În numele Republicii Moldova,
    Curtea Constituţională, statuând în componenţa:
    Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,
    Dl Aurel BĂIEŞU,
    Dl Tudor PANŢÎRU,
    Dl Victor POPA,
    Dl Petru RAILEAN, judecători,
    cu participarea dnei Aliona Balaban, grefier,
    Având în vedere sesizarea depusă la 14 mai 2013
    şi înregistrată la 14 mai 2013,
    Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,
    Având în vedere actele şi lucrările dosarului,
    Pronunţă următoarea hotărâre:
    1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 14 mai 2013, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, 25 alin.(1) lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de deputaţii în Parlamentul Republicii Moldova, dnii Mihai Ghimpu şi Valeriu Munteanu, pentru controlul constituţionalităţii Legii nr.110 din 3 mai 2013 pentru modificarea art.27¹ din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern şi a Legii nr.107 din 3 mai 2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern.
    2. Autorii sesizării au pretins că, prin adoptarea la 3 mai 2013 a legilor contestate, Parlamentul a asimilat Prim-ministrul interimar Prim-ministrului titular, iar Guvernul demisionar a fost asimilat Guvernului plenipotenţiar, contrar prevederilor articolelor 98 şi 103 din Constituţie.
    3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 14 mai 2013 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.
    4. În cadrul şedinţei plenare publice, în temeiul articolului 31 alin.(3) din Codul jurisdicţiei constituţionale, autorii sesizării au suplimentat temeiul şi obiectul sesizării, solicitând Curţii să exercite controlul constituţionalităţii Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.634-VII din 16 mai 2013 privind revocarea domnului Mihail Moldovanu din funcţia de viceprim-ministru şi nr.635-VII din 16 mai 2013 privind revocarea domnului Anatolie Şalaru din funcţia de ministru al transporturilor şi infrastructurii drumurilor şi a Hotărârii Guvernului nr. 364 din 16 mai 2013 cu privire la eliberarea din funcţie a domnului Ion Cebanu (publicate în Monitorul Oficial nr.114 din 17 mai 2013), ca fiind acte emise în temeiul normelor considerate neconstituţionale.
    5. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Academiei de Ştiinţe. Preşedintele Republicii Moldova, Guvernul şi Academia de Ştiinţe nu şi-au prezentat opiniile scrise.
    6. În şedinţa plenară publică a Curţii, sesizarea a fost susţinută de dl Valeriu Munteanu, deputat în Parlament. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Ion Creangă, şeful Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Preşedintele Republicii Moldova, fiind informat despre data, ora şi locul şedinţei, nu şi-a delegat reprezentantul. Guvernul a fost reprezentat de către dl Oleg Efrim, ministru în exerciţiu al justiţiei.
    7. Prin Hotărârea nr. 28 din 5 martie 2013, Parlamentul şi-a exprimat votul de neîncredere (moţiune de cenzură) pentru Guvernul Republicii Moldova, condus de către Prim-ministrul Vladimir Filat. Neîncrederea faţă de Guvern a fost exprimată, în principal, în baza suspiciunilor de corupţie şi a altor fapte conexe.
    8. La 8 martie 2013, Prim-ministrul Vladimir Filat a prezentat Preşedintelui Republicii Moldova demisia Guvernului.
    9. În aceeaşi zi, Preşedintele a semnat Decretul nr.534-VII, prin care a acceptat demisia Guvernului. Prin acelaşi Decret, şeful statului a dispus ca Guvernul demisionar să îndeplinească numai funcţiile de administrare a treburilor publice până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern.
    10. Prin Decretul nr.584-VII din 10 aprilie 2013, Preşedintele Republicii Moldova l-a desemnat pe Vladimir Filat în calitate de candidat pentru funcţia de Prim-ministru şi l-a autorizat să întocmească programul de activitate şi lista Guvernului, prezentându-le Parlamentului spre examinare.
    11. Prin Hotărârea nr.4 din 22 aprilie 2013 Curtea Constituţională a declarat neconstituţională desemnarea lui Vladimir Filat în calitate de candidat pentru funcţia de Prim-ministru.
    12. Prin Decretul nr. 606 din 23 aprilie 2013, Preşedintele Republicii Moldova l-a numit pe Iurie Leancă în funcţia de Prim-ministru interimar (al Guvernului demisionat în exerciţiu).
    13. La 3 mai 2013 Parlamentul a adoptat Legea nr.107 pentru modificarea şi completarea Legii nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern. Prin această lege, alineatul 10 din art.4 al Legii a fost exclus şi formulat mai detaliat într-un nou articol 7¹, care reglementează „atribuţiile Guvernului în exerciţiu (demisionar)”.
    14. Tot la 3 mai 2013 Parlamentul a adoptat Legea nr.110 pentru modificarea articolului 27¹ din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, care reglementează atribuţiile Prim-ministrului interimar. Prin această lege, articolul 271 a fost expus într-o nouă redacţie.
    15. Prevederile relevante ale Constituţiei Republicii Moldova (M.O., 1994, nr.1, art.1) sunt următoarele:
    „(1) Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
    (3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”
    „Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-miniştri, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.”
    „(1) După consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru.
    (2) Candidatul pentru funcţia de Prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului.
    (3) Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
    (4) În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova numeşte Guvernul.
    (5) Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova.
    (6) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei, Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.”
    „Funcţia de membru al Guvernului încetează în caz de demisie, de revocare, de incompatibilitate sau de deces.”
    „(1) Prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin.
    (2) În cazul imposibilităţii Prim-ministrului de a-şi exercita atribuţiile sau în cazul decesului acestuia, Preşedintele Republicii Moldova va desemna un alt membru al Guvernului ca Prim-ministru interimar până la formarea noului Guvern.
    Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează dacă Prim-ministrul îşi reia activitatea în Guvern.
    (3) În cazul demisiei Prim-ministrului, demisionează întregul Guvern.”
    „(1) Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor pentru un nou Parlament.
    (2) Guvernul, în cazul exprimării votului de neîncredere de către Parlament, al demisiei Prim-ministrului sau în condiţiile alineatului (1), îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor publice, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern.”
    16. Prevederile relevante ale Legii nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern (Republicată: M. O., 2002, nr.131-133, art.1018 din 26.09.2002, Veştile nr.8/191 din 1990) sunt următoarele:
    „Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului, exercită conducerea generală a administraţiei publice şi este responsabil în faţa Parlamentului.
    Relaţiile dintre Guvern şi Preşedintele Republicii Moldova se reglementează de Constituţia Republicii Moldova.
    În exercitarea atribuţiilor, se conduce de programul său de activitate, acceptat de Parlament.”
    „În conformitate cu împuternicirile sale Guvernul:
    1) creează condiţii pentru stabilirea şi asigurarea suveranităţii economice şi politice a Moldovei;
    2) elaborează concepţia dezvoltării social-economice a republicii, programul şi mecanismul trecerii la economia de piaţă;
    3) asigură libera iniţiativă, deetatizarea, privatizarea, demonopolizarea economiei şi dezvoltarea relaţiilor de piaţă;
    4) elaborează strategia dezvoltării tehnico-ştiinţifice, promovează o politică naţională în domeniul culturii, ştiinţei, tehnicii, tehnologiei; rezolvă problemele reglementării de stat a progresului tehnico-ştiinţific;
    5) garantează tuturor subiecţilor proprietăţii libertatea activităţii economice, diversitatea formelor de proprietate şi egalitatea lor în drepturi, are grijă de păstrarea proprietăţii;
    5¹) protejează interesele naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
    6) realizează colaborarea economică cu ţările lumii în condiţiile dezvoltării relaţiilor contractuale, formării infrastructurii de piaţă, integrării general-europene şi mondiale;
    6¹) asigură protejarea intereselor naţionale în activitatea economică externă, promovează politica liberului schimb, pornind de la interesele naţionale;
    8) formează un sistem eficient de ocrotire socială a populaţiei, creează condiţii pentru creşterea nivelului de trai, pentru satisfacerea necesităţilor culturale şi spirituale ale cetăţenilor republicii;
    9) promovează politica de stat în domeniul ocrotirii sănătăţii populaţiei;
    9¹) asigură apărarea drepturilor consumatorilor prin organizarea şi coordonarea controlului şi supravegherii de stat a calităţii produselor (lucrărilor, serviciilor);
    10) asigură utilizarea raţională a resurselor naturale şi integritatea lor, protecţia ecologică a populaţiei şi a mediului ambiant;
    11) favorizează dezvoltarea autonomiei organelor administraţiei publice de toate nivelurile;
    12) asigură legalitatea, ordinea publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
    13) promovează politica securităţii naţionale, dirijează activitatea de apărare a Republicii Moldova;
    14) asigură respectarea şi executarea legilor, hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
    15) promovează o politică externă în conformitate cu competenţa sa.”
    „Guvernul se formează în următoarea componenţă: Prim-ministrul, prim-viceprim-ministrul, viceprim-miniştrii, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege.
    Membri ai Guvernului pot fi numai persoanele care deţin cetăţenia Republicii Moldova şi au domiciliul în ţară.
    Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor parlamentare, desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru.
    Candidatul pentru funcţia de Prim-ministru, în termen de 15 zile de la desemnare, cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului.
    Preşedintele Republicii Moldova, în baza votului de încredere acordat de Parlament, numeşte Guvernul.
    În termen de trei zile de la data numirii Guvernului, Prim-ministrul viceprim-miniştrii, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui Republicii Moldova, jurământul al cărui text este prevăzut la art.79 alin.(2) din Constituţie.
    În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.
    Guvernul îşi exercită mandatul din ziua depunerii jurământului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova şi până la validarea alegerilor pentru un nou Parlament. Membrii Guvernului, numiţi în funcţie conform alineatului 7, după depunerea jurământului îşi exercită atribuţiile în acelaşi mod.
    Membrii Guvernului vor depune, în condiţiile legii, declaraţie cu privire la venituri şi proprietate.”
    „Guvernul are dreptul să demisioneze din proprie iniţiativă.
    Fiecare membru al Guvernului are, de asemenea, dreptul de a demisiona.
    Demisionarea Prim-ministrului conduce la demisionarea Guvernului în componenţă deplină.
    Cererea de demisie a Prim-ministrului şi a întregii componenţe a Guvernului se prezintă Parlamentului, care se pronunţă asupra ei.
    Cererile de demisie a unor membri ai Guvernului se prezintă Prim-ministrului şi se aduc la cunoştinţa Preşedintelui Republicii Moldova.
    Guvernul îşi dă demisia în cazul în care:
    1) Parlamentul şi-a exprimat neîncrederea în Guvern conform art.106 şi 106¹ din Constituţie;
    2) Prim-ministrul a demisionat sau a decedat;
    3) a fost ales un nou Parlament (la prima lui şedinţă).”
    Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, poate exprima vot de neîncredere Guvernului.
    Exprimarea neîncrederii Guvernului se hotărăşte cu votul majorităţii deputaţilor.
    „În cazul exprimării votului de neîncredere de către Parlament, în cazul demisiei Primului-ministru sau în cazul alegerii unui nou Parlament, Guvernul în exerciţiu (demisionar) îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor publice până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern.
    Principalele atribuţii ale Guvernului în exerciţiu (demisionar):
    1) asigură transpunerea în viaţă a legilor, indiferent de domeniul reglementat de acestea;
    2) exercită funcţia de conducere generală şi control asupra activităţii organelor centrale de specialitate;
    3) realizează programele de dezvoltare economică şi socială a ţării;
    4) asigură securitatea statului şi a cetăţenilor lui, îndeplinind funcţii de administrare a treburilor publice;
    5) întreprinde orice activitate de conducere şi gospodărire în chestiuni ce privesc întreaga societate.
    În vederea realizării atribuţiilor stabilite de prezentul articol, Guvernul:
    1) aprobă hotărâri şi dispoziţii în vederea executării legilor;
    2) avizează iniţiativele legislative;
    3) elaborează şi prezintă spre aprobare Parlamentului proiectul legii bugetului de stat, propune Parlamentului iniţiative legislative pentru:
    a) realizarea obligaţiilor ce rezultă din conţinutul legilor şi dispoziţiilor finale ale acestora în limita stabilită de cadrul legislativ primar;
    b) asigurarea securităţii interne şi externe a statului, menţinerea stării de legalitate, a stabilităţii sociale, economice, financiare şi politice şi pentru evitarea efectelor fenomenelor naturale şi ale factorilor imprevizibili care prezintă pericol public;
    4) poate semna acorduri internaţionale, atunci când semnarea acestora este necesară pentru executarea legilor adoptate de Parlamentul Republicii Moldova şi/sau acestea sunt necesare pentru asigurarea securităţii interne şi externe a statului, menţinerea stării de legalitate, a stabilităţii sociale, economice, financiare, politice şi pentru evitarea efectelor fenomenelor naturale şi ale factorilor imprevizibili care prezintă pericol public;
    5) emite acte cu caracter individual privind efectuarea remanierilor de cadre.
    În perioada în care este demisionar, Guvernul este limitat numai în dreptul său de asigurare a realizării politicii externe şi de iniţiativă legislativă în domenii ce implică elaborarea şi aprobarea unor noi programe de activitate.”
    „În conformitate cu împuternicirile sale, Guvernul:
    1) promovează în viaţă legile Republicii Moldova, decretele Preşedintelui Republicii Moldova şi exercită controlul asupra executării hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului;
    2) stabileşte funcţiile ministerelor, ale altor autorităţi administrative centrale şi ale celor din subordinea sa, asigură întreţinerea autorităţilor administraţiei publice centrale în limitele mijloacelor financiare aprobate în acest scop de Parlament;
    3) coordonează şi exercită controlul asupra activităţii organelor administraţiei publice locale ale Republicii Moldova;
    4) realizează programele dezvoltării economice şi sociale a republicii, creează condiţii pentru funcţionarea autoadministrării;
    5) conduce organele de apărare a teritoriului, securităţii Republicii Moldova şi a cetăţenilor ei;
    6) asigură promovarea politicii interne şi externe a Republicii Moldova.”
    „Guvernul:
    1) conduce, coordonează şi controlează activitatea ministerelor, a altor autorităţi administrative centrale, a inspectoratelor de stat, a comisiilor şi consiliilor guvernamentale, altor autorităţi din subordinea sa;
    2) aprobă regulamentele ministerelor, ale altor autorităţi administrative centrale, ale inspectoratelor de stat, comisiilor şi consiliilor guvernamentale;
    2¹) numeşte şi demite din funcţie viceminiştrii Republicii Moldova. Intrarea în funcţie a noului ministru are ca efect încetarea activităţii viceministrului, cu excepţia cazului în care acesta a fost reconfirmat în funcţia respectivă de către Guvern la propunerea ministrului;
    3) numeşte şi demite din funcţie conducătorii şi adjuncţii conducătorilor celorlalte organe din subordinea sa, confirmă şi eliberează de exercitarea obligaţiilor de membri ai colegiilor ministerelor Republicii Moldova şi ai altor organe din subordinea sa.”
    „Prim-ministrul interimar are aceleaşi atribuţii ca şi Primul-ministru, cu excepţia:
    1) adoptării hotărârii privind demisia Guvernului sau a Prim-ministrului;
    2) formării şi propunerii componenţei Guvernului.”
    B. Reacţiile instituţiilor internaţionale al căror membru este Republica Moldova, dar şi ale Uniunii Europene (al cărei membru şi-a propus să devină)
    17. Declaraţia Înaltului Reprezentant al UE pentru afacerile externe şi politica de securitate Catherine Ashton şi a Comisarului european pentru probleme de extindere şi politica de bună vecinătate Štefan Füle cu privire la ultimele evoluţii din Republica Moldova:
    „Am aflat cu mare îngrijorare despre adoptarea unei modificări la Legea cu privire la Curtea Constituţională a Republicii Moldova care permite revocarea din funcţie a judecătorilor Curţii Constituţionale în cazul în care aceştia nu beneficiază de “încrederea” Parlamentului. Această lege, precum şi o serie de alte legi importante, care privesc chestiuni fundamentale pentru asigurarea funcţionării democraţiei în Moldova, au fost adoptate cu o grabă extremă şi fără o consultare adecvată cu societatea din Moldova sau cu respectarea corespunzătoare a standardelor europene cu privire la reforma constituţională, în special a celor de la Comisia de la Veneţia a Consiliului Europei. În context, noi împărtăşim totalmente îngrijorările exprimate de către Preşedintele Comisiei de la Veneţia în declaraţia sa de astăzi.
    Noi înţelegem că aceste legi, adiţional măsurilor ce vizează judecătorii Curţii Constituţionale, includ modificări cu privire la legea electorală, pragul electoral necesar pentru accederea partidelor în parlament, împuternicirile Prim-ministrului interimar de a putea demite miniştrii şi şefii instituţiilor, precum şi modificări cu privire la statutul Centrului Naţional Anticorupţie. Aceasta indică un nou curent îngrijorător de luare a deciziilor în Moldova, reflectat de asemenea şi în alte modificări legislative, unde instituţiile statului au fost utilizate în interese de grup. Reiterăm îngrijorarea noastră că asemenea măsuri, întreprinse fără o pregătire şi consultare corespunzătoare, ar putea constitui o ameninţare la independenţa instituţiilor-cheie naţionale şi un obstacol pentru dezvoltarea viitoare a democraţiei şi a stabilităţii statului de drept în Moldova.
    Îndemnăm liderii politici din Moldova să nu piardă din vedere impactul de lungă durată a deciziilor lor, inclusiv în ceea ce priveşte atingerea aspiraţiilor Moldovei.” (Bruxelles, 3 mai 2013)
    http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-13-402_en.htm?locale=en#PR_
    metaPressRelease_bottom
    18. Declaraţia Secretarului General al Consiliului Europei, dl Thorbjørn Jagland:
    „Urmăresc cu îngrijorare cele întâmplate în Moldova. În ultimele zile, Parlamentul Moldovei a amendat un număr de legi fundamentale ce afectează funcţionarea sistemului politic al ţării. A fost modificată Legea cu privire la Curtea Constituţională, legislaţia electorală, funcţionarea Guvernului şi a structurilor de implementare a legislaţiei, în unele cazuri în mod repetat, fără consultări adecvate. Aceste amendamente şi modul în care au fost adoptate creează riscul de subminare a independenţei şi echilibrului instituţional. Iar modificările recente cu privire la Curtea Constituţională prezintă o îngrijorare specială, aşa cum modificările înaintate par să fie în contradicţie cu Constituţia Moldovei, dar şi cu standardele europene privind justiţia constituţională.
    Fac apel către actorii politici să acţioneze în manieră responsabilă. La mijloc se află coerenţa şi credibilitatea parcursului european al ţării. Consiliul Europei va continua să sprijine Moldova, inclusiv prin Comisia de la Veneţia, pentru a ajuta ţara să treacă peste dificultăţile politice curente.” (Strasbourg, 6 mai 2013)
    http://hub.coe.int/en/web/coe-portal/press/newsroom?p_p_id=newsroom&_
    newsroom_articleId=1438422&_newsroom_groupId=10226&_newsroom
    _tabs=newsroom-topnews&pager.offset=0
    19. Declaraţia Preşedintelui Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, dl Jean-Claude Mignon:
    „Votarea recentă de către Parlament privind chestiunile vitale pentru funcţionarea democraţiei, precum supunerea faţă de Constituţie, independenţa judiciară şi sistemul electoral, a avut loc în mare grabă, fără efortul de a găsi un consens mai larg în Parlament.
    Îndemn toate forţele politice ale ţării să lase deoparte interesele partizane şi personale şi să lucreze împreună pentru viitorul european al ţării şi al cetăţenilor săi. APCE este dispusă să faciliteze dialogul între diferitele partide politice, dacă ele doresc aceasta.” (Strasbourg, 6 mai 2013)
    http://hub.coe.int/en/press/newsroom?p_p_id=pressrelease&p_p_lifecycle=0&p_p_state
    =maximized&p_p_mode=view&p_p_col_id=column-4&p_p_col_count=7&_pressrelease
    _struts _action=%2Fext%2Fpressrelease%2Fview&_pressrelease_pressreleaseUrl=%252
    FViewDoc.jsp%253Fid%253D2061961%2526Site%253DCM%2526BackColorInternet
    %253 DC3C3C3%2526BackColorIntranet%253DEDB021%2526BackColorLogged%
    253DF5D383
    20. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează, în esenţă, întinderea atribuţiilor Guvernului demisionarşi ale Prim-ministrului interimar. De asemenea, se cere verificarea constituţionalităţii remanierilor de cadre operate de către un Guvern demisionar sau la propunerea unui Prim-ministru interimar.
    21. Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexate, precum statul de drept, separaţia şi colaborarea puterilor, parlamentarismul, buna funcţionare a Guvernului, relaţiile Preşedinte – Parlament – Guvern în contextul unui Guvern demisionar şi al unui Prim-ministru interimar.
    22. În conformitate cu decizia sa din 14 mai 2013 (a se vedea § 3 supra), Curtea a reţinut că, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, articolului 4 alin.(1) lit.a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolului 4 alin.(1) lit. a) din Codul jurisdicţiei constituţionale, sesizarea privind controlul legilor ţine de competenţa Curţii Constituţionale.
    23. Articolele 25 alin.(1) lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale acordă deputaţilor dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.
    24. Curtea reţine că, potrivit normelor tehnicii legislative, dispoziţiile de modificare şi de completare a unui act legislativ se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervenţiile ulterioare de modificare şi de completare a acestora trebuie raportate la actul de bază.
    25. În context, pentru a asigura o mai mare claritate şi accesibilitate a hotărârilor Curţii Constituţionale, Curtea va supune controlului constituţionalităţii articolele 7¹ şi 27¹ din Legea cu privire la Guvern, în redacţia legilor de modificare şi completare nr.107 şi nr.110 din 3 mai 2013.
    26. Potrivit articolului 4 alin.(2) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, competenţa Curţii Constituţionale este prevăzută de Constituţie şi nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
    27. Curtea reţine că, prin articolul 135 alin.(1) lit.a), Constituţia Republicii Moldova abilitează Curtea Constituţională cu controlul constituţionalităţii tuturor decretelor adoptate de Preşedinte şi a tuturor ordonanţelor şi hotărârilor adoptate de Guvern, fără a face distincţie între actele normative şi cele individuale.
    28. Anterior, Curtea Constituţională a statuat că actele administrative cu caracter individual emise de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova şi Guvern în exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele constituţionale sau legislative, ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice a persoanelor oficiale exponente ale unui interes public deosebit, pot face obiect al controlului constituţionalităţii la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept.
    29. În acest sens, în Hotărârea nr.10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii nr.16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea art. 20 din Constituţia Republicii Moldova” în redacţia Hotărârii nr. 39 din 9 iulie 2001 Curtea Constituţională a reţinut că:
    „[...] Actele emise de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova şi Guvern referitoare la persoanele oficiale exponente ale unui interes public deosebit, alese sau numite pentru durata mandatului atribuit, pot face obiect al controlului constituţionalităţii sub aspectul formei şi procedurii de adoptare. Până la adoptarea de către Parlament a cadrului legal pertinent Curtea Constituţională va decide cu discernământ în cazurile privind funcţiile oficiale cu caracter public deosebit. [...]”
    30. Curtea reaminteşte că, în aceeaşi ordine de idei, prin Hotărârea nr.29 din 21 decembrie 2010 pentru controlul constituţionalităţii Legii nr.95 din 21 mai 2010 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, a declarat neconstituţionale normele prin care, contrar concluziilor expuse în Hotărârea Curţii nr.10 din 16 aprilie 2010 menţionată supra, Parlamentul a exclus verificarea în contenciosul constituţional a hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova şi hotărârilor Guvernului cu caracter individual, Curtea asumându-şi, în baza articolului 135 din Constituţie, controlul jurisdicţional al acestei categorii de acte.
    31. Aceleaşi principii au fost reiterate de Curtea Constituţională în Hotărârea nr.14 din 7 iulie 2011 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr. 83 din 21 aprilie 2011 privind numirea în funcţia de Preşedinte al Curţii de Conturi.
    32. În baza articolului 25¹ alin.(2) punctul 2) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 7¹ alin.(2) punctul 2) din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea deduce că examinarea constituţionalităţii actelor cu caracter individual, emise de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova sau de Guvern, care se referă la persoanele oficiale de stat exponente ale unui interes public şi/sau politic deosebit ţine de competenţa Curţii Constituţionale.
    33. În conformitate cu articolul 6 alin.(2) din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională îşi stabileşte ea însăşi limitele de competenţă.
    34. În temeiul articolului 6 alin.(3) din Codul jurisdicţiei constituţionale, controlând constituţionalitatea actului contestat, Curtea Constituţională poate pronunţa o hotărâre şi în privinţa altor acte normative a căror constituţionalitate depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului contestat.
    35. În acest context, Curtea reţine că, în prezenta cauză, constituţionalitatea decretelor Preşedintelui Republicii Moldova şi a hotărârii Guvernului contestate se află în conexiune cu constituţionalitatea normelor legale criticate.
    36. Prin urmare, Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un temei de sistare a procesului în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Curtea reţine că a fost sesizată legal şi este competentă să hotărască asupra constituţionalităţii articolelor 7¹ şi 27¹ din Legea cu privire la Guvern, a Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.634-VII şi nr.635-VII din 16 mai 2013 şi a Hotărârii Guvernului nr.364 din 16 mai 2013. Prin urmare, Curtea va examina în continuare fondul sesizării.
    37. Pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera, în special, cu prevederile Preambulului, articolelor 1 alin.(3), 6, 98 şi 103 alin.(2) din Constituţie, cu jurisprudenţa sa anterioară, precum şi cu principiile consacrate de dreptul internaţional, utilizând toate metodele de interpretare legală.
    38. Potrivit autorilor sesizării, deoarece echivalează Prim-ministrul interimar cu cel titular, articolul 71 din Legea cu privire la Guvern contravine articolului 98 din Constituţie, care prevede următoarele:
    „(1) După consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru.
    (2) Candidatul pentru funcţia de Prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului.
    (3) Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
    (4) În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova numeşte Guvernul.
    (5) Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova.
    (6) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei, Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.”
    39. Potrivit autorilor sesizării, rolul Prim-ministrului în conducerea Guvernului este unul de importanţă deosebită, motiv pentru care Constituţia i-a acordat unele prerogative exclusive, precum iniţierea procedurii de revocare din funcţie a miniştrilor. Fără propunerea Prim-ministrului, Preşedintele ţării nu are dreptul să efectueze remanieri guvernamentale.
    40. Autorii sesizării consideră că un Prim-ministru interimar al unui Guvern demisionat se bucură de mai puţină legitimitate în faţa Parlamentului decât un Prim-ministru interimar al Guvernului în deplinătatea funcţiilor. Prin urmare, extinderea atribuţiilor Prim-ministrului interimar în raport cu redacţia anterioară a aceluiaşi articol contravine logicii instituţiei de demisionare a Guvernului şi a Prim-ministrului interimar al Guvernului demisionat.
    41. Potrivit reprezentantului Parlamentului, normele contestate au fost adoptate întru executarea hotărârilor Curţii Constituţionale nr.18 şi 48 din 1999, 16 şi 21 din 2000.
    42. În viziunea reprezentanţilor Parlamentului şi Guvernului, sesizarea în această parte este lipsită de obiect, deoarece nu există text legal susceptibil de a fi supus dezbaterii.
    43. Potrivit reprezentantului Guvernului, din momentul în care, potrivit Constituţiei, un membru a cabinetului de miniştri este numit în funcţia de Prim-ministru interimar, el are exact aceleaşi atribuţii pe care le are un Prim-ministru demis.
    1. Principii fundamentale
    1.1. Statul de drept
    44. Preambulul Constituţiei şi articolul 1 alin.(3) din Constituţie enunţă elementele definitorii ale statului Republica Moldova, care reprezintă valori supreme.
    45. Statul de drept a constituit punctul culminant al constituţionalizării sistemului politic. Aceasta înseamnă că politica trebuie să fie circumscrisă unei norme juridice care să îi precizeze limitele de acţiune. Dată fiind legătura intrinsecă dintre stat şi drept, evoluţia puterii publice este însoţită de evoluţia sistemului juridic.
    46. Prin definiţie, statul de drept presupune obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, aşa cum prevăd şi dispoziţiile articolului 7 din Constituţie.
    47. Statul de drept constituie un mecanism a cărui funcţionare implică instituirea unui climat de ordine, în care recunoaşterea şi valorificarea drepturilor unui individ nu pot fi concepute în mod absolut şi discreţionar, ci numai în corelaţie cu respectarea drepturilor celorlalţi şi ale colectivităţii în ansamblu.
    48. Textul articolului 1 alin. (3) din Constituţie consacră un principiu general care stă la baza statului, astfel încât acest principiu nu poate fi considerat a fi încălcat decât, eventual, în măsura unui alt text constituţional relevant sub aspectul conţinutului articolului 1 alin.(3) din Legea fundamentală.
    49. Pentru buna funcţionare a statului de drept, o importanţă deosebită o are separaţia şi colaborarea dintre puterile statului, care ar trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională, comportamentul loial fiind o prelungire a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
    50. Nici un instrument juridic prevăzut de Constituţie nu poate fi lipsit de eficienţă, golirea lui de conţinut determinând caracterul lui iluzoriu şi, implicit, încălcarea principiului constituţional al statului de drept.
    1.2. Suveranitatea şi puterea de stat
    51. În Hotărârea nr.8 din 19 iunie 2012 privind interpretarea articolelor 68 alin.(1), (2) şi 69 alin. (2) din Constituţie, Curtea a statuat că:
    „17. [Î]n condiţiile statului de drept, puterea politică aparţine poporului. Dacă primele două elemente definitorii ale statului – teritoriul şi populaţia – au un caracter obiectiv-material, cel de-al treilea element esenţial – suveranitatea naţională – are un caracter subiectiv-voliţional şi înseamnă că dreptul de comandă aparţine poporului.
    18. Aşa cum se precizează în articolul 2 alin. (1) din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.
    19. Dacă în cazul referendumului suntem în prezenţa unei forme de guvernare directă de către popor, în cazul exercitării suveranităţii naţionale prin organele reprezentative putem vorbi de o guvernare indirectă, sau reprezentativă, a poporului, ceea ce înseamnă că poporul transmite dreptul de comandament unor puteri delegate, care sunt puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.
    Potrivit articolului 60 din Constituţie, organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legislativă a statului este Parlamentul, compus din 101 deputaţi.”
    52. Curtea reţine că, în accepţiunea sa strict juridică, statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului, este instituţionalizarea acestei puteri. Forma de organizare statală a puterii poporului reflectă partea instituţională a puterii sale politice.
    53. Funcţia fundamentală a puterilor în stat este de a exprima ca voinţă general obligatorie voinţa poporului. De la această funcţie trebuie să se pornească pentru a identifica funcţiile puterii, instituţiile şi formele organizatorice necesare realizării acestor funcţii, raporturile dintre autorităţile statale şi popor, raporturile dintre autorităţile statale.
    54. Articolul 5 alin.(1) din Constituţie statuează că democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi totalitarismul.
    1.3. Separaţia şi colaborarea puterilor
    55. Curtea reţine că esenţa oricărei guvernări democratice este echilibrul în repartizarea funcţiilor publice inerente oricărei autorităţi implicate în actul de guvernare. Această repartizare a prerogativelor este bazată pe menţinerea echilibrului instituţional şi social prin intermediul sistemului de frâne şi contrabalanţe în exercitarea puterii de stat. Un astfel de sistem de difuzare a puterii de stat este cel instituit de principiul separării şi colaborării puterilor statului, consfinţit de articolul 6 din Constituţie.
    56. În acest sens, în Hotărârea nr.23 din 9 noiembrie 2011 privind interpretarea articolului 116 alin.(4) din Constituţie, Curtea a statuat:
    „ 18.[…] în arhitectura instituţională a statului, principiul separaţiei puterilor în stat ia forma delimitării unor autorităţi publice independente (una faţă de cealaltă), cu prerogative diferite (prin care se realizează activităţi specifice), dar şi a colaborării dintre puteri dublată de controlul reciproc.
    19. Principiul echilibrului instituţional, cunoscut astăzi sub denumirea “checks and balances” (în traducere aproximativă din limba engleză însemnând “sistemul de frâne şi contrabalanţe”), stă la baza democraţiei şi presupune echilibrul puterilor şi controlul lor reciproc, astfel încât puterile statale să aibă aproximativ aceeaşi pondere, adică să fie echilibrate, pentru a se putea limita reciproc, evitând astfel ca puterea statală să fie folosită în mod abuziv.
    20. Acest sistem de frâne şi contrabalanţe reprezintă condiţia sine qua non a democraţiei moderne, împiedicând omnipotenţa legislativului, pe cea a executivului sau a judiciarului.
    2. Aplicarea principiilor enunţate la prezenta cauză
    2.1. Statutul Prim-ministrului interimar
    57. Curtea reţine că anterior şi-a expus poziţia în privinţa naturii juridice a interimatelor reglementate de Constituţie.
    58. În acest context, Curtea reaminteşte că, referindu-se la interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova, în Hotărârea nr. 18 din 03.08.2010 privind interpretarea art. 80 alin.(4) din Constituţia Republicii Moldova a statuat următoarele:
    “Curtea observă că Preşedintele interimar are un statut provizoriu, funcţia sa de bază fiind, după caz, Preşedinte al Parlamentului sau Prim-ministru. Pentru exercitarea funcţiei de Preşedinte al ţării el nu are nici mandatul poporului, nici mandatul Parlamentului. În context Curtea reţine că prin instituirea interimatului se urmăreşte asigurarea continuităţii exercitării atribuţiilor şefului statului, care, în virtutea caracterului lor special, nu permit intermitenţe.
    Curtea subliniază că legiuitorul constituant a stabilit condiţii speciale privind alegerea Preşedintelui Republicii Moldova.
    Astfel, potrivit art.78 alin.(1) şi alin.(2) din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret. Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu drept de vot care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani şi posedă limba de stat.
    Pentru persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova Constituţia nu a reglementat astfel de condiţii, ceea ce, de asemenea, denotă statutul diferit al titularului acestei funcţii.
    Art.80 alin.(1) din Constituţie prevede că mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. Aşadar, mandatul şefului statului curge de la data depunerii jurământului, după desfăşurarea alegerilor în condiţiile stipulate de prevederile art.78 alin.(1) – alin.(4) din Constituţie.
    Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte, în conformitate cu prevederile art.79 din Constituţie, este validat de Curtea Constituţională. Candidatul a cărei alegere a fost validată depune jurământul în faţa Parlamentului şi a Curţii Constituţionale.
    Procedură descrisă nu se aplică în cazul persoanei care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova. Astfel, mandatul Preşedintelui se exercită ca urmare a voinţei Parlamentului, organul reprezentativ suprem al poporului, iar interimatul se asigură în baza prevederilor constituţionale cuprinse în art.91 corelate cu art.90 alin.(1).
    Interdicţia de a îndeplini funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova mai mult de două termene consecutiv cuprinsă în art.80 alin.(4) din Constituţie vizează sensul strict al noţiunii de mandat, aşa cum decurge din art.80 alin.(1) şi alin.(2) coroborat cu art.78 alin.(1) - alin.(4) din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale enunţate exclud egalarea mandatului de Preşedinte al Republicii Moldova cu interimatul acestei funcţii, prin care se asigură continuitatea exercitării atribuţiilor şefului statului, dar nu se pune începutul unui nou mandat preşedinţial.”
    59. În mod similar, raţionând mutatis mutandis, Curtea reţine că Prim-ministrul interimar are un statut provizoriu, instituit de constituantă (1) „până la formarea noului Guvern” (imposibilitate definitivă) sau (2) până când „Prim-ministrul îşi reia activitatea în Guvern” (imposibilitate temporară) [art.101 din Constituţie], funcţia sa de bază fiind, după caz, (viceprim-)ministru sau alt membru al Guvernului. Pentru exercitarea funcţiei de Prim-ministru el nu are mandatul Parlamentului. În context Curtea reţine că prin instituirea interimatului se urmăreşte asigurarea continuităţii exercitării atribuţiilor Prim-ministrului, care, în virtutea caracterului lor special, nu permit intermitenţe.
        60. Curtea subliniază că legiuitorul constituant a stabilit condiţii speciale privind numirea Prim-ministrului.
    61. Astfel, potrivit articolului 98 alin.(1) şi alin.(2) din Constituţie, după consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, care va cere, în termen de 15 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului. Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor aleşi (alineatul (3) al articolului 98 din Constituţie). În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova numeşte Guvernul (alineatul (4) al articolului 98 din Constituţie).
    62. Pentru persoana care asigură interimatul funcţiei de Prim-ministru Constituţia nu a reglementat astfel de condiţii, ceea ce, de asemenea, denotă statutul diferit al titularului acestei funcţii.
    63. De altfel, Curtea reaminteşte că în hotărârile sale anterioare (Hotărârea nr. 16 din 24.04.2000 cu privire la interpretarea unor prevederi din art. 73, 82, 86, 94, 98, 100 şi 101 din Constituţia Republicii Moldova şi Hotărârea nr.18 din 27.04.1999 cu privire la interpretarea unor prevederi din art.101 din Constituţia Republicii Moldova), referindu-se la valenţele învestiturii Guvernului pentru persoana Prim-ministrului, Curtea a specificat:
    „[...] deşi votul de încredere se acordă întregii liste a Guvernului şi deşi învestitura se face în bloc, şi nu pentru fiecare membru al Guvernului în parte, pentru Prim-ministru acordarea încrederii comportă un caracter special, deoarece el este cel care, în calitate de candidat la această funcţie, a solicitat pentru Guvern votul de încredere şi a reuşit să-l obţină potrivit dispoziţiilor constituţionale. În ultimă instanţă, componenţa Guvernului este expresia încrederii pe care Parlamentul o acordă candidatului la funcţia de Prim-ministru.”
    64. Articolul 98 alin. (5) din Constituţie prevede că Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova. Aşadar, mandatul Prim-ministrului curge de la data depunerii jurământului, după desfăşurarea procedurilor numirii Guvernului în condiţiile stipulate de prevederile articolului 98 alin.(1) – alin.(4) din Constituţie.
    65. Faptul că pentru Prim-ministrul titular acordarea încrederii comportă un caracter special rezultă şi din efectele încetării mandatului acestuia, or, demisia sa antrenează demisia întregului Guvern (art.101 alin.(3) din Constituţie).
    66. Procedurile descrise nu se aplică în cazul persoanei care asigură interimatul funcţiei de Prim-ministru. Astfel, mandatul Prim-ministrului se exercită ca urmare a voinţei Parlamentului, organul reprezentativ suprem al poporului, iar interimatul se asigură în baza prevederilor constituţionale cuprinse în articolul 101 alin. (2) din Constituţie corelate cu articolul 103.
    67. Dispoziţiile constituţionale enunţate exclud egalarea mandatului de Prim-ministru cu interimatul acestei funcţii, prin care se asigură continuitatea exercitării atribuţiilor Guvernului în exerciţiu, în special, se asigură conducerea Guvernului pentru exercitarea funcţiei de administrare a treburilor publice, şi nu se pune începutul unui mandat deplin de Prim-ministru.
    2.2. Atribuţiile Prim-ministrului interimar
    68. Esenţa modificării contestate constă în excluderea unei serii de limitări înscrise în redacţia anterioară a aceluiaşi articol, care vizau remanieri referitoare la miniştri şi conducătorii autorităţilor administrative centrale.
    69. Deşi nu enumeră expres atribuţiile Prim-ministrului interimar, norma contestată conţine sintagma „Prim-ministrul interimar are aceleaşi atribuţii ca şi Primul-ministru”. În continuare, articolul prevede două excepţii:
    1) adoptarea hotărârii privind demisia Guvernului;
    2) formarea şi propunerea componenţei Guvernului.
    70. Curtea reţine că excepţiile sunt formale şi nu induc la modul practic nici o diferenţă între Prim-ministrul interimar şi cel titular.
    71. Mai mult, excepţia de la punctul 2) – referitoare la formarea şi propunerea componenţei Guvernului – este lipsită de conţinut, deoarece ea nu este de fapt o excepţie de la atribuţiile Prim-ministrului, or, a priori nu Prim-ministrul, ci „candidatul” pentru funcţia de Prim-ministru are atribuţia „formării şi propunerii componenţei Guvernului” (art. 98 alin. (2) din Constituţie). Prim-ministrul eo ipso este parte a Guvernului deja format, deoarece obţine calitatea de „Prim-ministru” numai după învestire şi depunerea jurământului.
    72. Cealaltă excepţie – referitoare la prezentarea demisiei Guvernului şi a Prim-ministrului – nu reprezintă o diferenţă a conţinutului mandatului, deoarece se referă doar la încetarea acestuia, nu şi la exercitarea lui.
    73. Prin urmare şi ţinând cont de sintagma „Prim-ministrul interimar are aceleaşi atribuţii ca şi Primul-ministru” din prima propoziţie a articolului 27¹ din Legea cu privire la Guvern, în redacţia Legii nr. 110 din 3 mai 2013, deşi nu se face referinţă expres la dreptul de a propune remanieri guvernamentale, această competenţă se subînţelege. De altfel, o confirmare că anume aşa a fost interpretat constituie Decretele de revocare a unor membri ai Guvernului demis, emise numai după adoptarea Legii nr. 110, care au şi determinat solicitarea autorului sesizării privind extinderea obiectului controlului constituţionalităţii în prezenta cauză. Mai mult, Curtea observă că remanierile contestate au fost operate în ajunul examinării prezentei cauze de către Curte, fapt despre care au fost informaţi atât Prim-ministrul interimar, cât şi Preşedintele Republicii Moldova.
    74. Curtea nu poate accepta argumentul reprezentantului Guvernului că, prin redacţia anterioară a articolului 27¹ legiuitorul a urmărit scopul de a eluda Hotărârea Curţii nr. 16 din 24 aprilie 2000, care autoriza efectuarea remanierilor în Guvernul demis la iniţiativa Prim-ministrului interimar. Contrar acestei afirmaţii, Curtea reţine că din succesiunea cronologică a evoluţiei textelor juridice rezultă cu claritate că, dimpotrivă, intenţia legiuitorului a fost de a se conforma reformei constituţionale operate prin Legea nr.1115-XIV din 5 iulie 2000 şi de a ţine cont de modificarea arhitecturii instituţionale a statului prin deplasarea polului de putere spre Parlament, or, articolul 27¹ a fost introdus în Legea cu privire la Guvern prin Legea nr.1210-XIV din 31 iulie 2000, deci, consecutiv acestui eveniment, şi nu ca urmare a Hotărârii Curţii din 24 aprilie 2000.
    75. De altfel, articolul 27¹ în redacţia anterioară adoptării Legii nr.110 din 3 mai 2013 prevedea o serie de excepţii adiţionale referitoare la atribuţiile Prim-ministrului interimar („Ministrul care îndeplineşte temporar obligaţiile Prim-ministrului”) în raport cu Prim-ministrul titular, şi anume:
    „3) înaintării propunerilor privind numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a miniştrilor;
    5) numirii în funcţie şi eliberării din funcţie a conducătorilor organelor şi instituţiilor din subordinea Guvernului.”
    76. Curtea consideră că, de fapt, anume prin excluderea acestor limitări s-a urmărit eludarea normei constituţionale, or, noua redacţie a articolului 27¹ din Legea cu privire la Guvern echivalează Prim-ministrul interimar cu cel titular, excepţiile stabilite referitoare la atribuţii fiind nesemnificative pentru a diferenţia statutul acestora.
    77. În acest context, Curtea reţine că, în virtutea normelor constituţionale, la remanierile guvernamentale participă: (1) Prim-ministrul, care înaintează propunerea Preşedintelui Republicii Moldova, şi (2) Preşedintele Republicii Moldova, care, în baza atribuţiilor ce îi revin, procedează la revocarea sau numirea miniştrilor propuşi de către Prim-ministru.
    78. La reglementarea raporturilor dintre Prim-ministru şi Preşedinte, Constituţia prevede cooperarea acestora în procesul de formulare a deciziilor, astfel încât aceste competenţe să se echilibreze reciproc, în sensul evitării deciziilor discreţionare şi abuzurilor. Toţi aceşti participanţi se supun însă prevederilor constituţionale, trebuind să respecte normele legale în ceea ce priveşte modul de interacţiune şi să acţioneze în comun în vederea îndeplinirii misiunii de revocare sau numire a miniştrilor.
    79. Din prevederile constituţionale şi legale Curtea deduce rolul primar al Prim-ministrului în procedurile privind revocarea sau numirea miniştrilor. Orice abatere de la această regulă contravine art. 98 alin.(6) din Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea nr.11 din 27 aprilie 2011 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr. 30-XVIII din 4 martie 2010 privind eliberarea din funcţie a Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, referitoare la eliberarea din funcţie a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie de către Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii).
    80. Curtea reţine că votul de încredere este acordat de către Parlament nu numai echipei guvernamentale, ci şi programului de activitate al Guvernului, elaborat pentru durata întregului mandat, şi echivalează cu acordarea mandatului de către Parlament. De aici se prezumă că acest program este sarcina şi responsabilitatea întregii componenţe a Guvernului şi a Parlamentului, care-l aprobă prin votul de încredere. Mai mult ca atât, din dispoziţiile art.98 alin.(2) şi (3) din Constituţie rezultă prioritatea programului de activitate asupra listei Guvernului. Or, nu programul de activitate se întocmeşte după capacităţile membrilor Guvernului, ci candidaturile membrilor Guvernului sunt selectate în corespundere cu necesităţile de îndeplinire a programului. Toate aceste circumstanţe impun un principiu esenţial aplicabil Guvernului – principiul integrităţii echipei guvernamentale.
    81. Unica excepţie stipulată de legiuitorul constituant privind integritatea echipei guvernamentale este procedura remanierilor guvernamentale prevăzute de art.98 alin.(6) din Constituţie, conform căreia Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului. În cadrul acestei proceduri, pentru conceptul integrităţii echipei guvernamentale, Curtea deduce drept esenţială sintagma constituţională „pe unii” din art.98 alin.(6) din Constituţie. Sintagma în cauză introduce o excepţie nesemnificativă pentru posibilitatea aplicării remanierilor guvernamentale şi impune interdicţia operării unor remanieri ample în echipa guvernamentală aprobată de Parlament. În acest sens, sintagma constituţională „pe unii” din art.98 alin.(6) din Constituţie restrânge semnificativ şi dreptul Prim-ministrului plenipotenţiar de a efectua remanieri guvernamentale mari. Numărul acestor remanieri trebuie să fie rezonabil de mic, fiind redus numai la necesităţile vitale, pentru a nu periclita îndeplinirea programului de activitate asumat. Curtea constată că o altă abordare a procedurii de remaniere ar fi distructivă pentru conceptul de învestire a Guvernului, reglementat de art.98 din Constituţie.
    82. Din concluzia anterioară Curtea deduce importanţa menţinerii echipei guvernamentale pe toată durata mandatului acordat de Parlament. Concluzia în cauză se cristalizează şi din prevederile art.103 alin.(1) din Constituţie, conform cărora odată cu încetarea mandatului Parlamentului încetează şi mandatul Guvernului.
    83. Adiţional, Curtea remarcă faptul că regula este răspunderea colectivă şi solidară a miniştrilor, răspunderea individuală fiind excepţională. Remanierea, prin natura sa, presupune un act individual, care are drept obiectiv operarea unor schimbări de cadre ce răspund cerinţei de a păstra controlul parlamentar asupra Guvernului, fără a-l răsturna, deci, păstrând stabilitatea guvernamentală. Astfel, remanierea guvernamentală prevăzută de articolul 98 alin.(6) din Constituţie vizează sensul strict al noţiunii de mandat, aşa cum decurge din art.98 alin.(1)-(4) coroborat cu art.103 din Constituţie. În acest context, revocarea unui ministru deja demis este un nonsens juridic.
    84. În ceea ce priveşte argumentul autorităţilor că astfel de atribuţii sunt autorizate în temeiul Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 16 din 24 aprilie 2000 cu privire la interpretarea unor prevederi din art. 73, 82, 86, 94, 98, 100 şi 101 din Constituţia Republicii Moldova, Curtea ţine să atragă atenţia asupra faptului că Hotărârea invocată se referă la arhitectura instituţională constituţională în vigoare până la 5 iulie 2000.
    85. În acest sens, Curtea reiterează raţionamentele sale cu privire la distincţia constatată anterior în privinţa statutului juridic al mandatului Preşedintelui Republicii Moldova înainte şi după reforma constituţională operată prin Legea nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000:
    „Potrivit art.1 alin.(2) din Constituţie, forma de guvernământ a statului este republica. Conform doctrinei de drept, modalitatea de alegere a şefului statului determină forma de guvernământ: republică parlamentară sau republică prezidenţială, şi situează, din punct de vedere legal, şeful statului pe o anumită poziţie faţă de Parlament şi, în special, faţă de popor.
    În republica prezidenţială şeful statului este ales de către cetăţeni şi, din punct de vedere legal, se situează pe aceeaşi poziţie cu Parlamentul, dispunând de prerogative mai largi, ca urmare a faptului că mandatul său vine de la întreaga naţiune, de la popor.
    Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului statului de către Parlament şi datorită acestui fapt poziţia legală a şefului statului este inferioară şi subordonată Parlamentului.
    În baza acestei constatări, Curtea consideră că dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova, forma de guvernământ, care determină modul concret de constituire a organelor puterii de stat, caracteristicile şi principiile lor de activitate, raporturile dintre ele şi celelalte organe ale statului, precum şi celelalte forme instituţionalizate ale sistemului politic, în special statutul Preşedintelui Republicii Moldova, evidenţiază 2 perioade distincte.
    Prima perioadă de dezvoltare constituţională, în care Republica Moldova, conform doctrinei de drept, poate fi considerată ca republică prezidenţială (în opinia unor autori, semiprezidenţială), se caracterizează prin alegerea Preşedintelui ţării de către întreg poporul şi, drept consecinţă, conferirea unor prerogative largi, întrucât prin mandatul oferit şefului statului poporul i-a delegat o parte din suveranitatea ce-i aparţine.
    În contextul celor enunţate Curtea menţionează că până la data de 05.07.2000, potrivit art.78 din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova era ales de către cetăţeni şi din punctul de vedere al reprezentativităţii deţinea aceeaşi poziţie cu autoritatea legiuitoare, având prerogative largi. Preşedintele avea dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (art.141 alin.(1) lit.c)), de a desemna un candidat la funcţia de Prim-ministru fără consultarea fracţiunilor parlamentare (art.98 alin.(1)), de a lua parte la şedinţele Guvernului, de a prezida şedinţele Guvernului la care participa, de a consulta Guvernul în probleme urgente şi de importanţă deosebită (art.83 din Constituţie) etc.
    A doua perioadă de dezvoltare constituţională, conform doctrinei de drept, întruneşte caracteristicile unei republici parlamentare, în care prerogativele Preşedintelui ţării sunt mai restrânse. Modificarea formei de guvernământ impune alt statut juridic decretelor prezidenţiale şi, respectiv, alte obiecte (domenii) de reglementare.
    Prin Legea nr.1115-XIV din 05.07.2000 legiuitorul a modificat art.78 din Constituţie, atribuind Parlamentului prerogativa de a alege Preşedintele ţării. În consecinţă, poziţia legală a şefului statului a devenit inferioară poziţiei Parlamentului, concomitent Preşedintele a fost lipsit de un şir de prerogative enunţate anterior.
    [...] Curtea Constituţională consideră că în cadrul republicii parlamentare, în care statutul şefului statului este inferior statutului Parlamentului, Preşedintele îşi exercită funcţia de garant al suveranităţii, al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării conducându-se de normele constituţionale care statuează atribuţiile Preşedintelui şi de actele organului reprezentativ suprem în domeniile respective.”
    [a se vedea Hotărârea nr.17 din 12 iulie 2010 pentru controlul constituţionalităţii Decretului nr.376-V din 24 iunie 2010 privind declararea zilei de 28 iunie 1940 Zi a ocupaţiei sovietice]
    86. Curtea relevă în concluzie că jurisprudenţa sa anterioară, în speţă Hotărârea nr. 16 din 24 aprilie 2000, nu poate fi invocată în sprijinul normei contestate.
    87. Curtea reţine că, în condiţiile în care atât Preşedintele ţării, cât şi Guvernul sunt autorităţi ce constituie emanaţia Parlamentului, Preşedintele nu poate opera remanieri guvernamentale la propunerea unei persoane care nu a fost învestită prin votul de încredere al Parlamentului în calitate de Prim-ministru şi care, deci, nu a format lista Guvernului acreditată cu acest vot pe care urmăreşte să o modifice.
    88. În context, Curtea Constituţională reiterează concluziile enunţate în Hotărârea nr.2 din 8 februarie 2011 pentru interpretarea art.90 alin.(4) din Constituţia Republicii Moldova, potrivit cărora:
    „[...] în sens constituţional, vacanţa funcţiei constituie intervalul de timp în care o funcţie nu este ocupată. [...] În situaţiile în care survine vacanţa funcţiei se instituie interimatul funcţiei, care reprezintă o perioadă de timp în care funcţia vacantă este exercitată de o altă persoană decât titularul funcţiei. [...]”.
    89. Prin urmare, urmând acelaşi raţionament, în situaţia Guvernului demisionar condus de un Prim-ministru interimar, funcţia de Prim-ministru este, de jure, vacantă. O altă interpretare a acestei norme ar face imposibilă numirea de către Preşedintele ţării a unui candidat la funcţia de Prim-ministru în perioada interimatului acestei funcţii.
    90. Mai mult, Legea Supremă prevede prelungirea mandatului Guvernului doar în partea ce ţine de « administrarea treburilor publice». Astfel, în cazul unui Guvern demisionar, a fortiori, mandatul Prim-ministrului interimar este circumscris mandatului restrâns al Guvernului demisionar din care face parte. În baza acestor constatări, Prim-ministrului interimar nu-i pot fi acordate atribuţii identice cu cele ale Prim-ministrului titular în domeniul remanierilor guvernamentale.
    91. Curtea reţine că, spre deosebire de Prim-ministrul titular, care poartă răspundere în faţa Parlamentului pentru întreaga echipă guvernamentală, pe care de altfel a alcătuit-o, Prim-ministrul interimar al unui Guvern demis nu mai poartă această responsabilitate.
    92. Curtea constată că, în baza noii redacţii a art.27¹ din Legea cu privire la Guvern, incertitudinea ar putea surveni când un Prim-ministru interimar, ce nu are votul de încredere al Parlamentului, ar revoca unul câte unul întreaga componenţă a Guvernului. Incertitudinea poate căpăta proporţii şi mai evidente în cazul unui interimat îndelungat. Astfel, în fapt, norma contestată permite Prim-ministrului interimar şi Preşedintelui ţării, care sunt autorităţi ce emană de la Parlament, să schimbe integral componenţa Guvernului demisionar, eludând Parlamentul şi oricare formă de control parlamentar.
    93. În acest sens, Curtea prin Hotărârea nr.16 din 20 aprilie 2000, menţionată supra, a constatat:
    „Conform art.2 alin. (2) din Constituţie, formarea Guvernului poate avea loc numai în limitele art. 98 din Constituţie, deoarece nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului.”
    94. În context, Curtea Constituţională subliniază că într-un stat de drept este inadmisibilă adoptarea de norme ce ar permite permanentizarea unei guvernări în condiţii de interimat. Dimpotrivă, toate normele şi acţiunile autorităţilor publice trebuie să fie direcţionate în vederea desemnării în cel mai scurt termen a demnitarilor titulari, ce şi-ar asuma responsabilitatea deplină pentru actul guvernării.
    95. În aprecierea Curţii, neconstituţionalitatea normei contestate este cu atât mai evidentă cu cât Prim-ministrul interimar face parte dintr-un Guvern demis prin moţiune de cenzură. În acest caz, incertitudinea invocată în paragrafele precedente ale prezentei hotărâri, în cazul când ar surveni, ar fi în contradicţie cu constatările Curţii Constituţionale expuse în Hotărârea nr.4 din 22 aprilie 2013.
    96. Curtea reţine că atribuirea unui Prim-ministru interimar, numit din rândul membrilor unui Guvern demis, exceptat de orice formă de control parlamentar, de competenţe identice cu cele ale unui Prim-ministru titular, prin definiţie, este contrară spiritului Constituţiei şi reprezintă un pericol pentru democraţia parlamentară. În context, într-un stat de drept este inadmisibilă adoptarea de norme ce ar permite permanentizarea unei guvernări în condiţii de interimat.
    97. În acelaşi sens, pentru elucidarea importanţei funcţiei şi înaltei responsabilităţi a Prim-ministrului pentru actul guvernării, Curtea menţionează că, în temeiul normelor constituţionale, Prim-ministrul este al doilea în ordinea succesiunii la exercitarea interimatului în cazul vacanţei funcţiei de Preşedinte, după Preşedintele Parlamentului. Având în vedere diferenţa dintre interimar şi titular, Prim-ministrul interimar este astfel exclus de la soluţionarea acestei eventuale situaţii excepţionale.
    98. În lumina celor expuse, articolul 271 din Legea cu privire la Guvern, în redacţia Legii nr.110 din 3 martie 2013, contravine articolelor 98 şi 103 alin. (2) combinate cu articolele 1 alin. (3) şi 6 din Constituţie.
    99. Având în vedere neconstituţionalitatea normei care abilita Prim-ministrul interimar să propună remanieri guvernamentale, Decretele Preşedintelui Republicii Moldova nr. 634-VII şi 635-VII din 16 mai 2013, emise în temeiul unor propuneri ale Prim-ministrului interimar, sunt neconstituţionale.
    100. Potrivit autorilor sesizării, articolul 7¹ din Legea cu privire la Guvern, introdus prin Legea nr.107 din 3 mai 2013, a extins excesiv semnificaţia sintagmei „funcţiile de administrare a treburilor publice”, contrar prevederilor articolului 103 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia:
    „(2) Guvernul, în cazul exprimării votului de neîncredere de către Parlament, al demisiei Prim-ministrului sau în condiţiile alineatului (1), îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor publice, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern.”
    101. În viziunea autorilor sesizării, din dispoziţiile constituţionale şi Legea cu privire la Guvern rezultă că, în perioada demisiei, Guvernul este limitat în dreptul său de asigurare a realizării politicii externe şi de iniţiativă legislativă, deoarece aceste domenii implică elaborarea şi aprobarea unor noi programe de activitate.
    102. Autorii sesizării mai consideră că Guvernul, limitat exclusiv la îndeplinirea funcţiilor de administrare a treburilor publice, emite numai acte cu caracter general obligatoriu necesare pentru conducerea generală a administraţiei publice.
    103. Potrivit autorilor sesizării, atribuţiile stabilite în articolul 7¹ din Lege, nou-introdus, excedează acesor limite şi oferă Guvernului demis competenţe specifice unui Guvern plenipotenţiar.
    104. Potrivit reprezentantului Parlamentului, Parlamentul determină sau ordonează materia în domeniul atribuţiilor Guvernului în exerciţiu (demisionat) şi determină care atribuţii urmează să le exercite, le identifică. Acesta admite că ar putea exista pretenţii în ceea ce priveşte reglementarea exhaustivă sau nu sau unele pretenţii de ordin tehnic legislativ, utilizarea unui cuvânt sau altul, dar acestea nu ating dimensiunea constituţională.
    105. Potrivit reprezentantului Guvernului, competenţele stabilite în norma contestată derivă din şi corespund jurisprudenţei anterioare a Curţii Constituţionale.
    3.1. Principii generale privind capacitatea de exerciţiu a Guvernului demisionar
    106. În temeiul controlului reciproc al puterilor în stat, bazat pe sistemul „frânelor şi contrabalanţelor”, puterea executivă nu poate fi instituită fără o voinţă expres exprimată de puterea legislativă, prin intermediul Parlamentului, exercitată în procesul învestirii Guvernului. Conform procedurilor constituţionale, Guvernul, ca exponent al puterii executive, este opera comună a legislatorului, ca autoritate reprezentativă supremă, căreia poporul i-a delegat cea mai înaltă valoare – suveranitatea şi puterea de stat (art.2 din Constituţie) şi a şefului de stat, ca garant al suveranităţii (art.77 din Constituţie).
    107. Astfel, numai având mandatul acordat de Parlament, Guvernul poate exercita atribuţiile de putere executivă, care, în ultimă instanţă, se reduc la procesul de executare a legilor adoptate de acelaşi Parlament.
    108. Curtea atestă că acest mandat este unul vital pentru existenţa şi funcţionarea Guvernului. Or legiuitorul constituţional a instituit regula numirii Guvernului de către Preşedintele Republicii Moldova numai în baza votului de încredere acordat de Parlament şi în strictă conformitate cu prevederile art.98 din Constituţie.
    109. Curtea atestă că Guvernul, ca structură centrală în rândul autorităţilor executive, este opera Parlamentului, existenţa sa se bazează pe trei componente esenţiale: programul de guvernare, procedura de învestire şi încrederea acordată de Parlament. În cazul lipsei uneia din aceste componente, legitimitatea şi ponderea structurii guvernamentale devine incertă.
    110. Ponderea Guvernului şi a persoanei Prim-ministrului este mai înaltă într-o republică parlamentară, unde rolul Şefului statului, care nu are un mandat popular, este net inferior în comparaţie cu rolul acestuia în republica prezidenţială (sau semiprezidenţială). În această situaţie, conform tradiţiilor constituţionale ale republicilor parlamentare, iese în evidenţă statutul Prim-ministrului, care primul poartă deplina responsabilitate în faţa reprezentanţilor poporului pentru programul de activitate şi integritatea echipei guvernamentale. În aceste circumstanţe, Prim-ministrul devine personalitatea decisivă în actul guvernării, fapt care nu permite transmiterea tuturor atribuţiilor acestuia unei alte persoane, chiar şi în situaţia când această persoană face parte din echipa guvernamentală în cauză.
    111. În context, Curtea reţine că un Guvern demisionar continuă să administreze treburile publice în aşteptarea unui nou Guvern, care să fie plenipotenţiar. Aceasta însemnă că Guvernul demisionar exercită doar o parte limitată a puterii, el „administrează”, şi nu „guvernează”.
    112. Administrarea treburilor publice se referă la deciziile zilnice, curente ale Guvernului, care sunt necesare funcţionării neîntrerupte a serviciului public. Această activitate se reduce la faptul că, în aşteptarea finalizării negocierilor pentru formarea unei noi echipe guvernamentale, să se evite o lipsă totală a puterii executive, care este una operativă şi vitală pentru necesităţile societăţii.
    113. În acest sens, administrarea treburilor publice de către un Guvern demisionar vizează trei categorii: (1) treburile banale, uzuale, care permit statului să funcţioneze; (2) treburile în curs, care au fost începute atunci când Guvernul era plenipotenţiar şi care trebuie finalizate; (3) treburile urgente, care trebuie în mod imperativ să fie soluţionate pentru a evita pericole foarte grave pentru stat şi cetăţeni, pentru viaţa economică şi socială.
    114. Guvernul care administrează treburile publice nu poate să-şi asume iniţiative politice importante a fortiori în privinţa unor chestiuni care au provocat dificultăţi înainte de demisia sa sau au determinat în final această demisie. Sunt excluse, în special, deciziile care ar putea ulterior angaja durabil linia politică a viitorului Guvern. În această ordine de idei şi în corespundere cu practica altor state în situaţii similare, spre exemplu, un Guvern demisionar poate pregăti proiectul bugetului anual, însă acesta nu ar trebui prezentat Parlamentului pentru adoptare decât de către un Guvern plenipotenţiar, care va avea responsabilitatea de a-l executa. Acesta este unul din pilonii dreptului constituţional. Problema majoră constă în faptul că o prerogativă fundamentală a unui Guvern plenipotenţiar este anume elaborarea bugetului.
    115. Unul din raţionamentele limitării acţiunii Guvernului demisionar constă în faptul că un Guvern demisionar nu mai este susceptibil de a fi sancţionat de către Parlament. Este evident că un Guvern demisionar nu mai poate fi răsturnat. Prin urmare, a acorda unui Guvern demisionar astfel de atribuţii importante ar reprezenta un pericol pentru parlamentarism.
    116. În context, este preferabil, din punctul de vedere al echilibrului constituţional, ca astfel de atribuţii importante, precum prezentarea în Parlament a bugetului, a noilor programe de activitate, să fie asumate de un Guvern plenipotenţiar, care este supus controlului parlamentar.
    117. La modul practic, funcţiile constituţionale de administrare a treburilor publice nu pot fi definite exhaustiv, astfel încât în fiecare caz în parte urmează să fie evaluată circumscrierea acţiunilor din această perioadă a Guvernului în limitele impuse de Constituţie.
    118. Acordarea unor atribuţii excesive unui Guvern demisionar constituie un pericol evident pentru exerciţiul democraţiei.
    119. Reducerea funcţiilor Guvernului demisionar la administrarea treburilor publice, de care acesta să poată face uz în mod liber în scopul asigurării continuităţii serviciilor publice, este, în acelaşi timp, o limită care i se impune – capitis diminutio, încălcarea căreia poate conduce la o sancţiune jurisdicţională. Această limitare a puterilor Guvernului demisionar este un principiu general al dreptului.
    120. Din aceleaşi considerente, marja de manevră a Guvernului demisionar este limitată în privinţa numirii funcţionarilor, iniţierii de noi reforme şi a altor acţiuni importante, care rămân suspendate odată cu lipsirea Guvernului de mandatul deplin. În context, spiritul Constituţiei obligă actorii politici să desfăşoare activităţile într-o astfel de manieră încât perioada interimatului să fie redusă la maximum.
    121. Logica internă a parlamentarismului constă în faptul că libertatea de activitate a Guvernului trebuie să fie proporţională încrederii de care de bucură acesta în cadrul Parlamentului. Extrapolând, se poate deduce că reducerea competenţelor Guvernului demisionar este proporţională ostilităţii Parlamentului. Or este evident că votul de neîncredere, exprimat de Parlament prin moţiunea de cenzură, este o consecinţă a refuzului Parlamentului de a accepta ulterioara activitate plenară a Guvernului. Astfel, este evident că demisia voluntară a Guvernului amputează mai puţine puteri decât demisia ce urmează în cazul exprimării neîncrederii de către Parlament. În consecinţă, marja de manevră a Guvernului demisionat după votul de neîncredere exprimat depinde de natura crizei care a determinat demiterea, urmând ca activitatea Guvernului demisionat după votul de neîncredere exprimat de către Parlament să fie limitată la maximum.
    122. Semnificaţia funcţiei prevăzute de Constituţie la art.103 alin. (2) – de administrare a treburilor publice, la care trebuie să se limiteze Guvernul în cazul exprimării de către Parlament a votului de neîncredere, al demisiei Prim-ministrului sau până la data validării alegerilor pentru un nou Parlament, a fost deja obiectul unor interpretări cazuale date de Curtea Constituţională pe marginea unor sesizări. Deşi în cazul acestor interpretări Curtea s-a pronunţat numai asupra situaţiilor concrete supuse soluţionării, din constatările Curţii poate fi dedusă circumscrierea acestor funcţii.
    123. Astfel, în Hotărârea nr. 48 din 1 octombrie 1999 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Guvernului nr. 117 şi a Dispoziţiei Guvernului nr.13-d din 10 martie 1999 Curtea a statuat:
    „În conformitate cu dispoziţiile art.96 din Constituţie şi Legea Republicii Moldova “Cu privire la Guvern”, administrarea treburilor publice poate fi efectuată prin emiterea actelor juridice cu caracter general obligatoriu în cazurile în care acestea ţin de asigurarea securităţii interne şi externe a statului, menţinerea stării de legalitate, a stabilităţii sociale, economice şi politice şi evitarea efectelor fenomenelor naturale şi faptelor imprevizibile care prezintă un pericol public.”
    124. În acelaşi sens, prin Hotărârea nr. 21 din 16 mai 2000 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Guvernului nr. 1067 din 11 noiembrie 1999, Curtea a constatat:
    „Din dispoziţiile constituţionale şi Legea cu privire la Guvern rezultă că în perioada demisiei Guvernul este limitat numai în dreptul său de asigurare a realizării politicii externe şi de iniţiativă legislativă, deoarece aceste domenii implică elaborarea şi aprobarea unor noi programe de activitate. Cât priveşte obligativitatea Guvernului de a asigura transpunerea în viaţă a legilor, indiferent de domeniul reglementat de acestea, exercitarea prin aceasta a funcţiilor de conducere generală şi control asupra activităţii organelor centrale de specialitate, realizarea programelor de dezvoltare economică şi socială a ţării, asigurarea securităţii statului şi a cetăţenilor ei ş.a., acestea nu pot fi supuse unor limitări pentru perioada cât Guvernul este demis.
    În această situaţie Guvernul, limitat exclusiv la îndeplinirea funcţiilor de administrare a treburilor publice, emite numai acte cu caracter general obligatoriu necesare pentru conducerea generală a administraţiei publice.”
    125. Curtea relevă că, până la adoptarea Legii nr.107 din 3 mai 2013, legislatorul nu a reglementat atribuţiile Guvernului ce rezultă din funcţiile constituţionale „de administrare a treburilor publice”. Curtea este gata să admită argumentul Parlamentului şi Guvernului că includerea noului articol 7¹ în Legea nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, care să cuprindă „atribuţiile Guvernului în exerciţiu (demisionar)”, este o acţiune prin care Parlamentul a încercat să excludă incertitudinile din interpretarea sintagmei „funcţiile de administrare a treburilor publice” de la articolul 103 din Constituţie.
    126. Fără a contesta dreptul Parlamentului de a reglementa funcţiile Guvernului demisionar de administrare a treburilor publice, Curtea reţine că aceasta urmează să se facă doar în corespundere şi în limitele normelor constituţionale şi spiritului Constituţiei.
    127. Interpretarea Constituţiei reprezintă unul din mijloacele prin care Curtea Constituţională garantează supremaţia Legii Supreme, asigurând unitatea dintre litera şi spiritul ei.
    128. Potrivit art.7, Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.
    129. Prevederile Constituţiei se află într-o strânsă legătură logico-juridică, interpretarea sensului exact al dispoziţiilor constituţionale şi a aplicabilităţii lor urmează a fi exercitată cu respectarea principiului unităţii materiei constituţionale (Hotărârea nr.17 din 20 septembrie 2011 pentru interpretarea prevederilor art.78 din Constituţia Republicii Moldova, referitoare la dizolvarea Parlamentului în cazul eşuării repetate a alegerii Preşedintelui ţării).
    130. Curtea reţine că o Constituţie trebuie să răspundă circumstanţelor din ţară, să răspundă aşteptărilor şi dorinţelor cetăţenilor, standardelor moderne europene de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, de consacrare a echilibrului dintre puterile statului şi a valorilor democratice. În acest sens, normele constituţionale urmează a fi interpretate evolutiv, ţinând cont de contextul social din ţară, practica aplicării lor, precum şi ţinând cont de faptul că aceste interpretări trebuie să fie efective pentru buna funcţionare a mecanismelor democratice.
    3.2. Aplicarea principiilor enunţate la prezenta cauză
    1) asigură transpunerea în viaţă a legilor, indiferent de domeniul reglementat de acestea (art. 7¹ alin. doi pct. 1) din Legea cu privire la Guvern)
    131. Potrivit art. 102 alin. (1) şi (2) din Constituţie, „Guvernul adoptă hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii. Hotărârile se adoptă pentru organizarea executării legilor”.
    132. În acelaşi sens, legiuitorul a prevăzut în Legea nr.317 din 18 iulie 2003 privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale că ”limitele de reglementare pentru Guvern şi/sau pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile abilitate prin lege cu funcţii de reglementare şi de control sunt stabilite, pentru fiecare caz aparte, prin legi.” De asemenea, art.73 alin.(3) din aceeaşi Lege prevede că „actele normative se vor limita strict la cadrul stabilit de actele superioare în a căror executare se emit şi nu pot să contravină prevederilor acestora”. În aceeaşi ordine de idei, Curtea Constituţională în Hotărârea nr.14 din 18 martie 1999 a statuat că actele Guvernului, normele cuprinse în ele nu pot avea caracter primar, ele sunt acte complementare, ce dezvoltă şi concretizează dispoziţiile legii.
    133. Astfel, în respectivele circumstanţe şi în contextul Hotărârii nr. 21 din 16 mai 2000, Guvernul demis poate emite acte juridice prin care nu se promovează noi politici. Prin urmare, această normă este constituţională.
    2) Exercită funcţia de conducere generală şi control asupra activităţii organelor centrale de specialitate (art. 7¹ alin. doi pct. 2) din Legea cu privire la Guvern)
    134. Potrivit prevederilor articolului 5 din Legea nr. 98 din 4 mai 2012 privind administraţia publică centrală de specialitate, Guvernul este competent de a verifica şi evalua calitatea serviciilor de interes public prestate de către ministere, de alte autorităţi administrative centrale şi de structurile organizaţionale din sfera lor de competenţă. Astfel, examinând respectiva competenţă prin prisma principiilor fundamentale de organizare şi funcţionare a administraţiei publice centrale de specialitate, Curtea constată că Guvernul este responsabil şi pentru gestionarea în mod economic a proprietăţii publice şi utilizarea eficientă a fondurilor publice alocate; asigurarea controlului financiar public intern; deservirea eficientă a cetăţenilor; asigurarea accesului la informaţie, a publicării datelor guvernamentale cu caracter public şi a transparenţei în procesul decizional.
    135. În acelaşi timp, redacţia dispoziţiei contestate restrânge concluziile Curţii privind competenţa Guvernului demisionar, exprimate în Hotărârea nr.21 din 16 mai 2000. În conformitate cu această Hotărâre a Curţii, menţionată la § 125, în ceea ce priveşte conducerea generală a administraţiei publice, Guvernul demisionar are competenţa de a emite numai acte cu caracter general obligatoriu, necesare în acest sens.
    136. Prin urmare, această normă este constituţională, urmând a fi aplicată în conformitate cu limitările stabilite de Curtea Constituţională prin Hotărârea nr.21 din 16 mai 2000.
    3) Realizează programele de dezvoltare economică şi socială a ţării şi asigurarea securităţii statului şi a cetăţenilor ei (art. 71 alin. doi pct. 3) şi pct.4) din Legea cu privire la Guvern)
    137. Curtea observă că articolul 10 din Legea cu privire la Guvern menţionează expres competenţa acestuia de a realiza programele de dezvoltare economică şi socială a ţării şi de a crea condiţii pentru funcţionarea autoadministrării.
    138. Astfel, Guvernul poate întreprinde măsurile şi acţiunile cuprinse în Legea cu privire la Guvern, care nu implică promovarea noilor proiecte de acte legislative, precum şi nu poate aproba hotărâri de Guvern care nu urmăresc executarea legilor, dar prin care se pot promova anumite proiecte noi de dezvoltare economică şi socială.
    139. La fel, Guvernul în demisie nu poate aproba noi documente de politici care cuprind obiective şi acţiuni în domenii economice, sociale etc., dar le poate implementa pe cele aprobate. Prin urmare, această normă este constituţională.
    4) Întreprinde orice activitate de conducere şi gospodărire în chestiuni ce privesc întreaga societate (art. 7¹ alin.doi pct. 5) din Legea cu privire la Guvern)
    140. Această atribuţie are un caracter general şi nu este în sine contrară normelor constituţionale. În acelaşi timp, ea urmează a fi aplicată în corelare cu prevederile articolului 103 alin.(2), ce limitează toate competenţele Guvernului demis la administrarea treburilor publice.
    5) Avizează iniţiativele legislative (art.7¹ alin. trei pct. 2) din Legea cu privire la Guvern)
    141. Această atribuţie excedează noţiunii de administrare a treburilor publice, prevăzută de articolul 103 alin. (2) din Constituţie, şi astfel norma este neconstituţională.
    142. În acelaşi sens, Curtea atestă o discordanţă între concluziile din hotărârile sale anterioare. Deşi, iniţial, în Hotărârea nr.16 din 24 aprilie 2000 Curtea a constatat că:
    „[…] în perioada în care Guvernul este demis, acesta nu numai că este în drept, el este obligat să prezinte spre aprobare Parlamentului proiectul legii bugetului pentru anul respectiv.”
    143. Ulterior, prin Hotărârea nr.21 din 16 mai 2000, Curtea a statuat că:
„Din dispoziţiile constituţionale şi Legea cu privire la Guvern rezultă că în perioada demisiei Guvernul este limitat numai în [1] dreptul său de asigurare a realizării politicii externe şi [2] de iniţiativă legislativă, deoarece aceste domenii implică elaborarea şi aprobarea unor noi programe de activitate.
    În această situaţie, Guvernul, limitat exclusiv la îndeplinirea funcţiilor de administrare a treburilor publice, emite numai acte cu caracter general obligatoriu [3] necesare pentru conducerea generală a administraţiei publice.”
    144. Curtea reţine că, în esenţă, prezentarea în Parlament a proiectului legii bugetului are loc prin exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă. Legea bugetului a fortiori implică elaborarea şi aprobarea unor noi programe de activitate. Având în vedere că această contradicţie poate genera confuzii la aplicarea în practică a normelor privind exercitarea atribuţiei de iniţiativă legislativă, Curtea va reconsidera această problemă în vederea unei abordări univoce, cu atât mai mult cu cât aceste două hotărâri au fost emise până la reforma constituţională operată prin Legea nr.1115-XIV din 5 iulie 2000, care a schimbat echilibrul instituţional. Curtea reţine că prezentarea bugetului este prerogativa fundamentală a unui Guvern plenipotenţiar. În context, un Guvern demisionar poate elabora proiectul bugetului, însă prezentarea acestuia pentru adoptare de către Parlament urmează a fi făcută de către un Guvern plenipotenţiar, care îşi asumă responsabilitatea pentru promovarea şi executarea acestuia. De altfel, articolul 131 alin. (3) din Constituţie prevede expres că, dacă bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate prin lege cu cel puţin trei zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor bugete.
    6) Semnarea acordurilor internaţionale, atunci când semnarea acestora este necesară pentru executarea legilor adoptate de Parlamentul Republicii Moldova şi/sau acestea sunt necesare pentru asigurarea securităţii interne şi externe a statului, menţinerea stării de legalitate, a stabilităţii sociale, economice, financiare, politice şi pentru evitarea efectelor fenomenelor naturale şi ale factorilor imprevizibili care prezintă pericol public (art. 7¹ alin. doi pct. 4) din Legea cu privire la Guvern)
    145. Termenul „politică externă” este tratat de Curte ca totalitatea obiectivelor şi a acţiunilor pe care şi le asumă un stat pe planul relaţiilor internaţionale, precum şi totalitatea metodelor şi a mijloacelor prin care statul acţionează pentru realizarea obiectivelor asumate.
    146. Astfel, în domeniul politicii externe Guvernul: poartă tratative şi ia parte la negocieri, acordă împuterniciri pentru iniţierea negocierilor şi semnarea tratatelor, încheie tratate internaţionale şi asigură îndeplinirea lor.
    147. Pentru situaţia creată este relevantă Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 21 din 16.05.2000, în care se menţionează că „în perioada demisiei Guvernul este limitat numai în dreptul său de asigurare a realizării politicii externe şi de iniţiativă legislativă, deoarece aceste domenii implică elaborarea şi aprobarea unor noi programe de activitate”.
    148. Evaluând aspectele descrise mai sus prin prisma corelaţiei acestora cu dreptul internaţional, în particular, cu prevederile Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, Curtea relevă că o eventuală încălcare a unor norme constituţionale vizând încheierea tratatelor internaţionale are repercusiuni asupra valabilităţii acestora.
    149. Potrivit articolului 46 al Convenţiei: „Faptul că consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost exprimat cu violarea unei dispoziţii a dreptului său intern privitoare la competenţa de a încheia tratate poate fi invocat de acest stat ca viciu de consimţământ, afară numai dacă această violare a fost vădită şi nu priveşte o regulă de importanţă fundamentală a dreptului său intern.”
    150. În context, Curtea observă că, potrivit articolului 11 din Legea nr. 595 din 24.09.1999 privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova, Parlamentul Republicii Moldova decide asupra ratificării, acceptării, aprobării sau aderării Republicii Moldova la:
    a) tratatele internaţionale încheiate în numele Republicii Moldova;
    b) tratatele internaţionale care sunt semnate la nivel de guvern şi se încadrează în una din următoarele categorii:
    - tratate de pace;
    - tratate politice sau care implică un angajament politic;
    - tratate cu caracter militar, care vizează capacitatea de apărare a Republicii Moldova, problemele dezarmării sau ale controlului internaţional asupra armamentului, asigurarea păcii şi securităţii;
    - tratate cu privire la teritoriu;
    - tratate care fac necesară adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare;
    - tratate care vizează participarea Republicii Moldova la organizaţiile internaţionale;
    - tratate care implică un angajament financiar;
    - tratate care vizează statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
    - orice tratate a căror ratificare este specificată în dispoziţiile acestora.
    151. Având în vedere generalitatea conţinutului dispoziţiei contestate şi în virtutea cadrului normativ existent privind ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea Republicii Moldova la tratatele internaţionale, Curtea nu relevă încălcarea normelor constituţionale.
    7) Emite acte cu caracter individual privind efectuarea remanierilor de cadre (art. 7¹ alin. doi pct. 5) din Legea cu privire la Guvern)
    152. Concluziile Curţii privind competenţa Guvernului demisionar, exprimate în Hotărârea nr. 21 din 16 mai 2000 şi în prezenta hotărâre, potrivit cărora, în conducerea generală a administraţiei publice, acesta poate emite numai actele necesare în acest sens, sunt valabile şi pentru dreptul acordat Guvernului demisionar prin Legea nr.107 din 3 mai 2013 de a efectua remanieri de cadre. Prin urmare, remanierile pot surveni doar în cazul imposibilităţii obiective a persoanelor de a-şi exercita mandatul, astfel încât să fie păstrat status quo-ul administraţiei de stat.
    153. În context, Hotărârea Guvernului nr. 364 din 16 mai 2013 cu privire la eliberarea din funcţie a domnului Ion Cebanu este neconstituţională.
    8) Limitarea Guvernului demisionar doar în dreptul său de asigurare a realizării politicii externe şi de iniţiativă legislativă în domenii ce implică elaborarea şi aprobarea unor noi programe de activitate (art. 71 alin. patru din Legea cu privire la Guvern)
    154. În viziunea Curţii, alineatul 4 al art.71 din Legea nr.64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legii nr.107 din 3 mai 2013, este în contradicţie cu principiile clarităţii şi previzibilităţii, analizate în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale prin prisma art. 23 din Constituţie.
    155. Această normă restrânge concluziile Curţii privind competenţa Guvernului demisionar, stabilite în Hotărârea nr. 21 din 16 mai 2000. Astfel, potrivit acestei hotărâri, Guvernul demisionar este limitat nu doar în dreptul de a asigura realizarea politicii externe şi de iniţiativă legislativă, ci este limitat şi în domeniul conducerii generale a administraţiei publice, având competenţa de a emite numai actele care sunt necesare în acest sens.
    156. În acelaşi timp, Curtea remarcă faptul că situaţiile ipotetice invocate de reprezentanţii autorităţilor în justificarea normei contestate reflectă intenţia de a menţine starea de interimat o perioadă îndelungată de timp. Având în vedere întinderea atribuţiilor acordate, precum şi în coroborare cu extinderea atribuţiilor Guvernului demis, în condiţiile lipsei unor norme imperative privind limitele temporale, Curtea constată riscul permanentizării situaţiilor de interimat guvernamental, cu excluderea controlului parlamentar şi în afara câmpului constituţional.
    157. Pentru Curte este evident că normele şi spiritul Constituţiei urmăresc să asigure perpetuarea exercitării puterii de către instituţiile statului, constituite în conformitate cu prevederile Constituţiei, iar situaţiile provizorii, precum interimatul, menite să evite crearea vidului de putere şi să asigure organizarea mecanismelor de formare a instituţiilor funcţionale plenipotenţiare, trebuie să fie înlăturate cât mai curând.
    158. În context, Curtea reaminteşte că aplicarea articolului 78 din Constituţie a creat o situaţie fără precedent când interimatul funcţiei de Preşedinte al ţării a consumat mai mult de jumătate din durata mandatului unui Preşedinte, în perioada 11 septembrie 2009 – 16 martie 2012. Astfel, a fost estompată norma constituţională care denotă intenţia legiuitorului constituţional de a limita o astfel de situaţie la un termen de 2 luni, atât cât ar fi necesar pentru organizarea alegerii Preşedintelui.
    159. În acelaşi sens, Curtea reţine că, indiferent de circumstanţele care au determinat demisia Guvernului, Parlamentul şi Preşedintele Republicii Moldova au obligaţia imperativă de a se subordona Constituţiei şi, pentru asigurarea continuităţii puterii executive, de a desfăşura formarea noului Guvern plenipotenţiar în conformitate cu prevederile art.98 alin. (1)-(4) din Constituţie.
    Din aceste motive, în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, în unanimitate, Curtea Constituţională
    1. Se recunoaşte parţial constituţional articolul 7¹ din Legea nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legii nr. 107 din 3 mai 2013, cu excepţia:
    - la alineatul trei:
    punctului 2) integral, cu următorul cuprins: „avizează iniţiativele legislative;”;
    la punctul 3), a sintagmelor „şi prezintă spre aprobare Parlamentului” „ , propune Parlamentului iniţiative legislative pentru:
    a) realizarea obligaţiilor ce rezultă din conţinutul legilor şi dispoziţiilor finale ale acestora în limita stabilită de cadrul legislativ primar;
    b) asigurarea securităţii interne şi externe a statului, menţinerea stării de legalitate, a stabilităţii sociale, economice, financiare şi politice şi pentru evitarea efectelor fenomenelor naturale şi ale factorilor imprevizibili care prezintă pericol public;”;
    punctului 5), cu următorul conţinut: „Emite acte cu caracter individual privind efectuarea remanierilor de cadre”;
    - alineatului patru integral, cu următorul conţinut: „În perioada în care este demisionar, Guvernul este limitat doar în dreptul său de asigurare a realizării politicii externe şi de iniţiativă legislativă în domenii ce implică elaborarea şi aprobarea unor noi programe de activitate.”,
    care se declară neconstituţionale.
    2. Se declară neconstituţional articolul 27¹ din Legea nr. 64-XII din 31 mai 1990 cu privire la Guvern, în redacţia Legii nr. 110 din 3 mai 2013.
    3. Se declară neconstituţional Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 634-VII din 16 mai 2013 privind revocarea domnului Mihail Moldovanu din funcţia de viceprim-ministru.
    4. Se declară neconstituţional Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 635-VII din 16 mai 2013 privind revocarea domnului Anatolie Şalaru din funcţia de ministru al transporturilor şi infrastructurii drumurilor.
    5. Se declară neconstituţională Hotărârea Guvernului nr. 364 din 16 mai 2013 cu privire la eliberarea din funcţie a domnului Ion Cebanu.
    6. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE           Alexandru TĂNASE

    Nr. 7. Chişinău, 18 mai 2013.