; şi atunci cînd Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate de o judecată din ţară.
    _____________________________
    ¹⁰ M.O., 2003, nr.111-115, art.451

    Potrivit art.453 alin.(1) din Codul de procedură penală¹¹, hotărîrile irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare în scopul reparării erorilor de drept comise la judecarea cauzei, în cazul în care un viciu fundamental, în cadrul procedurii precedente, a afectat hotărîrea atacată, inclusiv:
    a) cînd instanţa de judecată internaţională, prin hotărîrea sa, a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului, ce poate fi reparată la o nouă procedură judiciară.
    ____________________________
    ¹¹ M.O., 2003, nr.104-110, art.447

    8. Potrivit art.123 alin.(1) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii asigură numirea, transferarea, detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă de judecători.
    Curtea subliniază că procedura de sancţionare a judecătorului urmează a fi realizată în strictă conformitate cu Constituţia şi prevederile legale. Consiliul Superior al Magistraturii, în calitate de instanţă disciplinară, pentru a reţine în sarcina judecătorului săvîrşirea unei abateri disciplinare, trebuie să stabilească dacă sînt întrunite elementele constitutive ale acesteia, respectiv latura obiectivă şi subiectivă. În lipsa unuia dintre aceste elemente constitutive abaterea disciplinară nu subzista şi, deci, nu poate fi angajată răspunderea disciplinară a judecătorului.
    Legislaţia în vigoare prevede că procedura de sancţionare disciplinară urmează a fi pornită doar în temeiul unei sesizări făcute de subiecţii cu drept de iniţiere a acesteia (art.10 din Legea cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor).
    Prevederea legală contestată comportă un caracter imperativ şi prezumă tragerea necondiţionată la răspundere disciplinară a judecătorului sau a completului de judecată ca urmare a constatării de către Curtea Europeană a încălcării prin hotărîrea judecătorească a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În lumina abordării evolutive şi dinamice a Convenţiei de către Curtea Europeană, este inadmisibilă responsabilizarea „automată” a judecătorilor în asemenea situaţii, fără a demonstra latura obiectivă şi subiectivă a abaterii disciplinare.
    Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în pct.77 lit.i) din Avizul nr.3, adoptat la 19 noiembrie 2002¹² la Strasbourg, a solicitat ţărilor-membre ca statutul sau carta fundamentală aplicabilă judecătorilor să definească pe cît este posibil în termeni clari faptele care pot duce la sancţiuni disciplinare, precum şi procedurile care trebuie urmate.
    __________________
    ¹² www.csm.1909.ro

    Prin norma legală contestată Parlamentul a stipulat angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului fără a prevedea mecanismul şi limitele de aplicare, încălcînd astfel principiul accesibilităţii actului legislativ, ceea ce permite aplicarea discreţionară a acestei norme de către Consiliul Superior al Magistraturii.
    Luînd în consideraţie cele expuse, Curtea conchide că tragerea la răspundere disciplinară a judecătorului în baza unei hotărîri a Curţii Europene a Drepturilor Omului de condamnare a statului Republica Moldova fără a demonstra că legea a fost încălcată de către judecător în mod intenţionat sau din neglijenţă gravă constituie o ingerinţă inadmisibilă în realizarea principiilor independenţei, imparţialităţii şi inamovibilităţii judecătorului.
    Prevederea „constituie abatere disciplinară emiterea unei hotărîri care ulterior a fost recunoscută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului drept hotărîre prin care au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului” din art.22 alin.(1) lit.p) din Legea cu privire la statutul judecătorului contravine dispoziţiilor art.6, art.114, art.116 alin.(1) din Constituţie.
    În baza celor expuse, conducîndu-se de prevederile art.140 din Constituţie, art.26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.62 lit.a) şi art.68 din Codul jurisdicţiei constituţionale,
    Curtea Constituţională
    1. Se declară drept neconstituţională prevederea art.22 alin.(1) lit.p) din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 „Cu privire  la statutul judecătorului” în redacţia Legii nr.152 din 8 iulie 2010 „Pentru modificarea  şi completarea unor acte legislative”.
    2. Prezenta hotărîre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREŞEDINTELE
    CURŢII CONSTITUŢIONALE                                                 Dumitru PULBERE

    Nr. 12. Chişinău, 7 iunie 2011.