În numele Republicii Moldova,
    Curtea Constituţională, statuînd în componenţa:
    Dl Dumitru PULBERE, preşedinte,
    Dl Alexandru TĂNASE, judecător-raportor,
    Dl Victor PUŞCAŞ,
    Dna Elena SAFALERU,
    Dna Valeria ŞTERBEŢ, judecători,
cu participarea dnei Dina Musteaţă, grefier,
    Avînd în vedere sesizarea depusă la 11 iulie 2011, înregistrată la aceeaşi dată, completată la 22 iulie 2011 şi concretizată la 28 iulie 2011,
    Examinînd sesizarea menţionată la 13 septembrie 2011 în şedinţă plenară publică,
    Avînd în vedere actele şi lucrările dosarului,
    Deliberînd la 13 septembrie 2011 în şedinţă plenară închisă,
    Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată la această dată:
    1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 11 iulie 2011 în temeiul articolelor 25 alin. (1)
lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale de deputatul în Parlament, dl Serghei Sîrbu, privind controlul constituţionalităţii articolului 18 alin. (3) din Legea nr. 152-XVI din 8 iunie 2006 privind Institutul Naţional al Justiţiei, potrivit căruia „[...] Absolvenţii care nu au promovat concursul pentru suplinirea funcţiilor de judecător, respectiv de procuror sînt obligaţi să participe la concurs timp de 3 ani după absolvirea Institutului. La expirarea acestui termen, absolventul nu mai poate participa la concurs în baza mediei generale obţinute la examenele de absolvire a Institutului [...]”.
    2. Autorul sesizării a pretins, în special, că restricţionarea dreptului absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei de a participa la concursul pentru suplinirea funcţiilor de judecător, respectiv de procuror, la o perioadă de 3 ani, care începe a curge din momentul absolvirii acestei instituţii, încalcă dreptul de proprietate, dreptul la instruire şi dreptul de a accede la o funcţie publică, fiind incompatibilă cu prevederile articolelor 16, 35 alin.(1), 39 alin. (2), 46 şi 54 din Constituţie.
    3. La 22 iulie 2011 sesizarea a fost completată cu argumente adiţionale.
    4. Prin decizia Curţii Constituţionale din 26 iulie 2011 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.
    5. La 28 iulie 2011 autorul sesizării a concretizat obiectul acesteia, solicitînd Curţii Constituţionale să supună controlului constituţionalităţii întreg cuprinsul alineatului (3) al articolului 18 din Legea privind Institutul Naţional al Justiţiei.
    6. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului şi Guvernului.
    7. În şedinţa plenară publică a Curţii, autorul sesizării a fost reprezentat de dl Gheorghe Mîţu. Parlamentul a fost reprezentat de dnii Ion Creangă, şef al Direcţiei juridice a Secretariatului Parlamentului şi Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul aceleiaşi direcţii. Guvernul a fost reprezentat de dl Vladimir Grosu, viceministru al justiţiei.
    8. Prevederile relevante ale Constituţiei sînt următoarele:
    „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.
    (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica  Moldova  este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.”
    „(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului.
    (2) Toţi cetăţenii  Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau  de origine socială.”
    „(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţămîntul general obligatoriu, prin învăţămîntul liceal şi prin cel profesional, prin învăţămîntul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare. [...]”
    „[...]
    (2) Oricărui  cetăţean  i se asigură, potrivit legii, accesul  la  o funcţie publică.”
    „(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sînt garantate.
    (2) Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. [...]”
    „[...]
    (2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund  normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii  naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.[...]”
    9. Prevederile relevante ale Legii nr.152-XVI din 8 iunie 2006 privind Institutul Naţional al Justiţiei (M.O. nr.102-105/484, 2006) sînt următoarele:
    „Scopul prezentei legi este constituirea Institutului Naţional al Justiţiei şi determinarea statutului lui juridic, stabilirea principiilor de organizare şi funcţionare a acestuia, a modului de formare iniţială a viitorilor judecători şi procurori şi de formare profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor în funcţie, a altor persoane care contribuie la înfăptuirea justiţiei.”
    „(1) Absolvenţii Institutului sînt obligaţi să participe la concursul pentru suplinirea funcţiei de judecător, respectiv de procuror, în modul prevăzut de Legea cu privire la statutul judecătorului, respectiv de Legea cu privire la Procuratură.
    (2) Absolvenţii care participă la concurs aleg, în ordinea descrescătoare a mediei generale obţinute la examenele de absolvire, posturile de judecător, respectiv de procuror scoase la concurs.
    (3) Absolvenţii care nu au promovat concursul pentru suplinirea funcţiilor de judecător, respectiv de procuror sînt obligaţi să participe la concurs timp de 3 ani după absolvirea Institutului. La expirarea acestui termen, absolventul nu mai poate participa la concurs în baza mediei generale obţinute la examenele de absolvire a Institutului.
    (4) În cazul în care absolventul, din motive neîntemeiate, nu participă la concursul pentru suplinirea funcţiilor de judecător, respectiv de procuror, Consiliul poate solicita restituirea în contul Institutului a bursei primite pe perioada formării iniţiale.”
    10. Prevederile relevante ale Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public (M.O. nr.230-232/840, 2008) sînt următoarele:
    „[...]
    funcţie publică – ansamblul atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de putere publică; [...]
    funcţie de demnitate publică – funcţie publică ce se ocupă prin mandat obţinut direct în urma alegerilor organizate sau, indirect, prin numire în condiţiile legii;”
    11. Prevederile relevante ale Legii nr. 199 din 16 iulie 2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică (M.O. nr.194-196/637, 2010) sînt următoarele:
    „(1) Prevederile prezentei legi se aplică persoanelor cu funcţii de demnitate publică specificate în anexă la prezenta lege. [...]”
    „(1) Ocuparea funcţiei de demnitate publică are loc prin alegeri sau prin numire, în condiţiile legii. [...]
    (4) Pentru ocuparea unor funcţii de demnitate publică prin numire se organizează concurs în condiţiile legii. [...]”
    12. Prevederile relevante ale Legii nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (M.O.
nr. 59-60/664, 1995; republicată în M.O. nr. 117-119/946, 2002) sînt următoarele:
    „(1) La funcţia de judecător poate candida persoana care deţine cetăţenia Republicii Moldova, are domiciliul în ţară şi întruneşte următoarele condiţii:
    a) are capacitate de exerciţiu;
    b) este licenţiată în drept;
    c) a absolvit Institutul Naţional al Justiţiei;
    d) nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie;
    e) cunoaşte limba de stat;
    f) este aptă din punct de vedere medical să exercite funcţia, conform atestatului medical de sănătate eliberat de comisia specializată a Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.”
    13. Prevederile relevante ale Legii nr. 294-XVI din 25 decembrie 2008 cu privire la Procuratură (M.O. nr. 126-128/418, 2010) sînt următoarele:
    „(1) Poate fi numită în funcţia de procuror persoana care întruneşte următoarele condiţii:
    a) deţine cetăţenia Republicii Moldova şi este domiciliată pe teritoriul ei;
    b) are capacitate de exerciţiu deplină;
    c) este licenţiată în drept;
    d) are vechimea în muncă necesară pentru a fi numită în funcţia respectivă şi se bucură de o bună reputaţie sau a absolvit cursurile de formare iniţială a procurorilor la Institutul Naţional al Justiţiei;
    e) nu are antecedente penale;
    f) cunoaşte limba de stat;
    g) este aptă din punct de vedere medical pentru exercitarea atribuţiilor.”
    14. Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997, M.O. nr.54-55/502, 1997), în continuare – “Convenţia Europeană”, sînt următoarele:
    „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
    Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
    „Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţămîntului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţămînt conform convingerilor lor religioase şi filozofice.”
    15. La 8 iunie 2006 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr.152-XVI privind Institutul Naţional al Justiţiei.
    16. La 31 martie 2009, odată cu absolvirea primei promoţii a Institutului Naţional al Justiţiei, a intrat în vigoare cerinţa absolvirii acestei instituţii pentru a candida la funcţia de judecător/procuror.
    17. Autorul sesizării consideră că restricţionarea dreptului absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei de a participa la concursul pentru suplinirea funcţiilor de judecător, respectiv de procuror, la o perioadă de 3 ani, care începe a curge din momentul absolvirii acestei instituţii, contravine prevederilor articolelor 16, 35 alin. (1), 39 alin. (2), 46 şi 54 din Constituţie, precum şi articolelor 1 şi 2 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană.
    18. Curtea reţine că prerogativa care i-a fost acordată prin articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinînd cont de principiul supremaţiei acesteia.
    19. În acelaşi timp, Curtea notează că, prin decizia din 26 iulie 2011 cu privire la admisibilitatea sesizării, a abordat problema de constituţionalitate atît prin prisma principiilor consacrate în Constituţie şi în dreptul intern, cît şi a celor statuate în dreptul internaţional şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare “Curtea Europeană”).
    20. În acest sens, Curtea a reţinut că articolul 4 din Constituţie dispune că:
    „[...] dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează  şi  se aplică în concordanţă [...] cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. [...]”
    21. În ceea ce priveşte aplicarea articolului 4 din Constituţie, prin Hotărîrea nr. 55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale articolului 4 din Constituţia Republicii Moldova (M.O. nr.118-119/64,1999), Curtea Constituţională a statuat că:
    „[...] această prevedere comportă consecinţe juridice, presupunînd, mai întîi, că organele de drept, inclusiv Curtea Constituţională [...], sînt în drept să aplice în procesul examinării unor cauze concrete normele dreptului internaţional [...], acordînd, în caz de neconcordanţă, prioritate prevederilor internaţionale. [...]”
    22. În aceeaşi ordine de idei, în Hotărîrea nr. 10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărîrii nr. 16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea art. 20 din Constituţia Republicii Moldova” în redacţia Hotărîrii nr. 39 din 9 iulie 2001 (M.O. nr. 58-60/9, 2010), Curtea Constituţională a menţionat că:
    „[...] practica jurisdicţională internaţională [...] este obligatorie pentru Republica Moldova, ca stat care a aderat la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. [...]”
    23. În ceea ce priveşte aprecierea juridică a problemelor de compatibilitate cu prevederile Constituţiei şi ale Convenţiei Europene, Curtea Constituţională consideră relevante Hotărîrile nr. 9 din 20 mai 2008 (M.O. nr.99-101/7, 2008), nr. 26 din 23 noiembrie 2010 (M.O. nr.235-240/27, 2010) şi nr. 30 din 23 decembrie 2010 (M.O. nr.1-4/2, 2011).
    24. Astfel, prin Hotărîrea nr. 9 din 20 mai 2008 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederii pct. 3) alin. (1) art. 401 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, Curtea Constituţională a analizat accesul părţii vătămate la justiţia penală prin prisma drepturilor procedurale garantate de articolele 2 şi 3 din Convenţia Europeană:
    „[...] Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale admite stabilirea prin legislaţia internă a limitărilor dreptului de acces la o instanţă judiciară cu condiţia ca limitările să nu afecteze dreptul în substanţa sa, să urmărească un scop legitim, să existe un raport de proporţionalitate între măsurile restrictive şi scopul urmărit.
    Curtea reţine că această condiţie nu este respectată prin prevederea pct.3) alin.(1) art.401 CPP şi subliniază că este responsabilitatea statului ca prin legislaţia sa să instituie toate garanţiile necesare pentru ca persoana să se simtă protejată, oferindu-i şansa sigură de a-şi revendica în justiţie un drept constituţional lezat, indiferent de faptul dacă este inculpat sau parte vătămată, dacă procesul a fost declanşat la iniţiativa sa sau a altei persoane. [...]”
    25. Prin Hotărîrea nr. 26 din 23 noiembrie 2010 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor alin. (6) al articolului 63 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a examinat în mod prioritar constituţionalitatea normei în cauză prin prisma compatibilităţii cu drepturile garantate de Convenţia Europeană şi cu jurisprudenţa Curţii Europene în domeniu. Astfel, Curtea a notat că:
    „[...] Potrivit alin.(1) art.4 din Constituţie, Curtea Constituţională are obligaţia de a interpreta şi aplica dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Norma constituţională nu obligă Curtea să acorde prioritate prevederilor tratatelor internaţionale, la care Republica Moldova este parte, ci o obligă să ţină cont de ele în procesul interpretării normelor constituţionale.
    În baza acestui raţionament, Curtea Constituţională va analiza textul contestat din lege, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei penale, prin prisma normelor constituţionale invocate de autorul sesizării, luînd în considerare prevederile Convenţiei şi jurisprudenţa în domeniu a Curţii Europene a Drepturilor Omului. [...]”
    26. De asemenea, prin Hotărîrea nr. 30 din 23 decembrie 2010 pentru controlul constituţionalităţii art. 16 alin.(1) lit.g) din Legea nr. 1453-XV din 8 noiembrie 2002 cu privire la notariat, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea a reconfirmat acelaşi principiu de aplicabilitate directă a Convenţiei Europene şi a jurisprudenţei Curţii Europene în materia interpretărilor şi soluţiilor constituţionale:
    „[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a decis că este admisibil  un tratament diferenţiat bazat pe o caracteristică  legată de vîrstă atunci  cînd, avînd  în vedere natura unei activităţi profesionale sau condiţiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerinţă profesională esenţială şi determinantă.
    Cu privire la notari, medicii licenţiaţi, avocaţi etc. şi alte profesii liberale Curtea Europeană a statuat că aceştia pot pretinde cel puţin anumite drepturi specifice în sensul Convenţiei şi competenţa acestora este destul de limitată, de strictă interpretare (cauza O.V.R. v. Rusia, nr.44319/98). În cauza X v. Republica Federativă a Germaniei, nr.8410/78, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că diferenţa faptică ce ar exista între situaţia notarilor şi situaţia altor liber-profesionişti este pe deplin justificată, avînd în vedere că notarii exercită funcţiile speciale de înfăptuire a justiţiei şi beneficiază de competenţe quasi-exclusive de înregistrare a actelor. [...]”
    27. Guvernul, în opinia scrisă prezentată Curţii şi menţinută în şedinţa publică, referindu-se la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, solicită Curţii nu numai să ia în considerare raţionamentele Curţii Europene, dar şi să aplice aceleaşi principii şi să argumenteze în modul potrivit.
    28. Curtea acceptă concluzia Guvernului că, apreciind în cumul raţionamentele rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, urmează a se deduce că jurisprudenţa Curţii Europene şi prevederile Convenţiei Europene nu numai că au o relevanţă şi orientează una sau o altă soluţie a Curţii Constituţionale, dar în anumite circumstanţe joacă rolul principal şi direcţionează examinarea litigiului constituţional. În special, acest lucru este valabil atunci cînd litigiul constituţional priveşte în substanţă problema garantării sau respectării unui drept constituţional consacrat de Constituţie şi de Convenţia Europeană.
    29. Prin urmare, Curtea Constituţională va analiza textul contestat din lege prin prisma normelor constituţionale invocate de autorul sesizării, luînd în considerare prevederile Convenţiei Europene şi jurisprudenţa în domeniu a Curţii Europene.
    30. În acest context, Curtea reţine faptul că articolele 16 şi 54 din Constituţie nu au o semnificaţie autonomă şi urmează a fi examinate prin raportare la un drept fundamental garantat de Constituţie. Prin urmare, avînd în vedere argumentele autorului sesizării, Curtea va examina pretinsa încălcare a articolului 46 combinat cu articolul 54 din Constituţie, încălcarea articolului 35 din Constituţie separat, iar încălcarea articolului 39 combinat cu articolul 16 din Constituţie.
    31. Autorul sesizării pretinde că norma supusă controlului constituţionalităţii încalcă articolul 46 din Constituţie, care prevede următoarele:
    „(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sînt garantate.
    (2) Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.”
    32. Autorul sesizării consideră că norma articolului 46 din Constituţie urmează a fi aplicată în coroborare cu prevederile articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, care garantează dreptul de proprietate, şi jurisprudenţa Curţii Europene în domeniu.
    33. Potrivit autorului sesizării, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene, atestatul de absolvire a Institutului Naţional al Justiţiei dă naştere pentru titularul său la o „speranţă legitimă” şi rezonabilă cu privire la posibilitatea obţinerii venitului ce rezultă din exerciţiul activităţii care-i face obiectul, fiind astfel un „bun” în sensul dreptului protejat de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană.
    34. În acest context, autorul sesizării susţine că privarea titularilor atestatului de absolvire a Institutului Naţional al Justiţiei de dreptul de a participa la concurs după expirarea unei perioade atît de scurte de timp constituie o restrîngere a dreptului de proprietate care, deşi prevăzută de lege, nu este făcută pentru un interes de utilitate publică şi nu este proporţională, nefiind astfel necesară într-o societate democratică.
    35. În acelaşi timp, autorul sesizării menţionează că Legea nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului şi Legea nr. 296-XVI din 25 decembrie 2008 cu privire la Procuratură nu restricţionează dreptul de a candida la funcţia de judecător/procuror cu expirarea unei anumite perioade din momentul absolvirii Institutului Naţional al Justiţiei şi nu conţine nici o referinţă la Legea privind Institutul Naţional al Justiţiei. În opinia autorului sesizării, prevederea supusă controlului constituţionalităţii nu se încadrează în parametrii de tehnică legislativă, deoarece Legea privind Institutul Naţional al Justiţiei nu ar trebui să conţină prevederi referitoare la condiţiile de participare la concursul pentru suplinirea funcţiei de judecător/procuror, acestea fiind obiectul de reglementare al altor acte legislative.
    36. De asemenea, autorul sesizării susţine că această situaţie este contrară principiului garantării drepturilor deja dobîndite, consacrat de teoria generală a dreptului, actele juridice naţionale şi internaţionale.
    37. În şedinţa publică a Curţii, reprezentanţii Parlamentului şi Guvernului au pledat pentru excluderea absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei din categoria persoanelor care beneficiază de garanţiile articolului 46 din Constituţie şi articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană. În acest sens, aceştia au afirmat că raporturile dintre absolvenţii Institutului Naţional al Justiţiei şi stat ţin de exercitarea unor funcţii sau atribuţii publice şi chiar dacă aparent ar putea implica interpretări prin prisma aplicabilităţii drepturilor omului, nu pot fi de jure incluse în sfera de reglementare a articolelor care garantează drepturi şi libertăţi fundamentale.
    38. Reprezentanţii Parlamentului şi Guvernului au contestat, de asemenea, că absolvenţii Institutului Naţional al Justiţiei ar avea un „bun” în sensul articolului 46 din Constituţie şi articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, afirmînd că atestatul de absolvire a Institutului Naţional al Justiţiei ar fi un act administrativ şi că nu ar da naştere unor „speranţe legitime” pentru titularii săi de a obţine o funcţie publică. În opinia acestora, doar certitudinea obţinerii unui post public dă naştere unei „speranţe legitime”.
    39. În acelaşi sens, Parlamentul şi Guvernul consideră că, atunci cînd o persoană aplică pentru studii la Institutul Naţional al Justiţiei, ea cunoaşte şi acceptă condiţiile impuse prin lege. Odată acceptate aceste condiţii, ea nu mai poate pretinde anumite „speranţe legitime”, din moment ce îi este clar din lege că studiile la Institut nu îi oferă în fapt „accesul nelimitat” la o funcţie publică, ci o plasează în condiţii mai favorabile la desfăşurarea concursului. În opinia acestora, prin instituirea unui termen de aplicare şi participare la concurs, norma contestată a echilibrat situaţia cu accesul altor persoane (neabsolvenţi ai Institutului) la funcţia de judecător/procuror şi a înlăturat un posibil monopol al absolvenţilor Institutului în această sferă.
    1. Principii generale
    40. În viziunea Curţii, este de netăgăduit că dreptul de proprietate, garantat de articolul 46 din Constituţie, reprezintă, în substanţă, dreptul persoanei la respectarea bunurilor sale, mobile şi imobile.
    41. Ţinînd cont de constatările de la § 27-29 supra şi urmînd practica sa anterioară (a se vedea § 19-26), Curtea va aplica raţionamentele degajate din jurisprudenţa Curţii Europene în acest domeniu.
    42. În acest context, Curtea ţine să reamintească principiile generale menţionate de Curtea Europeană în Hotărîrea Balan v. Moldova (cererea nr.19247/03, hotărîrea din 29 ianuarie 2008):
    „[...] 29. Curtea reiterează că articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobîndi proprietăţi (a se vedea Kopecky v. Slovacia [GC], nr. 44912/98, §35, ECHR 2004-IX, şi Van der Mussele v. Belgia, hotărîre din 23 noiembrie 1983, Seria A nr. 70, p. 23, §48). Mai mult, „un reclamant poate pretinde o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie doar dacă şi în măsura în care deciziile contestate se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. „Bunurile” pot fi fie „bunuri existente”, fie bunuri, inclusiv pretenţii, în privinţa cărora reclamantul poate susţine că are cel puţin o „speranţă legitimă” că va obţine dobîndirea efectivă a unui drept de proprietate. Per a contrario, speranţa că va fi recunoscut un drept de proprietate care nu a putut fi exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, la fel ca şi în cazul unei pretenţii condiţionate care poate dispărea ca rezultat al neîndeplinirii unei condiţii” (a se vedea Kopecky, citată mai sus, §35; Prince Hans-Adam II of Liechtenstein v. Germania [GC], nr. 42527/98, §§ 82-83, ECHR 2001-VIII; şi Gratzinger şi Gratzingerova v. Republica Cehă (dec.) [GC], nr. 39794/98, §69, ECHR 2002-VII).
    30. Conceptul de „bun”, la care se face referire în prima parte a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, are un sens autonom care nu se limitează la proprietatea asupra unor bunuri materiale şi este independent de clasificarea formală din dreptul naţional: unele drepturi şi interese care constituie patrimoniu pot fi, de asemenea, privite ca „drepturi de proprietate” şi, astfel, ca „bunuri” în sensul acestei prevederi. Chestiunea care trebuie examinată în fiecare cauză este dacă circumstanţele cauzei, examinate în ansamblu, ofereau reclamantului un drept asupra unui interes material protejat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea Iatridis v. Grecia, [GC], nr. 31107/96; Beyeler v. Italia [GC], nr. 33202/96, §100, ECHR 2000-I; Broniowski v. Polonia [GC], nr. 31443/96, §129, ECHR 2004-V; şi Anheuser-Busch Inc. v. Portugalia [GC], nr. 73049/01, §63, ECHR 2007-...).
    31. În anumite circumstanţe, o „speranţă legitimă” de a obţine un „bun” poate, de asemenea, să se bucure de protecţia articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Astfel, acolo unde interesul cu privire la proprietate face parte din natura pretenţiei, persoana care o invocă poate fi privită ca avînd o „speranţă legitimă” dacă există o bază suficientă pentru acest interes în dreptul naţional, spre exemplu cînd există o jurisprudenţă stabilită a instanţelor judecătoreşti care s-o confirme (a se vedea Kopecky, citată mai sus, §52). Totuşi, nu există o speranţă legitimă acolo unde există o dispută privind interpretarea şi aplicarea corectă a legislaţiei naţionale şi unde pretenţiile reclamantului sînt ulterior respinse de către instanţele judecătoreşti naţionale (a se vedea Kopecky, citată mai sus, §50). [...]”
    43. Aceleaşi principii au fost reiterate de Curtea Europeană în Hotărîrea Cazacu v. Moldova (cererea nr. 40117/02, hotărîrea din 23 octombrie 2007, a se vedea §§ 37-38).
    2. Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
    a) Dacă absolvenţii Institutului Naţional al Justiţiei au un „bun”, în sensul articolului 46 din Constituţie şi articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană
    44. Parlamentul şi Guvernul au contestat faptul că atestatul de absolvire a Institutului Naţional al Justiţiei şi speranţa titularilor acestora de a obţine o funcţie publică constituie un „bun” în sensul articolului 46 din Constituţie şi articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană.
    45. Curtea Constituţională reiterează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că noţiunea de „bunuri” din articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană are o semnificaţie autonomă, fiind independentă de clasificarea formală din dreptul naţional şi că aceasta nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale. Astfel, chestiunea care trebuie examinată în fiecare cauză este dacă circumstanţele cauzei, examinate în ansamblu, oferă persoanelor vizate un drept asupra unui interes material protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
    46. Curtea notează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, licenţa de a desfăşura o anumită activitate a fost în mod constant considerată un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, în măsura în care oferă persoanelor vizate un drept asupra unui interes material şi aceasta indiferent de faptul dacă actul este de natură administrativă (a se vedea Bimer S.A. v. Moldova, nr. 15084/03, §49, 10 iulie 2007 şi Megadat.com SRL v. Moldova, nr. 21151/04, §§ 62-63, 8 aprilie 2008).
    47. În acelaşi sens, Curtea Europeană a considerat că licenţa unui avocat sau cea a unui expert contabil este un „bun” garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, ţinînd cont de faptul că implică elemente patrimoniale ce permit obţinerea unor venituri (a se vedea H v. Belgia, hotărîre din 30 noiembrie 1987, Seria A nr. 127-B, § 47, şi van Marle şi alţii v. Olanda din 26 iunie 1986, Seria A nr. 101, p. 13, § 41).
    48. Raţionînd mutatis mutandis, Curtea Constituţională consideră că dreptul pe care îl implică deţinerea atestatului de absolvire a Institutului Naţional al Justiţiei poate fi asimilat dreptului de proprietate consacrat de articolul 46 din Constituţie şi articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană deoarece, graţie activităţii la care îi permite să acceadă, titularul acestuia are posibilitatea de a obţine venituri, implicînd astfel un interes material în sensul dreptului garantat de Constituţie şi Convenţia Europeană.
    49. Curtea observă că alineatul (2) al articolului 18 din Legea privind Institutul Naţional al Justiţiei dispune că „absolvenţii care participă la concurs aleg, în ordinea descrescătoare a mediei generale obţinute la examenele de absolvire, posturile de judecător, respectiv de procuror scoase la concurs”. În acest context, este evident că procedura în faţa Consiliului Superior al Magistraturii/Consiliului Superior al Procurorilor nu este un concurs pentru accedere la funcţia de judecător/procuror, ci o procedură de repartizare a absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei în instanţele de judecată/procuraturile din diferite localităţi în baza criteriului mediei generale obţinute la absolvire, după cum a recunoscut şi reprezentantul Guvernului în şedinţa publică a Curţii.
    50. Prin urmare, aşteptările absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei (de a accede la funcţia de judecător/procuror, avînd interesul material de a primi salariul, ca sursă principală de subzistenţă) se bazează pe prevederi ale legislaţiei, care le oferă dreptul să obţină, în baza mediei generale de la examenele de absolvire a Institutului, o funcţie salariată. Curtea observă că aplicarea acestui articol este supusă nu unei condiţii de accedere, cum ar fi studiile de specialitate, ci unui criteriu de departajare, atribuirea funcţiei fiind quasi-automată. Prin urmare, această situaţie poate fi asimilată pentru absolvenţii Institutului Naţional al Justiţiei cu certitudinea ocupării unei funcţii, ceea ce constituie, precum recunoaşte şi Guvernul, o „speranţă legitimă” (a se compara cu soluţia contrară din cauza Kopecky, citată mai sus).
    51. În lumina acestor constatări, Curtea consideră că absolvenţii Institutului au o „speranţă legitimă” să acceadă la funcţia salariată de judecător/procuror, deoarece legea prevede clar un astfel de drept, că această „speranţă legitimă” implică un interes material, fiind astfel un „bun” în sensul drepturilor protejate de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană şi, prin urmare, garantat de articolul 46 din Constituţie.
    52. Avînd în vedere constatările de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze pretenţiile autorului sesizării sub aspectul principiului garantării drepturilor deja dobîndite.
    b) Dacă interdicţia de participare la concurs după expirarea termenului de trei ani este susceptibilă să constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei şi calificarea situaţiei prin prisma articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană
    53. Curtea notează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, sistarea licenţei unui avocat, refuzul de a reînregistra un expert contabil sau sistarea licenţei de administrare a unei afaceri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană (a se vedea H v. Belgia, hotărîre din 30 noiembrie 1987, Seria A nr. 127-B, § 47, şi Bimer S.A. v. Moldova, nr. 15084/03, § 49, 10 iulie 2007).
    54. Raţionînd mutatis mutandis şi ţinînd cont de constatările de la §§ 48-51 supra, Curtea consideră că încetarea efectelor utile ale atestatului de absolvire a Institutului Naţional al Justiţiei constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor.
    55. Curtea reiterează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, o astfel de ingerinţă ar constitui o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, cu excepţia cazului cînd este „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop sau scopuri „legitime” şi este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge un astfel de scop sau scopuri.
    56. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă măsura aplicabilă absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei ar putea rezulta într-o restrîngere nejustificată a dreptului lor de proprietate, în sensul articolului 54 din Constituţie şi jurisprudenţei Curţii Europene.
    c) Dacă ingerinţa este prevăzută de lege
    57. Curtea notează că ingerinţa are o bază legală, legalitatea nefiind contestată de participanţi.
    58. În acest context, urmînd principiile ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene, Curtea Constituţională va examina calitatea legii, şi anume dacă legea este destul de accesibilă, previzibilă şi clară. În opinia sa scrisă, Guvernul susţine această abordare, recunoscînd în acest sens că aceste condiţii de calitate a legii sînt impuse prin Constituţie şi Convenţia Europeană.
    59. În acest sens, Curtea Constituţională se referă la principiile degajate din Hotărîrea Curţii Europene Busuioc v. Moldova (cererea nr. 61513/00, hotărîrea din 21 decembrie 2004):
    „[...] 52. Una din cerinţele care rezultă din expresia „prevăzută de lege” este previzibilitatea măsurii la care se referă. O normă nu poate fi considerată „lege” decît dacă ea este formulată cu suficientă precizie, astfel încît să permită persoanei să decidă comportamentul său: el sau ea trebuie să poată – în caz de necesitate cu consultanţă corespunzătoare – să prevadă, în mod rezonabil, în dependenţă de circumstanţele cauzei, consecinţele care pot să rezulte dintr-o acţiune concretă. Nu este necesar ca acele consecinţe să fie previzibile cu certitudine absolută: experienţa arată că acest lucru este nerealizabil. În timp ce certitudinea în lege este foarte dorită, ea poate duce la o rigiditate excesivă, atunci cînd legea trebuie să facă faţă circumstanţelor care se schimbă. Prin urmare, multe legi sînt inevitabil formulate în termeni care, în măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi şi a căror interpretare şi aplicare este pusă în sarcina practicii (a se vedea, spre exemplu, Rekvenyi v. Ungaria [GC], nr. 25390/94, § 34, ECHR 1999-III). [...]”
    60. În acelaşi sens, în Hotărîrea Guţu v. Moldova (cererea nr. 20289, hotărîrea din 7 iunie 2007), Curtea Europeană a statuat că:
    „[...] Expresia „prevăzută de lege” nu presupune doar corespunderea cu legislaţia naţională, dar, de asemenea, se referă la calitatea acelei legislaţii (a se vedea Halford v. Regatul Unit, Rapoarte 1997-III, p. 1017, § 49). Curtea reiterează că legislaţia naţională trebuie să indice cu o claritate rezonabilă scopul şi modalitatea de exercitare a discreţiei relevante acordate autorităţilor publice, pentru a asigura persoanelor nivelul minim de protecţie la care cetăţenii au dreptul în virtutea principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică (a se vedea Domenichini v. Italia, Rapoarte 1996-V, p. 1800, § 33). [...]”
    61. În opinia sa scrisă, Guvernul afirmă că legea care prevede restricţia este compatibilă cu condiţiile de calitate a unei legi, impusă prin Constituţie şi prin Convenţia Europeană, fiind accesibilă, previzibilă şi clară, deoarece prevede clar consecinţele şi rezultatele îndeplinirii/neîndeplinirii acesteia.
    62. Pe de altă parte, Curtea observă că articolele 6 din Legea cu privire la statutul judecătorului şi 36 din Legea cu privire la Procuratură prevăd cerinţa absolvirii Institutului Naţional al Justiţiei fără a impune anumite condiţii de temporalitate.
    63. Curtea observă, de asemenea, că legislaţia nu prevede un mecanism ce ar institui un echilibru între numărul locurilor vacante de judecător/procuror scoase la concurs şi numărul persoanelor instruite în cadrul Institutului Naţional al Justiţiei şi ar asigura angajarea acestora în funcţiile pentru care au urmat o pregătire de specialitate de durată, finanţată din mijloace publice.
    64. Constatările Curţii denotă că astfel legislaţia nu este suficient de previzibilă în aplicarea sa, însă aceasta nu poate reprezenta în sine, în această situaţie particulară ce face obiectul sesizării, un substrat suficient pentru a ajunge la concluzia că legislaţia nu corespunde criteriilor de accesibilitate, claritate şi previzibilitate.
    d) Scopul şi proporţionalitatea ingerinţei
    65. Autorul sesizării consideră că prevederea contestată restrînge exerciţiul drepturilor fundamentale, fără a exista un echilibru sau proporţionalitate între restrîngerea acestor drepturi şi scopul urmărit. În opinia acestuia, norma supusă controlului constituţionalităţii instituie o restrîngere nejustificată a drepturilor fundamentale şi nu corespunde criteriilor prevăzute de articolul 54 din Constituţie:
    „[...]
    (2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund  normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii  naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. [...]”
    66. În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit prin ingerinţă, Curtea nu poate accepta, în acest caz particular, argumentul Parlamentului şi Guvernului că restricţiile impuse absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei servesc interesului public, în lumina constatărilor de mai jos.
    67. Curtea, în această situaţie particulară, nu consideră pertinent punctul de vedere al Parlamentului şi Guvernului că absolvenţii Institutului Naţional al Justiţiei sînt supuşi unei limitări rezonabile în timp deoarece, după expirarea unui termen de 3 ani, ar exista „riscul decăderii [lor] din punct de vedere profesional”.
    68. În acest sens, Curtea reţine faptul că instruirea la Institutul Naţional al Justiţiei durează 18 luni după absolvirea studiilor superioare (cel puţin 4 ani). Pe parcursul acestei instruiri, audienţii Institutului Naţional al Justiţiei urmează stagii de practică în cadrul instanţelor judecătoreşti, procuraturilor, organelor de urmărire penală şi birourilor de avocaţi.
    69. Fără a încerca să dea o apreciere calitativă instruirii oferite de Institutul Naţional al Justiţiei, Curtea relevă că nu are suficiente temeiuri pentru a accepta argumentul Guvernului că aceste competenţe şi abilităţi profesionale, dobîndite în rezultatul unei instruiri de 18 luni, dispar după alte 36 de luni sau sînt diminuate în aşa măsură încît să afecteze interesul public.
    70. Curtea observă că alineatul (3) al articolului 18 din Legea privind Institutul Naţional al Justiţiei cuprinde două propoziţii şi că, în afară de limitarea posibilităţii de a participa la concursul pentru funcţia de judecător/procuror după expirarea termenului de 3 ani, dispusă în propoziţia a doua, acesta prevede în prima propoziţie şi obligaţia absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei care nu au promovat concursul de a participa pe parcursul a trei ani la concursurile pentru ocuparea funcţiilor de judecător/procuror.
    71. În acelaşi timp, deşi autorul a solicitat Curţii să declare neconstituţional integral alineatul (3) al articolului 18 din Legea privind Institutul Naţional al Justiţiei, Curtea observă că, în conţinutul sesizării, completată şi concretizată, acesta a argumentat incompatibilitatea normei legale cu Constituţia doar sub aspectul restricţionării dreptului de a candida la funcţia de judecător/procuror după expirarea a trei ani.
    72. În acest context, Curtea nu consideră întemeiată pretenţia autorului sesizării că prima propoziţie a alineatului (3) al articolului 18 din Legea privind Institutul Naţional al Justiţiei, care prevede obligaţia impusă absolvenţilor de a participa la concurs timp de trei ani după absolvirea instituţiei, urmează a fi declarată neconstituţională odată cu cea de-a doua propoziţie a aceluiaşi alineat, care prevede restricţionarea dreptului de a participa la concurs după expirarea acestui termen.
    73. Contrar argumentelor autorului sesizării, Curtea consideră că obligaţia generală impusă absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei de a participa la concursul pentru suplinirea funcţiilor vacante de judecător/procuror este stabilită la alineatul (1) al articolului 18 din Lege. În acest context, prima propoziţie a alineatului (3) al aceluiaşi articol nu face decît să limiteze în timp această obligaţie pentru absolvenţii care nu au promovat concursul şi nu poate fi considerată incompatibilă cu prevederile constituţionale analizate.
    74. Mai mult, Curtea observă că această obligaţie a absolventului este asortată de posibilitatea pentru Consiliul Institutului Naţional al Justiţiei, prevăzută de alineatul (4) al aceluiaşi articol, de a sancţiona neonorarea acesteia din motive neîntemeiate prin solicitarea restituirii de către absolvent în contul instituţiei a bursei primite pe perioada formării iniţiale. Prin urmare, statul a prevăzut şi alte pîrghii pentru a determina absolvenţii Institutului Naţional al Justiţiei, în instruirea cărora a investit mijloace publice, să participe la concursurile pentru ocuparea funcţiilor pentru care au urmat o pregătire de specialitate de durată.
    75. În acelaşi timp, Curtea consideră că obligaţia absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei, ca şi sancţiunea prevăzută de alineatul (4) al articolului 18 din Lege, urmează a fi limitate în timp, astfel încît prima propoziţie a alineatului (3) al articolului 18 din Lege are dreptul la existenţă separată de cea a propoziţiei a doua din acelaşi alineat, după expirarea termenului de trei ani absolvenţii Institutului Naţional al Justiţiei urmînd să dispună doar de dreptul de a participa la concurs, fără a fi obligaţi să o facă.
    76. Pe de altă parte, luînd în consideraţie faptul că legislaţia nu reglementează un mecanism de verificare a validităţii competenţelor absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei după expirarea unui anumit termen rezonabil, astfel încît aceştia să poată participa la concursul pentru ocuparea funcţiei de judecător/procuror în cadrul cotei locurilor vacante ce le sînt rezervate, Curtea Constituţională consideră necesar să adopte o adresă.
    77. Din motivele menţionate, Curtea consideră că norma conţinută în propoziţia a doua a alineatului (3) al articolului 18 din Legea privind Institutul Naţional al Justiţiei nu asigură un just echilibru între interesele comunităţii şi cele ale absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei, impunîndu-le acestora o povară individuală excesivă. Prin urmare, aceasta nu este compatibilă cu protecţia proprietăţii garantate de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană şi, implicit, de articolul 46 din Constituţie.
    78. Autorul sesizării pretinde că norma supusă controlului constituţionalităţii încalcă, de asemenea, articolul 35 din Constituţie, care garantează dreptul la învăţătură, asigurat prin învăţămîntul
    „[...] profesional, prin învăţămîntul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare”.
    79. Potrivit autorului sesizării, aplicarea normei supuse controlului constituţionalităţii generează situaţia în care, după expirarea termenului de 3 ani din momentul absolvirii Institutului Naţional al Justiţiei, pentru a putea candida la concursul pentru suplinirea funcţiei de judecător sau procuror, titularii atestatelor de absolvire a acestuia urmează să participe din nou la admitere la aceeaşi instituţie, să frecventeze cursurile de formare iniţială cu durata de 18 luni şi să susţină în mod repetat examenele de absolvire, situaţie pe care autorul sesizării o consideră contrară Constituţiei.
    80. Parlamentul şi Guvernul consideră că în situaţia acestor „absolvenţi”, dreptul la educaţie este deja epuizat, deoarece acestora, prin definiţie, le-au fost deja garantate ambele drepturi „la educaţie” şi la „obţinerea unor avantaje din studii prin recunoaşterea oficială”.
    81. Curtea observă că instruirea în cadrul Institutului Naţional al Justiţiei are un regim special şi un statut special, deosebit de o instruire medie sau universitară, prin articolul 2 alin. (4) din Lege acesta fiind expres exclus din sistemul naţional de învăţămînt şi educaţie.
    82. În acest context, Curtea notează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, dreptul enunţat de articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană vizează, în special, „învăţămîntul elementar şi nu studiile superioare” (a se vedea Yanasik v. Turcia, cererea nr. 14524/1989, decizia Comisiei din 9 decembrie 1993, DR nr. 37, p. 14). În acelaşi sens, Curtea Europeană a statuat că nu constituie un „refuz al dreptului la instruire faptul de a limita accesul la studiile superioare chiar şi pentru candidaţii care justifică un nivel suficient pentru a urma un asemenea învăţămînt cu succes” (a se vedea X v. Marea Britanie, cererea nr. 8844/1980, decizia Comisiei din 9 decembrie 1980, DR nr.23, p. 228) şi că un stat nu este obligat, în principiu, să organizeze „cursuri de reciclare” (a se vedea X v.Belgia, cererea nr. 7010/1973, decizia Comisiei din 29 septembrie 1975, DR nr.3, p. 162). Prin urmare, articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană este a fortiori inaplicabil instruirii oferite în cadrul Institutului Naţional al Justiţiei.
    83. În contextul celor expuse, Curtea consideră că norma contestată este compatibilă cu dreptul la învăţătură garantat de articolul 35 din Constituţie.
    84. Autorul sesizării pretinde că norma contestată încalcă articolul 39 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia:
    „(2) Oricărui cetăţean i se asigură, potrivit legii, accesul la o funcţie publică.”
    85. De asemenea, potrivit autorului sesizării, norma contestată încalcă articolul 16 din Constituţie:
    „(2) Toţi cetăţenii  Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau  de origine socială.”
    86. Autorul sesizării susţine că o asemenea limitare în timp a dreptului de a accede la o funcţie publică este unică în sistemul de drept al Republicii Moldova, deoarece în afară de judecători şi procurori, accesul la niciuna din funcţiile de demnitate publică nu este limitat în timp. Acesta consideră că, astfel, norma supusă controlului constituţionalităţii instituie un tratament diferenţiat în situaţii egale, fără ca să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, induce o disproporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate şi încalcă, astfel, principiul egalităţii tuturor cetăţenilor, garantat de articolul 16 alin. (2) din Constituţie.
    87. Parlamentul şi Guvernul consideră că dreptul garantat de alineatul (2) al articolului 39 din Constituţie nu este un drept ce nu poate fi restrîns, norma constituţională lăsînd la discreţia legislatorului reglementarea condiţiilor de accedere la funcţiile publice.
    88. Curtea este de acord cu argumentul Parlamentului şi Guvernului că o diferenţă de tratament bazată pe motive obiective şi rezonabile nu poate fi considerată ca discriminare.
    89. În acest context, Curtea notează că articolul 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevede că: „Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una din discriminările la care se referă art.2 şi fără restricţii nerezonabile, de a avea acces, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa”. Din această normă rezultă că dreptul de accedere la o funcţie publică poate fi supus unor restrîngeri rezonabile.
    90. De asemenea, articolul 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice interzice discriminările bazate pe rasă, sex, religie, opinie, avere, origine socială etc., dar nu interzice ca statele contractante să impună, pe cale legislativă, condiţii speciale pentru accederea la o funcţie publică, cum ar fi deţinerea anumitor competenţe lingvistice, cunoaşterea drepturilor civile, obligaţiile militare, limita de vîrstă, aptitudinile fizice etc.
    91. În aceeaşi ordine de idei, Curtea îşi reiterează poziţia expusă în Hotărîrea nr. 6 din 23 martie 2011 privind excepţia de neconstituţionalitate a art.62 alin.(1) lit.d) din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI din 4 iulie 2008 (M.O. nr.46-52/8, 2011), atunci cînd a statuat că libertatea de alegere a muncii nu are semnificaţia că o persoană poate opta pentru exercitarea oricărei profesii sau funcţii, indiferent de pregătirea sa profesională, calităţile morale şi fizice pe care le are.
    92. Curtea reaminteşte că principiul egalităţii consacrat de articolul 16 alin.(2) din Constituţie nu înseamnă uniformitate, ci presupune un tratament egal în situaţii egale, iar pentru situaţii diferite – tratamentul juridic poate fi diferit.
    93. Curtea consideră că fiecare categorie de funcţie publică constituie o situaţie diferită, care permite instituirea unui tratament juridic diferit în ceea ce priveşte condiţiile de accedere.
    94. Prin urmare, Curtea consideră că norma contestată este compatibilă cu articolul 39 din Constituţie combinat cu articolul 16 din Constituţie.
    Din aceste motive, în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională
    1. Se recunoaşte constituţională sintagma „Absolvenţii care nu au promovat concursul pentru suplinirea funcţiilor de judecător, respectiv de procuror sînt obligaţi să participe la concurs timp de 3 ani după absolvirea Institutului.” de la alineatul (3) al articolului 18 din Legea nr.152-XVI din 8 iunie 2006 privind Institutul Naţional al Justiţiei.
    2. Se declară neconstituţională sintagma „La expirarea acestui termen, absolventul nu mai poate participa la concurs în baza mediei generale obţinute la examenele de absolvire a Institutului.” de la alineatul (3) al articolului 18 din Legea nr.152-XVI din 8 iunie 2006 privind Institutul Naţional al Justiţiei.
    3. Prezenta hotărîre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE         Dumitru PULBERE

    Nr. 15. Chişinău, 13 septembrie 2011.

    JCC-06/21a                                                                         Chişinău, 13 septembrie 2011
                                                                                                Parlamentul Republicii Moldova

    Prin Hotărîrea nr. 15 din 13 septembrie 2011, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională sintagma „La expirarea acestui termen [3 ani], absolventul nu mai poate participa la concurs în baza mediei generale obţinute la examenele de absolvire a Institutului.” de la alineatul (3) al articolului 18 din Legea nr.152-XVI din 8 iunie 2006 privind Institutul Naţional al Justiţiei.
    În acest context, Curtea Constituţională a constatat că legislaţia nu reglementează un mecanism de verificare a validităţii competenţelor absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei după expirarea unui anumit termen rezonabil, astfel încît aceştia să poată participa la concursul pentru ocuparea funcţiei de judecător/procuror în cadrul cotei locurilor vacante ce le sînt rezervate.
    În acelaşi timp, Curtea a observat că legislaţia nu prevede un mecanism ce ar institui un echilibru între numărul locurilor vacante de judecător/procuror propuse pentru concurs şi numărul persoanelor instruite în cadrul Institutului Naţional al Justiţiei şi care ar asigura desemnarea acestora în funcţiile pentru care au urmat o pregătire de specialitate de durată, finanţată din mijloace publice.
    În lumina celor expuse, în temeiul articolului 79 din Codul Jurisdicţiei Constituţionale, Curtea consideră necesară soluţionarea acestor probleme de către Legislativ, inclusiv prin dezvoltarea mecanismului legal de stabilire a coraportului dintre locurile vacante destinate absolvenţilor Institutului Naţional al Justiţiei şi cele destinate altor categorii de persoane admise la concurs, precum şi elaborarea unor reguli clare de determinare a opţiunii pentru propunerea locurilor vacante la fiecare categorie de concurs – ordinar, prin derogare sau transfer.
    În acest sens, Curtea solicită Parlamentului ca, în conformitate cu prevederile articolului 281 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, să examineze prezenta adresă şi, în termen de 3 luni, să informeze Curtea despre rezultatele examinării acesteia.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE             Dumitru PULBERE

    Curtea Constituţională, prin Hotărîrea nr.15 din 13 septembrie 2011, a declarat drept constituţională sintagma „Absolvenţii care nu au promovat concursul pentru suplinirea funcţiilor de judecător, respectiv de procuror sînt obligaţi să participe la concurs timp de 3 ani după absolvirea Institutului.” şi neconstituţională sintagma „La expirarea acestui termen, absolventul nu mai poate participa la concurs în baza mediei generale obţinute la examenele de absolvire a Institutului” din alin.(3) art.18 din Legea nr.152-XVI din 8 iunie 2006 „Privind Institutul Naţional al Justiţiei” (în continuare – Legea nr.152).
Consider nefondate concluziile Curţii Constituţionale expuse în această hotărîre din următoarele motive.
    1. Contrar practicii sale anterioare şi prevederilor Constituţiei şi legislaţiei privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în Republica Moldova, Curtea a examinat cauza prioritar prin prisma Convenţiei Europene, fără a dezvolta normele constituţionale. În consecinţă, Curtea şi-a argumentat poziţia reproducînd pasaje din jurisprudenţa CtEDO, care sînt corecte, însă se referă la alte circumstanţe, majoritatea nefiind relevante pentru prezenta cauză. În final, Curtea a constatat că prevederea cuprinsă în propoziţia a doua a alin.(3) al art.18 din Lege „nu este compatibilă cu protecţia proprietăţii garantată de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană şi, implicit, de articolul 46 din Constituţie”.
    2. În opinia Curţii Constituţionale, atestatul de absolvire a Institutului Naţional al Justiţiei reprezintă un „bun”, care este protejat de art.46 din Constituţie şi de Convenţia europeană. Însă din nici o speţă examinată de CtEDO, relevantă pentru prezenta cauză, nu se poate deduce că după criteriul temporal atestatul absolvenţilor reprezintă un bun în sensul art.9 şi art.46 din Constituţie, precum şi al normelor Convenţiei Europene. Vom atenţiona că în jurisprudenţa CtEDO sînt calificate fără rezerve ca „bunuri”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, doar acele acte, valoarea cărora poate fi apreciată din punct de vedere economic şi sînt eliberate pentru desfăşurarea unei afaceri private (de exemplu, licenţele privind activitatea economică), cu privire la  actele de studii însă CtEDO este foarte reticentă.
    Curtea Constituţională a făcut eronat şi nejustificat o paralelă între atestatul de absolvire a Institutului Naţional al Justiţiei (în continuare – atestatul INJ) şi licenţele de avocat, notar sau expert contabil „care implică elemente patrimoniale, ce permit obţinerea unor venituri”. Aceste licenţe nu certifică dreptul de a pretinde la aceste profesii, dar dreptul de a le exercita. În cazul exercitării unei funcţii publice echivalentul licenţei constituie actul de numire în funcţie, pentru judecători, de exemplu, hotărîrea Consiliului Superior al Magistraturii sau decretul Preşedintelui Republicii Moldova. Doar aceste acte pot genera pentru titulari o „speranţă legitimă” privind obţinerea unor venituri în viitor. Atestatul INJ nu este o licenţă, care implică elemente patrimoniale, ci un document, ce permite participarea la concurs, care dobîndeşte elementele patrimoniale caracteristice unui „bun” doar după promovarea concursului şi desemnarea titularului în funcţie.
    Sînt de părere că prin modul de abordare a statutului atestatului INJ Curtea a ignorat totalmente rolul Consiliului Superior al Magistraturii în desemnarea judecătorilor şi, ca urmare, prevederile alin.(1) art.22 din Constituţie şi legislaţia în domeniu, care abilitează acest organ al autoadministrării judecătoreşti cu atribuţia de a asigura numirea judecătorilor şi cu dreptul exclusiv de a desfăşura concursul pentru suplinirea funcţiilor de judecător. Din §49 al hotărîrii reise că INJ, în ultimă instanţă, numeşte în funcţie absolvenţii săi. În aceste condiţii, cu atît este mai inacceptabilă asimilarea actului de studii, ce permite participarea la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice, cu licenţa privind activitatea economică.
    Aceste argumente îşi găsesc sprijin în hotărîrea CtEDO cu privire la speţa Marckx contra Belgiei §50, potrivit căreia „articolul 1 din Protocolul nr.1 nu face decît să asigure dreptul la posesia neîngrădită a proprietăţii, şi care se aplică doar unei proprietăţi a persoanei deja existente, şi respectiv acest articol nu garantează dreptul la obţinerea proprietăţii”.
    Potrivit dreptului civil, în calitate de „bun” protejat de art.9 şi art.46 din Constituţie poate fi recunoscut orice lucru cu privire la care pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale. Pînă la numirea posesorului în funcţie atestatul INJ nu are această calitate. Nici o lege şi nici o normă nu poate oferi dreptul exclusiv sau preferenţial, sau certitudinea promovării unui concurs, deoarece acest lucru ar contraveni sensului concursului ca atare. Orice concurs presupune rezultate imprevizibile şi plasează candidaţii în condiţii egale doar în ceea ce priveşte speranţa de a obţine venituri după promovarea concursului, însă nu oferă certitudinea obţinerii acestor venituri. Certitudinea obţinerii unei funcţii publice, prin urmare, existenţa unei „aşteptări legitime”, apare doar în situaţia cînd funcţia publică este instituită prin numire, fără concurs, prin prevederea legii (de exemplu, asigurarea interimatului de către un adjunct imediat după declararea vacanţei funcţiei). Astfel, prin concluziile expuse în hotărîre, Curtea Constituţională a ignorat propria jurisprudenţă privind protejarea dreptului de proprietate.
    Pe parcursul activităţii sale Curtea Constituţională a pronunţat mai mult de 50 de hotărîri, prin care a protejat dreptul de proprietate bazîndu-se pe normele constituţionale în acest domeniu (art.9, care consacră principiile fundamentale privind proprietatea, art.33, privind proprietatea intelectuală, art.46, privind dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia, art.127, privind proprietatea statului şi proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale).
    3. Analizînd jurisprudenţa CtEDO, am ajuns la concluzia că în hotărîrea sa Curtea Constituţională nu a luat în considerare faptul că CtEDO a acordat statelor dreptul de a impune cu referire la „bunuri” anumite condiţii, de exemplu de ordin temporal, sau restricţii. În acest sens este concludent raţionamentul din speţa Kopecky contra Slovaciei, conform căruia „speranţa că va fi recunoscut un drept la proprietate, care nu a putut fi exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul art.1 al Protocolului nr.1, la fel ca şi în cazul unei pretenţii condiţionate care poate apărea ca rezultat al neîndeplinirii unei condiţii”, care a fost citat în §41 al hotărîrii.
    Problema este mult mai simplă decît a fost abordată de Curte, pentru că prevederile supuse controlului de constituţionalitate nu limitează dreptul de proprietate, ci limitează exercitarea în timp a acestui drept.
    Articolul 6 alin.(2) din Legea cu privire la statutul judecătorului, care în mod inexplicabil n-a fost citată de Curte la capitolul „Legislaţia pertinentă”, prevede umrătoarele: „Prin derogare de la prevederile alin.(1) lit.c), poate candida la funcţia de judecător persoana care a activat cel puţin ultimii 5 ani în calitate de deputat, membru al Curţii de Conturi, profesor titular de drept în instituţiile de învăţămînt superior acreditate, procuror, anchetator, ofiţer de urmărire penală, avocat, avocat parlamentar, notar, jurisconsult, referent al judecătorului, executor judecătoresc, consultant (consilier) al instanţei judecătoreşti sau grefier, precum şi în funcţiile de specialitate juridică în aparatul Curţii Constituţionale, al Consiliului Superior al Magistraturii sau al autorităţilor publice, şi care a promovat examenul de capacitate, în condiţiile legii, în faţa colegiului de calificare. Numărul de locuri scoase la concurs pentru această categorie de candidaţi se stabileşte de către Consiliul Superior al Magistraturii şi nu poate depăşi 20 la sută din numărul total de locuri într-o perioadă de trei ani.”
    Astfel, în Republica Moldova, pentru a deveni judecător, este necesar să absolveşti INJ sau să exerciţi una din funcţiile specificate în prevederile art.6 alin.(2) din lege.
    Pentru aceste considerente, atestatul INJ putea fi recunoscut de Curte ca un bun limitat în timp (3 ani) şi subordonat condiţiilor de reevaluare.
    În fapt, prevederea supusă controlului de constituţionalitate nu privează titularul de atestatul INJ, aceasta limitează doar aplicarea lui necondiţionată, titularul care nu a participat sau nu a promovat concursul fiind nevoit, după 3 ani, să repete studiile ori să dea examenul de capacitate pentru confirmarea studiilor.
    Limitarea termenului de aplicabilitate necondiţionată a atestatului la trei ani se încadrează în politica statului de a asigura sistemul judiciar cu judecători competenţi, capabili să înfăptuiască justiţia cu imparţialitate şi în strictă conformitate cu litera legii. În acest scop statul a prevăzut atestarea judecătorilor prima dată la 6 luni, apoi la fiecare 3 ani pînă la atingerea plafonului de vîrstă. Mai mult ca atît, termenul de valabilitate al examenului de capacitate pentru persoanele ce participă la concurs cu un stagiu profesional de 5 ani este de asemenea de 3 ani (alin.(5) art.20 din Legea nr.949 din 19.07.1996 „Cu privire la colegiul de calificare şi atestare a judecătorilor”). Avînd în vedere că legislaţia se modifică permanent şi apar noi relaţii sociale, termenul de 3 ani (în opinia mea, destul de lung pentru verificarea calificării profesionale) ţine de politica generală privind controlul calificării atît a aspiranţilor la funcţia de judecător, cît şi a judecătorilor. Or este inadmisibil a privilegia aspiranţii la o funcţie publică în raport cu cei care exercită zilnic o funcţie publică. Într-o astfel de perspectivă, obligativitatea de a susţine periodic, la fiecare 3 ani, examenul de calificare nu poate fi pentru absolvenţii INJ „o povară individuală excesivă”, după cum a dedus Curtea în §77 al hotărîrii.
    Din cele enunţate în alineatul precedent se poate conchide că normele supuse controlului de constituţionalitate corelează perfect cu cadrul legal existent. Pe parcursul studiilor la INJ absolvenţii acestuia acumulează un stagiu profesional de 1,5 ani, la care se adaugă 3 ani de stagiu profesional, în care absolvenţii sînt obligaţi să participe la concurs şi pot exercita o funcţie prevăzută la alin.(2) art.6 din Legea cu privire la statutul judecătorului. Astfel, absolvenţii acumulau stagiul necesar pentru susţinerea examenului de capacitate şi participau la concurs egal cu ceilalţi pretendenţi, care aveau un stagiu de 5 ani, iar statul avea posibilitatea să verifice periodic cunoştinţele dobîndite de ei la INJ. Or după 3 ani atestatul INJ nu-şi pierde valabilitatea, absolventul fiind în drept să-l prezinte oricărui angajator ca pe orice diplomă de studii postuniversitare. Faptul că unii absolvenţi ai INJ nu sînt numiţi în funcţie pe parcursul a trei ani se explică prin aceea că  legea, în mod paradoxal, nu prevede obligaţia acestora de a accepta funcţia de judecător în localitatea propusă, deşi ei sînt instruiţi din mijloacele statului şi remuneraţi pe parcursul studiilor cu 0,5% din salariul judecătorului în exerciţiu.
    4. De asemenea, considerăm neîntemeiată invocarea art.54 din Constituţie privind restrîngerea exerciţiului dreptului de a participa la concurs, după expirarea termenului de 3 ani, în baza mediei generale obţinute la examenele de absolvire a institutului.
    Prevederile contestate, care impun restricţii privind participarea la concurs şi posibilitatea de a ocupa funcţia de judecător fără o testare suplimentară doar pe parcursul a 3 ani după absolvirea institutului, nu sînt noi, fiind stipulate din momentul adoptării legii. Prin urmare, în momentul înscrierii la INJ candidaţii la studii cunoşteau aceste condiţii şi, deci, le-au acceptat.
    5. Prin hotărîrea sa Curtea a creat o incertitudine legislativă, statul nemaiavînd posibilitatea de a controla cu o anumită periodicitate calificarea absolvenţilor INJ. Ca urmare, absolvenţii INJ, în baza mediei generale obţinute la examene, vor putea participa la concurs oricînd, chiar şi după 10 ani de la absolvirea institutului. Statul nu mai poate verifica abilităţile profesionale ale absolvenţilor INJ, care după absolvirea institutului nu au activat în una din funcţiile prevăzute la alin.(2) art.6 din Legea cu privire la statutul judecătorului.
    Concluzia Curţii, prin care susţinerea repetată a examenului de capacitate după 3 ani de la absolvirea institutului este considerată ca o povară individuală excesivă pentru absolvenţii INJ, induce ideea că atestarea judecătorilor o dată la 3 ani este neconstituţională. Or, în prezent, conform §69 din hotărîre, judecătorul care a absolvit INJ nu ar trebui să fie testat periodic la fel ca ceilalţi judecători. În acelaşi sens, se poate deduce că absolvenţii INJ nu sînt obligaţi să treacă instruirea periodică, aşa cum prevede art.19 din Legea nr.152, conform căruia judecătorii trebuie să audieze anual la INJ un curs de cel puţin 40 de ore.
    Prin efectele hotărîrii Curţii, legea permite absolvenţilor INJ să participe la concurs în baza mediei generale obţinute la examene, însă nu-i obligă, după expirarea termenului de 3 ani, să participe la concurs prin susţinerea examenului de capacitate. Aceasta în pofida faptului că judecătorul, avînd în vedere importanţa funcţiei şi responsabilităţile sporite care îi revin, trebuie să fie capabil să rezolve orice litigiu, oricît de dificil, din prima zi cînd intră în exerciţiul funcţiei. Sînt ferm convins că nici un stat nu şi-ar permite să numească în funcţia de judecător persoane, ale căror capacităţi profesionale nu au fost supuse verificării periodice.
    Desigur, există situaţii cînd absolventul INJ, din motive întemeiate: de sănătate, concediu de maternitate şi întreţinere a copilului etc., nu poate participa la concurs pe parcursul a trei ani. În acest caz Curtea trebuia să sugereze Parlamentului, prin adresă, să reglementeze aceste situaţii, pentru a permite INJ să testeze repetat cunoştinţele absolvenţilor săi şi să prelungească termenul de participare la concurs. Aceste situaţii însă nu pot fi invocate pentru fundamentarea neconstituţionalităţii prevederii contestate, ele ţin de necesitatea perfecţionării legislaţiei.
    Astfel, creînd condiţii pentru abuz din partea absolvenţilor INJ, Curtea nu numai că a încălcat principiul egalităţii candidaţilor la funcţia de judecător, dar şi a eliminat prevederea despre controlul statului asupra procesului de pregătire a cadrelor la INJ. În acelaşi sens, potrivit Legii cu privire la Institutul Naţional al Justiţiei, cheltuielile pentru întreţinerea şi funcţionarea institutului sînt acoperite de la bugetul de stat. Declarînd neconstituţională prevederea legii, Curtea a exclus totodată obligaţia absolvenţilor, care din motive neîntemeiate nu au participat la concurs, de a restitui cheltuielile suportate de către stat pentru instruirea lor.
    În baza celor expuse, consider că prevederea legii trebuia să fie recunoscută constituţională.

    Judecătorul Curţii Constituţionale                     Victor PUŞCAŞ

    13 septembrie 2011