În numele Republicii Moldova,
    Curtea Constituţională, statuând în componenţa:
    Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,
    Dl Aurel BĂIEŞU,
    Dl Igor DOLEA,
    Dl Tudor PANŢÎRU,
    Dl Victor POPA,
    Dl Petru RAILEAN, judecători,
    cu participarea dlui Sergiu Stratan, grefier,
    Având în vedere sesizările depuse la 14 februarie 2014,
    21 februarie 2014 şi 14 aprilie 2014,
    înregistrate la aceleaşi date,
    Examinând sesizările menţionate în şedinţă plenară publică,
    Având în vedere actele şi lucrările dosarului,
    Deliberând în şedinţă plenară închisă,
    Pronunţă următoarea hotărâre:
    PROCEDURA
    1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 14 februarie 2014, în temeiul art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, art. 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de către deputaţii în Parlament, dnii Artur Reşetnicov şi Igor Vremea pentru controlul constituţionalităţii articolelor 27 alin. (3), 31 alin. (4), 36 alin. (1), 46 alin. (1)-(2), 47 alin.(13)-(15), 61 alin. (4), 63 alin. (3), 88 alin. (3), 102 alin. (7), 105 alin. (2) şi (6), 129 alin. (4), 132 lit. d¹) şi lit. d²), 133 alin. (6) şi 139¹ alin. (2) şi (3) din Regulamentul Parlamentului, în redacţia Legii nr. 294 din 12 decembrie 2013.
    2. La 21 februarie 2014, deputaţii în Parlament, dnii Igor Dodon şi Ion Ceban, au depus o sesizare privind controlul constituţionalităţii articolului 46 alin. (1) din Regulamentul Parlamentului, în redacţia Legii nr. 294 din 12 decembrie 2013.
    3. Autorii sesizării au pretins, în special, că prevederile contestate vin în contradicţie cu dispoziţiile articolelor 1 alin. (3), 2 alin. (1), 5 alin. (1), 6, 7, 32  alin. (1), 54 alin. (1) şi alin. (2), 60, 63 alin. (1) şi alin. (4), 67 alin. (2), 68, 70 alin. (1) şi alin. (3), 71, 73, 74, 114 şi 134 alin. (1) şi alin. (3) din Constituţie.
    4. Prin decizia Curţii Constituţionale din 25 martie 2014 sesizările au fost declarate admisibile, fără a prejudicia fondul cauzei. Totodată, a fost respinsă solicitarea autorilor sesizării privind suspendarea acţiunii prevederilor contestate.
    5. În acelaşi timp, având în vedere identitatea de obiect în partea ce ţine de controlul constituţionalităţii articolului 46 alin. (1) din Regulamentul Parlamentului, în temeiul articolului 43 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea a decis conexarea sesizărilor într-un singur dosar.
    6. Ulterior, la 14 aprilie 2014, deputaţii în Parlament, dnii Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu şi dna Corina Fusu au depus o sesizare privind controlul constituţionalităţii articolului 60 alin. (5) din Regulamentul Parlamentului, în redacţia Legii nr. 294 din 12 decembrie 2013.
    7. Prin decizia Curţii Constituţionale din 19 mai 2014 sesizarea nr. 28a/2014 a fost declarată admisibilă, fiind conexată cu sesizările nr. 9a/2014 şi nr. 11a/2014.
    8. În procesul examinării dosarului, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernului.
    9. În şedinţa plenară publică a Curţii sesizările au fost susţinute de dnii Igor Vremea, Ion Ceban, Valeriu Munteanu, deputaţi în Parlament, autori ai sesizării, şi dl Maxim Lebedinschi, reprezentatul legal al dlui Igor Dodon. Parlamentul a fost reprezentat de dl Ion Creangă, şeful Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului.
    ÎN FAPT
    10. La 12 decembrie 2013, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 294 pentru modificarea şi completarea Regulamentului Parlamentului, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996.
    11. Prin legea respectivă, Parlamentul a operat o serie de modificări şi completări în Regulamentul Parlamentului privind: atribuţiile comisiilor permanente şi de anchetă, procedura legislativă, desfăşurarea şedinţelor Parlamentului, procedura de notificare a absenţelor, interdicţiile şi sancţiunile aplicate deputaţilor.
    LEGISLAŢIA PERTINENTĂ
    12. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O., 1994, nr.1) sunt următoarele:
    „[...]
    (3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”
    „(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.
    […]”
    „În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei.”
    „Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.”
    „(1) Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil.
    […]”
    „(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului.
    (2) Parlamentul este compus din 101 deputaţi.”
    „(1) Parlamentul este ales pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
    […]
    (4) Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.”
    „(1) Structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament. Resursele financiare ale Parlamentului sînt prevăzute în bugetul aprobat de acesta.
    […]”
    „(1) În exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul poporului.
    (2) Orice mandat imperativ este nul.”
    „(1) Calitatea de deputat este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.
    (2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.
    (3) Deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviinţarea Parlamentului, după ascultarea sa.”
    „Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului. ”
    „(1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
    […]
    (3) Prin lege organică se reglementează:
    […]
    c) organizarea şi funcţionarea Parlamentului;
    […].”
    „Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor în Parlament, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Adunării Populare a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.”
    „(1) Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, după cel puţin două lecturi.
    (2) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
    (3) Proiectele de lege prezentate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor acceptate de acesta sînt examinate de Parlament în modul şi după priorităţile stabilite de Guvern, inclusiv în procedură de urgenţă. Alte propuneri legislative se examinează în modul stabilit.
    […]”
    „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti.”
    „[…]
    (4) Organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sînt stabilite prin lege organică.”
    „(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.
    [...]”
    „[...]
    (5) În exercitarea mandatului procurorii se supun numai legii.”
    13. Prevederile relevante ale Regulamentului Parlamentului, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996 (M.O., 2007, nr. 50, art. 237), sunt următoarele:
    „[...]
    (3) Comisiile permanente emit, de asemenea, avize consultative în vederea asigurării aplicării uniforme a legislaţiei, care nu pot fi folosite ca probe în instanţele de judecată.
    [...]”
    „[...]
    (4) În vederea desfăşurării anchetei comisia permanentă va putea invita pentru audieri orice persoană care are o calitate oficială. Nu pot fi invitaţi în cadrul anchetei reprezentanţii puterii judecătoreşti, procuraturii şi ai organului de urmărire penală pentru prezentarea informaţiilor ce ar putea prejudicia corectitudinea judecării cauzelor şi/sau confidenţialitatea urmăririi penale.
    [...]”
    „(1) Comisia de anchetă citează ca martor orice persoană care dispune de informaţii despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la cercetarea cauzei. Nu pot fi citaţi în cadrul anchetei reprezentanţii puterii judecătoreşti, procuraturii şi ai organului de urmărire penală pentru prezentarea informaţiilor care ar putea prejudicia corectitudinea judecării cauzelor şi/sau confidenţialitatea urmăririi penale.
    [...]”
    „(1) Modificarea şi completarea ordinii de zi poate avea loc numai la prima şedinţă plenară a săptămânii de lucru, la cererea şi în baza deciziilor Biroului permanent, a unei fracţiuni parlamentare, a unei comisii permanente la cererea, a unui grup din 5 deputaţi sau a autorului actului menţionat în ordinea de zi. Cererea motivată de modificare şi/sau completare a ordinii de zi, expusă în scris, însoţită de decizia respectivă, este transmisă preşedintelui şedinţei până la începutul acesteia.
    (2) Cererile motivate privind modificarea şi completarea ordinii de zi se fac printr-o singură luare de cuvânt, care nu depăşeşte un minut. În cazul în care există o altă părere, se va da cuvânt numai câte unui reprezentant din partea fiecărei fracţiuni parlamentare, după care propunerile vor fi supuse votării.
    [...]
    (4) Nu sînt admise dezbateri şi luări de cuvânt altele decât cele pe marginea ordinii de zi. Proiectele de acte legislative care nu au rapoarte, după caz, corapoarte ale comisiilor sesizate în fond nu pot fi incluse în proiectul ordinii de zi a şedinţelor Parlamentului decât dacă, la propunerea Biroului permanent sau a fracţiunilor parlamentare, Parlamentul nu decide altfel.”
    „[...]
    (13) Proiectele de acte legislative incluse în ordinea de zi a şedinţelor în plen ale Parlamentului, care, la expirarea legislaturii în cazul alegerilor ordinare sau anticipate, au fost lăsate fără examinare, precum şi proiectele de legi aprobate în prima lectură sau cele care urmează a fi votate în lectura finală sînt trecute pe ordinea de zi a Parlamentului de următoarea legislatură.
    (14) Proiectele de acte legislative înregistrate care nu au fost incluse în ordinea de zi a Parlamentului devin nule după 2 ani de la înregistrarea lor.
    (15) Proiectele de acte legislative care şi-au pierdut actualitatea, precum şi cele rămase fără autori pot fi respinse de Parlament în baza unei liste comune, în temeiul rapoartelor comisiilor de profil.”
    „[…]
    (5) La solicitarea Preşedintelui şedinţei sau a unei fracţiuni parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, unele proiecte de legi pot fi supuse dezbaterilor şi adoptării în regim de urgenţă.”
    „(1) Dezbaterea proiectului de lege în prima lectură constă în:
    a) prezentarea de către autor a proiectului în conformitate cu art.47;
    b) audierea raportului comisiei permanente sesizate în fond;
    c) luările de cuvînt ale deputaţilor cu respectarea obligatorie a ordinii acordării de cuvînt reprezentanţilor tuturor fracţiunilor parlamentare.
    (2) Raportul comisiei permanente sesizate în fond este prezentat de către preşedintele acesteia sau de un membru al ei desemnat de comisie.
    (3) În cadrul dezbaterilor, un deputat are dreptul să adreseze raportorilor cel mult 2 întrebări. Formularea unei întrebări nu poate depăşi 2 minute. Fiecare răspuns nu poate depăşi 2 minute. Pe marginea proiectelor prezentate, comentarii nu se admit.
    (4) Luările de cuvînt stabilite prin alineatele (1) şi (2) nu vor depăşi 7 minute pentru fracţiunile parlamentare şi 5 minute pentru deputaţi.”
    „(1) În urma dezbaterii proiectului de lege în primă lectură, Parlamentul poate adopta una din următoarele decizii:
    a) adoptarea legii;
    b) remiterea proiectului de lege, la propunerea preşedintelui şedinţei, spre definitivare comisiei permanente sesizate în fond sau unei alte comisii competente;
    c) aprobarea proiectului de lege în prima lectură şi pregătirea lui pentru a fi dezbătut în a doua lectură;
    d) respingerea proiectului de lege.
    (2) Deciziile Parlamentului asupra dezbaterilor proiectelor de legi în primă lectură se consemnează în stenograma şedinţei, dacă Parlamentul nu decide altfel.
    (3) Proiectul actului legislativ poate fi supus dezbaterii şi votării în lectura a doua (sau finală, după caz) în aceeaşi şedinţă, după votarea în prima lectură, dacă nu au parvenit amendamente care necesită examinare suplimentară. Propunerea pentru dezbaterea proiectului actului legislativ în lectura a doua sau/şi în cea finală se face la solicitarea comisiei permanente sesizate în fond, a unei fracţiuni parlamentare sau a preşedintelui şedinţei.”
    „(1) Înainte de votare preşedintele şedinţei formulează clar problema ce se pune la vot, fără a o comenta. Fiecare propunere se votează separat. În cazul în care deputatul insistă ca propunerea lui să fie pusă la vot, cerinţa lui se execută în mod obligatoriu. Rezultatele votării se anunţă clar pentru a fi fixate în stenogramă.
    (2) Înainte de procedura de vot, în caz de necesitate sau la solicitarea unei fracţiuni parlamentare, preşedintele şedinţei verifică cvorumul care trebuie să corespundă cerinţelor constituţionale şi legale cu privire la votarea proiectelor de acte legislative prin intermediul dispozitivelor electronice sau prin numărarea deputaţilor de către numărători.
    (3) Solicitarea de verificare a cvorumului din partea unei fracţiuni parlamentare este admisă doar dacă majoritatea deputaţilor fracţiunii respective sînt prezenţi în sala de şedinţă.
    […]”
    „[…]
    (7) Pauzele destinate convocării ad-hoc a unor grupuri de lucru sau a unor comisii parlamentare sînt stabilite prin votul Parlamentului. Durata acestora poate depăşi limita stabilită la alin. (6). Prevederile prezentei norme se vor aplica şi în cazul în care şedinţa plenară a Parlamentului nu a fost închisă şi va continua în altă zi.”
    „(1) Persoanele care iau cuvântul în Parlament vorbesc de la tribună sau de la microfoanele special instalate. Nimeni nu poate lua cuvântul decât dacă îi este oferit de preşedintele şedinţei.
    (2) Deputaţii care intenţionează să ia cuvântul pe marginea problemelor incluse în ordinea de zi se înscriu în lista vorbitorilor la preşedintele şedinţei. În aceeaşi listă se indică chestiunea din ordinea de zi şi timpul solicitat de vorbitor, ce nu poate depăşi 7 minute pentru fracţiunile parlamentare şi 5 minute pentru deputaţi. Preşedintele şedinţei poate limita în timp înscrierea pentru luările de cuvânt.
    (3) Vorbitorii sînt obligaţi să se refere exclusiv la chestiunea pentru discutarea căreia s-au înscris la cuvînt. În caz contrar, preşedintele şedinţei le atrage atenţia şi, dacă ei nu se conformează, le retrage cuvîntul şi deconectează microfonul.
    (4) Preşedintelui Republicii Moldova şi Primului-ministru li se dă cuvânt în orice moment, la solicitare, dacă Parlamentul nu decide altfel. În caz de necesitate, persoanelor menţionate li se acordă timp suplimentar celui prevăzut la alin.(2).
    (5) Pe marginea luărilor de cuvânt, Parlamentul poate iniţia dezbateri, stabilind timpul şi modul de desfăşurare a acestora.
    (6) Luarea de cuvânt poate fi limitată în timp la decizia Parlamentului, prin votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
    (7) Dacă în luarea de cuvânt se face referinţă la o fracţiune parlamentară sau la un deputat, fracţiunea şi deputatul au dreptul la replică, imediat după respectiva luare de cuvânt, care nu poate depăşi 3 minute. Este interzisă replica la replică.”
    „(1) Deputatul nu poate lipsi de la şedinţele Parlamentului sau ale comisiei permanente din care face parte decât din motive întemeiate.
    (2) Neparticiparea deputatului la şedinţa Parlamentului în legătură cu îndeplinirea unei însărcinări date de Parlament, Biroul permanent, comisia parlamentară sau de fracţiunea din care face parte, precum şi de Preşedintele Parlamentului, se consideră absenţă din motive întemeiate, la fel ca şi:
    a) aflarea deputatului în concediu medical;
    b) aflarea deputatului în concediu din motive personale;
    c) neparticiparea deputatului la şedinţa Parlamentului sau a comisiei permanente în semn de protest la o chestiune din ordinea de zi, anunţată în şedinţa acestora.
    (3) Absenţa din alte motive decât cele specificate la alin. (2) se consideră absenţă fără motiv întemeiat.
    (4) Absenţa de la şedinţa Parlamentului a deputatului  care îndeplineşte o însărcinare a comisiei parlamentare sau a fracţiunii din care face parte se coordonează în prealabil cu Preşedintele Parlamentului.
    (5) Deputatul care nu poate participa la şedinţă din alte motive decât cele specificate la alin. (2) lit. c) este obligat să informeze Biroul permanent prin intermediul subdiviziunii Secretariatului Parlamentului, responsabilă de asigurarea şedinţelor plenare, în baza unei declaraţii în scris, despre cauzele care îl împiedică să participe.
    (6) Biroul permanent va stabili modalitatea de evidenţă a prezenţei deputaţilor la şedinţele Parlamentului şi ale comisiilor permanente din care aceştia fac parte.”
    „Se interzic:
    a) proferarea de insulte, ameninţări sau calomnii atât de la tribuna Parlamentului, cît şi din sala de şedinţe;
    b) dialogul între vorbitorul aflat la tribună şi persoanele aflate în sală;
    c) convorbiri la telefoane mobile în sala de şedinţe a Parlamentului în timpul şedinţelor în plen;
    d) tulburarea dezbaterilor sau crearea agitaţiei în sala de şedinţe;
    d¹) accesul în incinta Parlamentului şi în încăperile în care se desfăşoară şedinţele în plen ale Parlamentului şi ale organelor sale de lucru cu echipamente portabile de amplificare a sunetului şi/sau cu oricare alte obiecte ce ar putea fi folosite pentru tulburarea ordinii şi/sau întreruperea lucrărilor şedinţelor Parlamentului;
    d²) blocarea tribunelor, blocarea accesului în sala de şedinţe, blocarea sau limitarea accesului la microfoane, sau crearea unor condiţii de imposibilitate a continuării şedinţelor plenare ale Parlamentului;
    e) orice acţiuni ce pot împiedica desfăşurarea normală a lucrărilor Parlamentului.”
    „(1) Încălcarea de către deputaţi a prevederilor Regulamentului în cadrul şedinţelor Parlamentului atrage următoarele sancţiuni:
    a) avertismentul;
    b) chemarea la ordine;
    c) retragerea cuvântului;
    d) lipsirea de cuvânt pe o durată de până la 5 şedinţe;
    e) eliminarea din sala de şedinţe;
    f) interzicerea participării la şedinţele plenare pe o durată de până la 10 şedinţe.
    (2) Sancţiunile prevăzute la alin.(1) lit. a)–d) se aplică de către preşedintele şedinţei, iar sancţiunile de la alin.(1) lit. e) şi f) se aplică de Parlament, cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, la propunerea preşedintelui şedinţei sau a unei fracţiuni parlamentare.
    (2¹) Deputatul este obligat să se conformeze cerinţelor preşedintelui şedinţei sau deciziei Parlamentului şi să execute benevol sancţiunile aplicate.
    (3) Sancţiunile aplicate deputaţilor în cadrul şedinţelor Parlamentului se înscriu în stenograma şedinţei.
    (4) Deputaţii în privinţa cărora se propune aplicarea sancţiunilor prevăzute la alin. (1) lit.d)-f) au dreptul să prezinte explicaţii Parlamentului în decurs de 3 minute.
    (5) Executarea sancţiunilor prevăzute la alin.(1) lit.e) şi f) se asigură de colaboratorii serviciului special al Parlamentului în baza unui regulament aprobat prin lege.
    (6) Deputatul care este sancţionat cu interzicerea participării la şedinţele plenare pierde indemnizaţia şi 10% din salariu pentru fiecare şedinţă, începînd cu ziua următoare celei în care a fost aplicată sancţiunea, dar nu mai mult de 75% din salariu.”
    „(1) În cazul în care deputatul nu execută benevol sancţiunea aplicată de Parlament în temeiul prevederilor art. 133 alin. (1) lit. e) şi f), executarea se asigură de serviciul special al Parlamentului, care îndeamnă deputatul să părăsească sala de şedinţe, escortându-l din sală.
    (2) Neexecutarea cerinţelor preşedintelui şedinţei şi ale colaboratorului serviciului special al Parlamentului de părăsire a sălii de şedinţe se sancţionează cu pierderea a 25% din salariu şi din alte indemnizaţii pentru luna următoare.
    (3) Opunerea de rezistenţă sau insultele aduse colaboratorului serviciului special al Parlamentului în legătură cu solicitarea de a părăsi sala de şedinţe a Parlamentului de către deputatul vizat se sancţionează cu pierderea a 50% din salariu şi din alte indemnizaţii pentru luna următoare.
    (4) Sancţiunile prevăzute la alin. (2) şi (3) se aplică de către Preşedintele Parlamentului.”
    ÎN DREPT
    14. Din conţinutul sesizărilor, Curtea observă că acestea vizează în esenţă mai multe prevederi ale Regulamentului Parlamentului care ţin de procedura de adoptare a legilor, competenţa comisiilor permanente şi de anchetă, sancţiunile aplicate deputaţilor şi executarea acestora, reglementarea modalităţii luărilor de cuvânt, posibilitatea modificării ordinii de zi, condiţiile de verificare a cvorumului, notificarea absenţei deputaţilor de la lucrările Parlamentului, interdicţiile aplicate acestora.
    15. Astfel, sesizările se referă la un ansamblu de elemente şi principii constituţionale interconexe, precum structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului, mandatul reprezentativ al deputaţilor, exerciţiul dreptului la iniţiativă legislativă şi procedura de examinare a proiectelor de acte legislative, principiile independenţei opiniilor, democraţiei şi pluralismului politic, autonomia parlamentară.
    A. ADMISIBILITATEA
    16. În conformitate cu deciziile din 25 martie 2014 şi 19 mai 2014, Curtea a reţinut că, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, articolului 4 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolului 4 alin. (1) lit. a) din Codul jurisdicţiei constituţionale, sesizările prezentate ţin de competenţa Curţii Constituţionale.
    17. Articolele 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale abilitează deputatul în Parlament cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.
    18. Curtea observă că obiect al controlului constituţionalităţii îl constituie prevederile articolelor 27 alin. (3), 31 alin. (4), 36 alin. (1), 46 alin. (1)-(2), 47 alin. (13)-(15), 60 alin. (5), 61 alin. (4), 63 alin. (3), 88 alin. (3), 102 alin. (7), 105 alin. (2) şi (6), 129 alin. (4), 132 lit. d¹) şi lit. d²), 133 alin. (6) şi 139¹ alin. (2) şi (3) din Regulamentul Parlamentului, în redacţia Legii nr 294 din 12 decembrie 2013.
    19. Curtea menţionează că Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova, fiind adoptat prin lege organică, este susceptibil de controlul constituţionalităţii. Având în vedere principiul autonomiei regulamentare a Parlamentului, normele Regulamentului Parlamentului sunt supuse controlului constituţionalităţii doar în măsura în care vizează normele şi principiile constituţionale.
    20. Astfel, potrivit Deciziei nr. 5 din 28 septembrie 2000, Curtea a reţinut următoarele:
    „[…] numai Parlamentul este în măsură să decidă asupra modalităţilor, procedurilor şi condiţiilor în care procedează la luarea unor măsuri, potrivit principiului autonomiei regulamentare, în virtutea căruia el îşi stabileşte modul de organizare şi desfăşurare a propriilor activităţi, evident, în condiţiile normelor constituţionale.[…]”
    21. Curtea reţine că normele contestate nu au mai făcut obiect al controlului constituţionalităţii. Prin urmare, Curtea relevă că nu există nici un temei de sistare a procesului în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Curtea reţine că a fost sesizată legal şi este competentă să hotărască asupra constituţionalităţii prevederilor contestate.
    22. În acelaşi timp, Curtea atestă că, potrivit articolului 6 alin. (2) din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională îşi stabileşte ea însăşi limitele de competenţă.
    23. Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia.
    24. Totodată, Curtea consideră necesar a reitera faptul că o prevedere legală poate constitui obiect al jurisdicţiei constituţionale doar în cazul în care se atestă o legătură indisolubilă de conţinut între prevederile abordate sub aspectul neconstituţionalităţii şi normele Legii Supreme.
    25. În acest context, Curtea relevă că prevederile articolelor 63 alin. (3), 102 alin. (7) şi 129 alin. (4) din Regulamentul Parlamentului nu urmează a fi supuse controlului de constituţionalitate, normele respective vizând aspecte de oportunitate, autorii sesizării neindicând nici o prevedere constituţională pertinentă în acest sens.
    26. Astfel, Curtea menţionează că normele constituţionale nu reglementează procedura detaliată de adoptare a legilor în lecturi, limitându-se a indica doar obligativitatea adoptării legilor organice în cel puţin două lecturi (art. 74 alin. (1)), fiind prerogativa exclusivă a Parlamentului de a stabili etapele procedurii de legiferare, inclusiv dacă vor exista pauze de timp între lecturi sau nu. Totodată, pretinsele contradicţii dintre modificările operate la articolul 63 alin. (3) şi prevederile art. 65 şi 66 din Regulamentul Parlamentului exced limitelor jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională nefiind competentă să interpreteze un act normativ de categoria legii organice. Or, în corespundere cu art. 43 alin. (2) din Legea nr. 780 din 27 decembrie 2001 privind actele legislative, interpretarea oficială a altor acte decât a Constituţiei sau a legilor constituţionale, ţine de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca organ emitent al actului legislativ.
    27. La fel, posibilitatea instituită prin art. 102 alin. (7) din Regulamentul Parlamentului de a se stabili pauze pentru convocările ad-hoc ale unor grupuri de lucru sau comisii parlamentare, nu poate fi considerat ca reprezentând o problemă de constituţionalitate. Ba mai mult, autorii sesizării nu au indicat nici o normă constituţională ce ar intra în conflict cu prevederea contestată.
    28. Totodată, Curtea reţine că elaborarea mecanismului de notificare de către deputaţi a imposibilităţii prezentării lor la şedinţe (prevederile art. 129 alin. (4) din Regulamentul Parlamentului) constituie apanajul Parlamentului. Necesitatea coordonării absenţei deputatului cu Preşedintele Parlamentului rezultă din faptul că acesta, potrivit articolului 14 din Regulamentul Parlamentului, are o serie de atribuţii administrative în vederea organizării şi desfăşurării activităţii legislativului, inclusiv conducerea lucrărilor Parlamentului şi convocarea sesiunilor ordinare, extraordinare sau speciale. Mai mult decât atât, Curtea observă că obligaţia de coordonare a absenţei deputatului cu Preşedintele Parlamentului, potrivit art. 129 alin. (4), este pusă în sarcina parlamentarului care îndeplineşte o însărcinare a comisiei parlamentare sau a fracţiunii din care acesta face parte, în restul cazurilor urmând a fi informat  doar Biroul Permanent (art.129 alin. (5)).
    29. Reieşind din cele menţionate, Curtea va reţine pentru examinare în fond art. 27 alin. (3), 31 alin. (4), 36 alin. (1), 46 alin. (1)-(2), 47 alin. (13)-(15), 60 alin. (5), 61 alin. (4), 88 alin. (3), 105 alin. (2) şi (6), 132 lit. d¹) şi d²), 133 alin. (6) şi 139¹ alin. (2)-(3) din Regulamentul Parlamentului.
    30. Prin urmare, pentru a elucida corespunderea normelor contestate cu dispoziţiile constituţionale, Curtea va opera cu prevederile articolelor 63, 68, 71, 73, 74 combinate cu articolul 1 alin. (3) din Constituţie, prevederile articolelor 114, 116 alin. (1) şi 125 alin. (5) din Constituţie, precum şi cu articolul 32. De asemenea, Curtea va aplica raţionamentele expuse în jurisprudenţa sa anterioară.
    B. FONDUL CAUZEI
    I. Pretinsa încălcare a articolelor 63, 68, 71, 73 şi 74 combinate cu articolul 1 alin. (3)din Constituţie
    31. Autorii sesizării pretind că prevederile supuse controlului constituţionalităţii încalcă articolul 63 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia:
    „(4) Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.”
    32. Potrivit autorilor sesizării, prevederile contestate încalcă articolul 68 din Constituţie, care prevede:
    „(1) În exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul poporului.
    (2) Orice mandat imperativ este nul.”
    33. De asemenea, autorii sesizării pretind şi încălcarea articolului 71 din Constituţie, potrivit căruia:
    „Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.”
    34. Autorii sesizării consideră că normele contestate aduc atingere şi articolului 73 din Constituţie, care stabileşte:
    „Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor în Parlament, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Adunării Populare a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.”
    35. Totodată, Curtea va analiza constituţionalitatea prevederilor contestate şi prin prisma articolului 74 din Constituţie, potrivit căruia:
    „(1) Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, după cel puţin două lecturi.
    (2) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
    (3) Proiectele de lege prezentate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor acceptate de acesta sînt examinate de Parlament în modul şi după priorităţile stabilite de Guvern, inclusiv în procedură de urgenţă. Alte propuneri legislative se examinează în modul stabilit.”
    1. Argumentele autorilor sesizării
    36. Autorii sesizării consideră că modificările şi completările operate la art. 46 din Regulamentul Parlamentului contravin articolului 68 din Constituţie, care stabileşte reprezentativitatea mandatului de deputat şi obligaţia deputatului de a se afla în serviciul poporului pe întreaga durată a mandatului.
    37. Astfel, prin obligativitatea prezentării deciziilor fracţiunilor parlamentare pentru formularea propunerilor ce ţin de modificarea şi completarea ordinii de zi, suplinită cu condiţia depunerii unei cereri motivate în scris către preşedintele şedinţei şi cu anexarea deciziei până la începutul acesteia, deputatul este privat de posibilitatea de a interveni în procesul legislativ şi de a adopta decizii individuale.
    38. De asemenea, autorii sesizării afirmă că limitarea în timp de până la un minut pentru formularea propunerii la ordinea de zi contravine aceleiaşi norme constituţionale, deoarece deputaţilor trebuie să li se asigure posibilitatea de a-şi expune ideile în mod liber, adică să dispună de timp suficient pentru aceasta.
    39. Totodată, autorii sesizării consideră că modificările operate la art. 47 din Regulamentul Parlamentului contravin articolelor 63 şi 73 din Constituţie.
    40. Astfel, autorii sesizării menţionează că prin modificările adoptate la art. 47, Parlamentul, prin alin. (13), a satisfăcut doar aparent executarea Hotărârii Curţii nr. 15 din 4 decembrie 2012, deoarece alineatele (14) şi (15) contrazic logica expunerii anterioare la acest subiect.
    41. Autorii sesizării susţin că şi prevederile articolului 60 alin. (5) din Regulamentul Parlamentului vin în contradicţie cu dispoziţiile articolului 74 alin. (3) din Constituţie.
    42. În acest context, autorii sesizării relevă că prevederile articolului 74 alin. (3) din Legea Supremă desemnează Guvernul ca fiind unica instituţie care stabileşte priorităţile de examinare a proiectelor de legi, astfel încât preşedintele şedinţei sau al unei fracţiuni parlamentare nu poate decide asupra examinării şi adoptării în regim de urgenţă a proiectelor de legi.
    43. De asemenea, autorii sesizării consideră că şi dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Regulamentul Parlamentului nu sunt conforme prevederilor constituţionale. Astfel, îndeplinirea de către preşedintele şedinţei a atribuţiilor sale de serviciu nu pot fi condiţionate de reglementări suplimentare ce ar restricţiona şi ar impune încălcarea acestor obligaţii.
    44. Autorii sesizării au indicat că obligaţia imperativă a preşedintelui şedinţei de a verifica pe tot parcursul şedinţei prezenţa cvorumului rezultă din mai multe articole din Constituţie, precum art. 64 alin. (1), care stabileşte că structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament, şi art. 74 alin. (1) şi (2), care prevede că legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, după cel puţin două lecturi.
    45. Cu referire la pretinsa neconstituţionalitate a articolului 133 alin. (6) din Regulamentul Parlamentului, autorii sesizării consideră că pierderea indemnizaţiei şi a salariului nu poate fi aplicată ca sancţiune, violându-se astfel principiul non bis in idem. Prin urmare, interzicerea participării deputatului la şedinţele Parlamentului reprezintă o sancţiune, care de fapt justifică lipsa parlamentarului de la şedinţe, atribuindu-i un caracter motivat, iar aplicarea unei sancţiuni suplimentare nu poate avea loc.
    46. De asemenea, autorii sesizării menţionează că munca deputatului nu se limitează la participarea acestuia la şedinţele în plen, din care considerente prin norma contestată parlamentarul este lipsit de remuneraţia pentru munca efectuată în afara şedinţelor plenare.
    47. Totodată, modificările efectuate lipsesc deputatul de independenţă financiară, fiind pusă în pericol eficienţa îndeplinirii atribuţiilor sale de serviciu şi statutul mandatului, care nu poate fi imperativ.
    48. Mai mult decât atât, autorii sesizării consideră că sancţiunile de ordin financiar, instituite prin art. 1391 din Regulamentul Parlamentului, în corelaţie cu cele prevăzute de art. 133 alin. (6), pot depăşi 100 % din salariul şi indemnizaţiile deputatului. Acest fapt contravine art. 47 alin. (1) din Legea Fundamentală. De asemenea, aceştia menţionează că sancţiunile stabilite pentru încălcarea de către deputaţi a prevederilor regulamentului sunt indicate exhaustiv în art. 133 din Regulamentul Parlamentului, altele nefiind admise.
    49. Mai mult decât atât, autorii sesizării indică că aplicarea sancţiunilor excesiv de dure faţă de deputaţi şi atentarea la imunitatea parlamentarului este percepută ca o presiune asupra independenţei opiniilor (art.71 din Constituţie).
    2. Argumentele autorităţilor
    50. Parlamentul, în opinia prezentată, a menţionat că legislativul dispune de deplină autonomie în ceea ce priveşte stabilirea normelor juridice ce îi guvernează organizarea şi funcţionarea.
    51. Astfel, modificările aduse articolului 46 din Regulamentul Parlamentului,  vin să disciplineze aleşii poporului la etapa modificării sau completării ordinii de zi a şedinţelor Parlamentului.
    52. În ceea ce priveşte modificările survenite la articolul 47 privind valabilitatea proiectelor de acte legislative înregistrate în Parlament, la adoptarea acestora Parlamentul a ţinut cont de Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 15 din 4 decembrie 2012 şi adresa emisă în acest sens.
    53. De asemenea, Parlamentul a menţionat că instituirea prin articolul 60 alin. (5) din Regulamentul Parlamentului a procedurii de dezbatere şi adoptare a proiectelor de legi în procedură de urgenţă nu excede cadrului constituţional, articolul 74 alin. (3) din Constituţie neinterzicând deputaţilor de a decide, în cadrul şedinţelor comisiilor permanente, ca unele proiecte de legi să fie puse în dezbatere pentru adoptare în regim de urgenţă.
    54. Totodată, prevederea articolului 88 alin. (3) din Regulamentul Parlamentului, potrivit căreia solicitarea de verificare a cvorumului din partea unei fracţiuni parlamentare este admisă doar dacă majoritatea deputaţilor fracţiunii respective sunt prezenţi în sala de şedinţe, nu exonerează preşedintele şedinţei de verificarea cvorumului în vederea respectării dispoziţiilor constituţionale privind modalitatea de votare a legilor.
    55. La fel, Parlamentul a relevat că posibilitatea sancţionării materiale a deputaţilor constituie chestiuni de oportunitate, Curtea nefiind competentă să se pronunţe.
    56. Curtea reţine că şi opiniile scrise ale Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernului conţin puncte de vedere similare.
    3. Aprecierea Curţii
    3.1. Principii generale
    3.1.1. Parlamentul – organ reprezentativ suprem
    57. Potrivit articolului 2 alin. (1) din Legea Supremă, suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.
    58. În acest sens, Curtea reţine că o democraţie veritabila poate fi constituită numai de către popor, prin exercitarea suveranităţii naţionale în mod direct ori prin intermediul reprezentanţilor săi, aleşi în cadrul unui scrutin democratic.
    59. În Hotărârea nr. 8 din 19 iunie 2012 privind interpretarea articolelor 68 alin.(1), (2) şi 69 alin. (2) din Constituţie, Curtea a statuat că:
    „17. [Î]n condiţiile statului de drept, puterea politică aparţine poporului. Dacă primele două elemente definitorii ale statului – teritoriul şi populaţia – au un caracter obiectiv-material, cel de-al treilea element esenţial – suveranitatea naţională – are un caracter subiectiv-voliţional şi înseamnă că dreptul de comandă aparţine poporului.
    18. Aşa cum se precizează în articolul 2 alin. (1) din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.
    19. Dacă în cazul referendumului suntem în prezenţa unei forme de guvernare directă de către popor, în cazul exercitării suveranităţii naţionale prin organele reprezentative putem vorbi de o guvernare indirectă, sau reprezentativă, a poporului, ceea ce înseamnă că poporul transmite dreptul de comandament unor puteri delegate, care sînt puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.”
    60. Articolul 60 din Constituţie prevede că Parlamentul, organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legislativă a statului, este alcătuit din 101 deputaţi, aleşi, în conformitate cu articolul 63 alin. (1) din Constituţie, pentru un termen de 4 ani.
    61. Fiind unica autoritate legislativă, funcţia de legiferare reprezintă principala funcţie a Parlamentului, care constă în capacitatea acestuia de a elabora şi adopta legi.
    3.1.2. Autonomia parlamentară
    62. Curtea reţine că, potrivit articolului 64 din Constituţie, structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament.
    63. Întru realizarea acestui scop, prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996, Parlamentul a adoptat Regulamentul său, care conţine propriile reguli de activitate. Adoptarea regulamentului prin lege rezultă din art. 72 alin. (3) lit. c) din Constituţie, potrivit căruia organizarea şi funcţionarea Parlamentului se reglementează prin lege organică.
    64. În Hotărârea nr. 9 din 21 mai 2013 Curtea a reţinut:
    ”52. Parlamentul dispune de deplină autonomie în ceea ce priveşte stabilirea normelor juridice ce îi guvernează organizarea şi funcţionarea. În acest sens, Regulamentul Parlamentului se constituie dintr-un ansamblu de norme juridice, menit să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat. În acelaşi timp, normele regulamentare reprezintă instrumente juridice care permit şi asigură desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile articolului 2 alin. (1) din Constituţie.
    54. Curtea reţine că, examinând autonomia regulamentară parlamentară consacrată în art.64 alin. (1) din Constituţie în comun cu alte prevederi legale, aceasta nu poate fi absolutizată, întrucât supremaţia Constituţiei reprezintă un principiu general, a cărui respectare este obligatorie, inclusiv pentru autoritatea legiuitoare, care nu poate adopta acte legislative şi aproba reguli procedurale parlamentare contrare dispoziţiilor sau principiilor Constituţiei. Autonomia parlamentară nu legitimează instituirea unor reguli care încalcă litera şi spiritul Legii Supreme. Aşadar, şi reglementările cuprinse în Regulamentul Parlamentului trebuie să fie în concordanţă cu prevederile constituţionale.
    55. Totodată, Parlamentul în problemele şi aspectele legate de organizarea şi funcţionarea sa internă în privinţa cărora Constituţia nu dispune, are libertatea să decidă în mod autonom, autonomie care se exercită prin voinţa majorităţii membrilor manifestată prin vot.”
    3.2. Aplicarea principiilor enunţate la prezenta cauză
    3.2.1. Privind modalitatea de modificare şi completare a ordinii de zi a şedinţei plenare a Parlamentului [art. 46 alin. (1)-(2)]
    65. Dreptul la iniţiativă legislativă marchează începutul procesului legislativ, acest drept, potrivit articolului 73 din Constituţie, aparţine deputaţilor în Parlament, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Adunării Populare a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.
    66. În Raportul privind iniţiativa legislativă (CDL-AD(2008)035), adoptat în cadrul celei de-a 77-a Sesiuni Plenare, desfăşurată la Veneţia la 12-13 decembrie 2008, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) a subliniat:
    „110. Orice iniţiativă legislativă va fi eficientă numai odată cu înscrierea propunerii în ordinea de zi a Parlamentului pentru discuţii şi vot în şedinţele publice şi în plen ale Parlamentului.
    111. Dezbaterea unei iniţiative legislative va depinde de includerea acesteia în proiectul ordinii de zi a Parlamentului. Cu toate acestea, în marea majoritate a regimurilor includerea unei iniţiative legislative nu este automată”.
    67. În Hotărârea nr. 15 din 4 decembrie 2012, Curtea a reţinut următoarele:
    „43. […] dreptul de iniţiativă legislativă constă în posibilitatea subiecţilor indicaţi în articolul 73 din Constituţie de a prezenta propuneri de lege ferenda, corelată cu obligaţia Parlamentului de a le examina, dezbate şi de a se pronunţa asupra acestora prin adoptare sau respingere.”
    68. De asemenea, în Hotărârea nr.8 din 19 iunie 2012 privind interpretarea articolelor 68 alin.(1), (2) şi 69 alin.(2) din Constituţie, Curtea a statuat, între altele, următoarele:
    „[…] conţinutul politic, atât parlamentar, cât şi extraparlamentar, al mandatului se realizează prin drepturile politice ale deputaţilor, şi anume: iniţiativa parlamentară ce se poate manifesta sub modalitatea dreptului de iniţiativă legislativă, prin propuneri legislative sau amendamente […]”.
    69. Curtea relevă complexitatea dreptului de iniţiativă legislativă şi consecinţele sale asupra întregului proces legislativ.
    70. Curtea observă că, potrivit articolului 19 din Legea nr.39-XIII din 7 aprilie 1994 despre statutul deputatului în Parlament, dreptul deputatului la iniţiativă legislativă este garantat prin: a) examinarea obligatorie a propunerii făcute cu titlu de iniţiativă legislativă la şedinţa Parlamentului şi adoptarea uneia dintre următoarele hotărâri privind: adoptarea unei legi; trimiterea spre definitivare în comisia permanentă respectivă a proiectului de lege propus; elaborarea unui proiect de lege; respingerea întemeiată a propunerii legislative; b) punerea obligatorie la vot a propunerilor şi amendamentelor la lege formulate de deputat, cu respectarea procedurii legislative prevăzute de Regulamentul Parlamentului; c) participarea sa la şedinţele Biroului permanent şi ale Guvernului.
    71. În Hotărârea nr. 15 din 4 decembrie 2012, Curtea a reţinut că:
    „48. [O]rice iniţiativă legislativă, pentru a fi materializată într-un act final adoptat, urmează să parcurgă un anumit mecanism procedural, care determină întregul proces legislativ, în care prerogativele parlamentare intră în forţă. Astfel, procedura legislativă parlamentară cuprinde totalitatea regulilor pentru pregătirea examinării, examinarea şi votarea unui proiect de lege în Parlament.”
    72. Curtea atestă că regulile procedurale de formă şi de fond, stabilite de legiuitor, care deschid calea pentru prezentarea, examinarea şi aprobarea oricărei iniţiative legislative în Parlament se regăsesc în Regulamentul Parlamentului.
    73. În acest sens, Curtea observă că condiţiile dreptului de iniţiativă legislativă şi subiecţii abilitaţi cu acest drept, mecanismul înregistrării proiectelor de acte legislative şi a propunerilor legislative sunt prevăzute în articolele 47 şi 48 din Regulament.
    74. Totodată, Curtea constată că, prin Legea nr. 294 din 12 decembrie 2013, Parlamentul a modificat conţinutul articolului 46 din Regulamentul Parlamentului, potrivit căruia modificarea şi completarea ordinii de zi poate avea loc numai la cererea şi în baza deciziilor Biroului permanent, a unei fracţiuni parlamentare, a unei comisii permanente, la cererea unui grup din 5 deputaţi sau a autorului actului menţionat în ordinea de zi, aceasta făcându-se printr-o singură luare de cuvânt, care nu va depăşi un minut.
    75. Curtea reţine că, după avizarea făcută de către comisiile permanente, în conformitate cu art. 13 alin. (1) lit. f) din Regulamentul Parlamentului, Biroul permanent al Parlamentului întocmeşte, de comun acord cu preşedinţii fracţiunilor parlamentare şi ai comisiilor permanente, proiectul ordinii de zi a şedinţelor Parlamentului şi îl prezintă Parlamentului spre aprobare.
    76. La şedinţa Biroului permanent, în care se examinează chestiunea privind înscrierea pe ordinea de zi a proiectului de act legislativ, comisia permanentă sesizată în fond prezintă: a) scopurile, sarcinile şi concepţia proiectului, prognoza efectelor social-economice şi de altă natură ale acestuia, precum şi categoria legii; b) lista autorilor care au participat la elaborarea proiectului; c) lista persoanelor sau organizaţiilor care au efectuat expertiza proiectului;
    d) fundamentarea economico-financiară a proiectului;
    e) avizul comisiei (comisiilor) permanente pe marginea proiectului; e1) rezultatele consultării publice a proiectului; f) avizul Direcţiei juridice a Secretariatului Parlamentului; g) lista şi/sau, după caz, proiectele de acte legislative sau normative necesare executării actului legislativ care se adoptă (art. 57 alin. (2) din Regulamentul Parlamentului).
    77. Potrivit art. 45 din Regulamentul Parlamentului „ordinea de zi este supusă spre aprobare Parlamentului în ultima zi din săptămâna de lucru ce precede perioada pentru care a fost întocmită şi se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.”
    78. Curtea reţine că procedura instituită de art. 46 din Regulamentul Parlamentului vizează doar situaţia de modificare a ordinii de zi după aprobarea acesteia de către Parlament.
    79. De asemenea, raţiunea reducerii limitei de timp a luării de cuvânt, la un minut rezultă din faptul că, potrivit noilor amendamente, toate propunerile de modificare a ordinii de zi urmează a fi făcute în scris, cu prezentarea argumentelor de rigoare.
    80. Curtea reţine că aceste modificări au drept scop eficientizarea activităţii în plen a Parlamentului şi nu contravin articolelor 68 şi 73 din Constituţie, fiind o reglementare de oportunitate a Parlamentului.
    3.2.2. Privind valabilitatea proiectelor legislative înregistrate, dar neincluse în ordinea de zi a Parlamentului [art. 47 alin. (13)-(15)]
    81. Curtea constată că prin Legea nr. 294 din 12 decembrie 2013 articolul 47 din Regulamentul Parlamentului a fost completat cu alineatele (13)-(15), potrivit cărora proiectele de acte legislative incluse în ordinea de zi a şedinţelor în plen ale Parlamentului, care, la expirarea legislaturii în cazul alegerilor ordinare sau anticipate, au fost lăsate fără examinare, precum şi proiectele de legi aprobate în prima lectură sau cele care urmează a fi votate în lectura finală sînt trecute pe ordinea de zi a Parlamentului de următoarea legislatură. De asemenea, proiectele de acte legislative înregistrate care nu au fost incluse în ordinea de zi a Parlamentului devin nule după 2 ani de la înregistrarea lor, iar proiectele de acte legislative care şi-au pierdut actualitatea, precum şi cele rămase fără autori pot fi respinse de Parlament în baza unei liste comune, în temeiul rapoartelor comisiilor de profil.
    82. Curtea reţine că aceste amendamente au fost adoptate în vederea executării Hotărârii nr. 15 din 4 decembrie 2012 pentru controlul unor prevederi referitoare la exercitarea dreptului la iniţiativă legislativă.
    83. În acest sens, Curtea reiterează că potrivit articolului 63 alin. (4) din Constituţie: „Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.”
    84. Prin Hotărârea nr. 15 din 4 decembrie 2012, Curtea a reţinut următoarele:
    „53. Din conţinutul acestei norme [articolul 63 alin. (4)] rezultă cu claritate că Legea Supremă obligă noul corp legislativ să examineze proiectele care nu au parcurs până la capăt etapele procedurii legislative parlamentare, dar care au fost înscrise în ordinea de zi a Parlamentului.
    [...]
    71. În partea ce ţine de stabilirea unor termene de valabilitate a proiectelor de acte legislative, Curtea este gata să accepte argumentul autorităţilor că asemenea norme sunt orientate să degreveze procesul legislativ de proiectele neexaminate timp îndelungat, multe din ele pierzându-şi actualitatea.
    72. În acest sens, Curtea reţine că prevederile constituţionale nu interzic instituirea unor termene de valabilitate a proiectelor de acte legislative.
    73. Mai mult, chiar şi în cazul iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, articolul 143 alin.(2) din Legea Fundamentală statuează că: „Dacă, de la prezentarea iniţiativei cu privire la modificarea Constituţiei, Parlamentul nu a adoptat timp de un an legea constituţională corespunzătoare, propunerea se consideră nulă”. Astfel, Curtea reţine că a fortiori se justifică posibilitatea instituirii de către forul legislativ a nulităţii proiectelor de legi organice sau ordinare şi a proiectelor de hotărâri neexaminate pe parcursul unei legislaturi.
    74. În acelaşi context, Curtea notează că, la constituirea noului Parlament, deputaţii sau formaţiunile politice care au obţinut votul cetăţenilor pentru un nou mandat, dispun de dreptul de a înainta din nou iniţiativele legislative înregistrate, dar neexaminate de forul legislativ anterior.
    75. În lumina celor expuse, limitarea valabilităţii proiectelor de acte legislative la durata unei legislaturi parlamentare nu este contrară prevederilor Constituţiei, sub rezerva constatărilor menţionate supra în privinţa proiectelor înscrise în ordinea de zi.”
    85. Din conţinutul jurisprudenţei anterioare Curtea subliniază că nulitatea proiectelor de acte legislative înregistrate care nu au fost incluse în ordinea de zi a Parlamentului nu este contrară Constituţiei. Potrivit articolului 63 alin. (4) din Legea Supremă, noul corp legislativ este obligat să examineze doar proiectele care nu au parcurs până la capăt etapele procedurii legislative parlamentare, dar care au fost înscrise în ordinea de zi a Parlamentului, nu şi pe cele neînregistrate pe ordinea de zi.
    86. În acest sens, Curtea, păstrând linia jurisprudenţei sale anterioare, reiterează că limitarea valabilităţii proiectelor de acte legislative înregistrate în Parlament, dar neînscrise pe ordinea de zi, la termenul de 2 ani, în esenţă, nu este în măsură să lezeze dreptul deputatului la iniţiativă legislativă, acesta, la expirarea perioadei respective, având posibilitatea, în cazul în care proiectul respectiv nu şi-a pierdut actualitatea, de a-l înregistra din nou.
    87. Totuşi, Parlamentul trebuie să trateze cu maximă diligenţă instituirea unor asemenea termene, or, reglementarea unei perioade excesiv de mici de valabilitate a proiectelor de acte legislative înregistrate în Parlament ar putea afecta însăşi substanţa dreptului la iniţiativă legislativă, reglementat de articolul 73 din Constituţie.
    88. De asemenea, cu referire la prevederea art. 47 alin. (15) din Regulamentul Parlamentului, Curtea observă că proiectele de acte legislative care şi-au pierdut actualitatea, precum şi cele rămase fără autori se resping de Parlament în baza unei liste comune, în temeiul rapoartelor comisiilor de profil.
    89. Astfel, Curtea reţine că aceste categorii de proiecte se resping prin voinţa exprimată de deputaţi, în baza propunerii comisiilor de profil, şi nu în mod unilateral de către acestea din urmă.
    3.2.3. Privind posibilitatea dezbaterii şi adoptării proiectelor de legi în regim de urgenţă [art. 60 alin. (5)]
    90. Curtea constată că, prin Legea nr. 294 din 12 decembrie 2013, articolul 60 din Regulamentul Parlamentului a fost completat cu alineatul (5), potrivit căruia unele proiecte de legi, la solicitarea Preşedintelui şedinţei Parlamentului sau a unei fracţiuni parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, pot fi supuse dezbaterilor şi adoptării în regim de urgenţă.
    91. Curtea atestă că potrivit articolului 74 alin. (3) din Constituţie: „Proiectele de lege prezentate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor acceptate de acesta sînt examinate de Parlament în modul şi după priorităţile stabilite de Guvern, inclusiv în procedură de urgenţă. Alte propuneri legislative se examinează în modul stabilit.”
    92. Curtea relevă că, întru dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale ale articolului 74 alin. (3), Parlamentul, prin articolele 43 şi 44 din propriul Regulament, a reglementat procedura de urgenţă de examinare a unor proiecte de legi.
    93. Astfel, proiectele de acte legislative, propuse de Guvern pentru examinare în regim de urgenţă, urmează a fi supuse aprobării de către Biroul permanent. Ulterior aprobării, Biroul permanent va stabili termenul de depunere a raportului asupra proiectului actului legislativ, care nu va depăşi 10 zile lucrătoare, iar după primirea raportului comisiei sesizate în fond, Biroul permanent va înscrie cu prioritate proiectul de act legislativ în proiectul ordinii de zi pentru următoarea şedinţă plenară.
    94. În acest sens, Curtea reiterează că prevederile constituţionale ale art. 74 alin. (3) din Constituţie conferă Guvernului dreptul de a stabili modul şi priorităţile de examinare în Parlament a proiectelor de legi prezentate de către acesta, precum şi cele prezentate de deputaţi şi acceptate de către Guvern.
    95. Curtea relevă că Guvernul, potrivit Constituţiei (art. 96), asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
    96. Astfel, Curtea reţine că dreptul Guvernului de a stabili priorităţile de examinare a propriilor proiecte de legi înaintate către Parlament acordă executivului reale pârghii în vederea realizării eficiente a politicii interne şi externe a statului, precum şi realizării Programului de activitate, în baza căruia a obţinut votul de încredere al Parlamentului.
    97. Totodată, Curtea menţionează că dreptul de care dispune Guvernul potrivit articolului 74 alin. (3) din Constituţie nu impune o interdicţie Parlamentului de a stabili prin propriul regulament de funcţionare o prioritate a examinării proiectelor de legi şi la cererea altor subiecţi.
    98. Curtea reţine că legiuitorul constituant, prin art. 74 alin. (3) indică expres că alte propuneri legislative urmează a fi examinate în modul stabilit. Or, prin prevederile articolului 60 alin. (5) din Regulamentul Parlamentului, forul legislativ nu a făcut nimic altceva decât de a stabili procedura de urgenţă şi la examinarea proiectelor de legi ca urmare a solicitării Preşedintelui şedinţei sau a unei fracţiuni parlamentare.
    99. Curtea menţionează că, potrivit art. 73 din Constituţie, suplimentar Guvernului, dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor în Parlament, Preşedintelui Republicii Moldova, Adunării Populare a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.
    100. Totodată, Curtea reţine că examinarea de urgenţă a proiectelor de legi la solicitarea Preşedintelui şedinţei sau a unei fracţiuni parlamentare poate viza doar comprimarea termenelor, şi nu excluderea sau eludarea unor etape ale procedurii legislative (avizarea proiectului cu entităţile interesate, organizarea consultărilor în caz de necesitate etc.). Astfel, chiar şi în cazul aplicării procedurii de urgenţă Parlamentul urmează să respecte etapele legislative enunţate în Regulamentul Parlamentului şi în Legea nr. 780 din 27 decembrie 2001 privind actele legislative.
    101. La fel, la examinarea de urgenţă a proiectelor de acte legislative care nu constituie iniţiativa Guvernului, Curtea reţine că în mod imperativ acceptul executivului urmează a fi pentru propunerile legislative care atrag majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, precum şi majorarea sau reducerea cheltuielilor bugetare (art. 131 alin. (4) din Constituţie).
    102. Prin urmare, analizând conţinutul articolului 60 alin. (5) din Regulamentul Parlamentul, Curtea relevă că acesta nu este contrar  prevederilor articolului 74 alin. (3) din Legea Supremă.
    3.2.4. Privind solicitarea verificării cvorumului din partea unei fracţiuni parlamentare [art. 88 alin. (3)]
    103. Potrivit Hotărârii Curţii Constituţionale nr.4 din 22 aprilie 2013, „principiul statului de drept, fiind consacrat în preambulul Constituţiei, vizează Constituţia în integralitatea sa”.
    104. Dezvoltând esenţa principiului statului de drept, acesta presupune asigurarea legalităţii, securităţii juridice, interzicerea arbitrarului, accesul la justiţie în faţa instanţelor judecătoreşti independente şi imparţiale, inclusiv controlul judiciar al actelor administrative, respectarea drepturilor omului, nediscriminarea şi egalitatea în faţa legii [Raportul Comisiei de la Veneţia privind statul de drept, CDL-AD(2011)003rev, Strasbourg, 4 aprilie 2011, paragraful 41].
    105. În acest sens, respectarea principiului legalităţii în activitatea puterilor în stat reprezintă, indiscutabil, un element al statului de drept.
    106. Reieşind din prevederile art. 74 din Legea Supremă, legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, iar legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
    107. Curtea menţionează că obligaţia de respectare a cvorumului, ca premisă a începerii procesului de legiferare, este pusă în sarcina preşedintelui şedinţei.
    108. În acest sens, potrivit art. 103 şi art. 104 din Regulamentul Parlamentului, preşedintele şedinţei precizează dacă este întrunit cvorumul legal şi anunţă ordinea de zi conduce dezbaterile, veghează la respectarea Regulamentului şi menţinerea ordinii la şedinţe.
    109. Totodată, art. 107 alin. (1) din Regulamentul Parlamentului prevede că „în afara dezbaterilor legislative sau politice în cadrul şedinţelor în plen, un deputat poate, cu titlu de excepţie, să facă obiecţii şi propuneri cu privire la chestiuni ce ţin de respectarea Regulamentului”.
    110. Analizând completarea efectuată la art. 88 din Regulamentul Parlamentului, conform căreia „solicitarea de verificare a cvorumului din partea unei fracţiuni parlamentare este admisă doar dacă majoritatea deputaţilor fracţiunii respective sînt prezenţi în sala de şedinţă”, Curtea menţionează că aceasta este contrară cu esenţa statului de drept.
    111. Or, respectarea principiului statului de drept, materializat prin legalitatea procesului de legiferare, pe lângă faptul că este o obligaţie a preşedintelui şedinţei, în acelaşi timp, constituie şi o îndatorire a deputaţilor, fracţiunilor parlamentare de a solicita respectarea acestuia.
    112. În această ordine de idei, Curtea relevă că, în situaţia în care deputatul, în numele propriu sau în numele fracţiunii, observă că şedinţa Parlamentului nu întruneşte cvorumul necesar, acesta, fără a fi condiţionat de anumiţi factori independenţi de voinţa sa, are posibilitatea să solicite verificarea acestuia.
    113. Or, imposibilitatea membrului unei fracţiuni de a solicita preşedintelui şedinţei verificarea prezenţei deputaţilor la şedinţa în plen a Parlamentului, în eventualitatea votării unui act normativ în lipsa cvorumului, pe lângă violarea art. 1 alin. (3) din Legea Supremă, ar implica şi încălcarea art. 74 din Legea Supremă.
    114. Curtea atestă că, deşi Parlamentul, în temeiul art. 64 alin. (1) din Constituţie, în baza principiului autonomiei regulamentare, are prerogativa de a-şi stabili prin Regulament structura şi modul de organizare şi funcţionare, acesta nu poate fi contrar spiritului Constituţiei şi ordinii publice instituite pentru procedura de adoptare a legilor.
    115. De asemenea, această prevedere vine în contradicţie cu principiile mandatului reprezentativ şi nulităţii mandatului imperativ, consacrate de articolul 68 din Constituţie.
    116. În sensul normei constituţionale de la articolul 68, cu toate că deputaţii sunt aleşi pe liste de partide, în cadrul sistemului proporţional, fiecare din ei dispune de un mandat individual, care îl obligă să se afle în serviciul întregului popor şi pentru care poartă răspundere individuală.
    117. În acest context, prin Hotărârea nr. 8 din 19 iunie 2012 privind interpretarea articolelor 68 alin. (1), (2) şi 69 alin. (2) din Constituţie Curtea a statuat că:
    „34. [...] În exercitarea mandatului, parlamentarul se supune numai Constituţiei, legilor şi trebuie să adopte atitudini care, potrivit conştiinţei sale, servesc binelui public. [...]
    35. [...] În definirea acestor interese, opţiunea parlamentarului este liberă, chiar dacă el face parte dintr-un partid pe care îl reprezintă în Parlament. [...]
    43. [...] Aleşii nu au obligaţia legală să-şi susţină partidul sau deciziile grupului lor în cadrul Parlamentului. Mai mult, în cazul în care deputatul, prin comportamentul său, provoacă daune acestuia, partidul sau grupul din care face parte poate să-l excludă, însă această excludere nu antrenează pierderea mandatului parlamentar. Aceasta, în mod evident, nu împiedică deputatul ca, odată ales, să îşi onoreze angajamentele şi să se conformeze disciplinei de vot a grupului parlamentar din care face parte.”
    118. O altă abordare a reglementărilor în cauză ar duce la tolerarea ilegalităţilor comise de către deputaţi în procesul de vot şi inacţiunea sau reavoinţa preşedintelui şedinţei în cazul acţiunilor neconstituţionale şi ilegale ale deputaţilor de adoptare a legilor în lipsa cvorumului instituit. Aceste prevederi sunt într-o contradicţie directă cu principiul securităţii juridice, garantat de art.1 alin.(3) din Constituţie prin prisma principiilor statului de drept. În acest aspect este relevantă jurisprudenţa Curţii Europene în cauza Volkov c.Ucrainei:
    „Privitor la respectarea principiului securităţii juridice […] Curtea, […] a luat act că rezoluţia Parlamentului […] a fost votată în absenţa majorităţii parlamentare, membrii prezenţi folosind abuziv şi cardurile de vot ale celor absenţi.
    Această manieră de vot nu doar că încalcă prevederile naţionale […] dar subminează grav principiul securităţii juridice.”
    119. Prin urmare, condiţionarea dreptului deputatului, membru al fracţiunii parlamentare, de a solicita verificarea cvorumului numai dacă majoritatea deputaţilor fracţiunii respective este prezentă în sala de şedinţe, pe lângă faptul că încalcă prevederile constituţionale ale articolului 1 alin. (3), ar depăşi principiul autonomiei regulamentare a Parlamentului şi ar putea genera violarea articolului 74 din Legea Supremă, este contrară şi principiilor mandatului reprezentativ şi nulităţii mandatului imperativ, consacrate de articolul 68 din Constituţie.
    3.2.5. Privind posibilitatea sancţionării deputatului prin reţinerea din drepturile salariale [art. 133 alin. (6) şi 139¹ alin. (2)-(3)]
    120. Curtea constată că, prin Legea nr. 294 din 12 decembrie 2013, Regulamentul Parlamentului a fost completat cu articolul 133 alin. (6), potrivit căruia deputatul, ca urmare a sancţionării sale cu interzicerea participării la şedinţele plenare pe o durată de până la 10 şedinţe, pierde indemnizaţia şi 10% din salariu pentru fiecare şedinţă, începând cu ziua următoare celei în care a fost aplicată sancţiunea, dar nu mai mult de 75% din salariu.
    121. De asemenea, prin aceeaşi Lege de modificare şi completare a Regulamentului Parlamentului, a fost introdus articolul 139¹, potrivit căruia  neexecutarea cerinţelor preşedintelui şedinţei şi ale colaboratorului serviciului special al Parlamentului de părăsire a sălii de şedinţe se sancţionează cu pierderea a 25% din salariu şi din alte indemnizaţii pentru luna următoare, iar opunerea de rezistenţă sau insultele aduse colaboratorului serviciului special al Parlamentului în legătură cu solicitarea de a părăsi sala de şedinţe a Parlamentului de către deputatul vizat se sancţionează cu pierderea a 50% din salariu şi din alte indemnizaţii pentru luna următoare.
    122. Curtea observă că art. 133 alin. (1) din Regulamentul Parlamentului prevede exhaustiv categoriile de sancţiuni aplicate deputaţilor ca urmare a încălcării prezentei legi, şi anume: a) avertismentul; b) chemarea la ordine; c) retragerea cuvântului; d) lipsirea de cuvânt pe o durată de până la 5 şedinţe; e) eliminarea din sala de şedinţe; f) interzicerea participării la şedinţele plenare pe o durată de până la 10 şedinţe. Astfel, această enumerare nu cuprinde sancţiunea financiară.
    123. Totodată, Curtea reţine că atât prevederile art. 133 alin. (6), cât şi cele ale art. 139¹ din Regulamentul Parlamentului constituie veritabile sancţiuni disciplinare cu caracter financiar aplicabile deputaţilor în Parlament.
    124. În acest sens, Curtea menţionează că alegaţia autorilor sesizării privind neconstituţionalitatea normelor contestate ca urmare a neprevederii unei asemenea sancţiuni în art. 133 alin. (1) din Regulamentul Parlamentului nu poate fi pusă la baza neconstituţionalităţii normelor respective, aceasta fiind o problemă de tehnică legislativă, şi nu de constituţionalitate.
    125. Curtea reţine că, potrivit art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea despre statutul deputatului în Parlament, deputatul are dreptul la salariu lunar în modul, condiţiile şi mărimile prevăzute de Legea nr. 355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar, pentru exercitarea eficientă a mandatului.
    126. În conformitate cu articolul 128 din Codul muncii şi articolul 2 din Legea salarizării nr. 847-XV din 14 februarie 2002, salariul reprezintă orice recompensă sau câştig evaluat în bani, plătit salariatului pentru munca prestată sau care urmează a fi prestată.
    127. Totodată, art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea despre statutul deputatului în Parlament prevede că deputatul în Parlament are dreptul şi la diurne şi alte plăţi compensatorii, în mărimile stabilite de Biroul permanent, care nu se includ în salariul lunar şi nu se iau în calcul la stabilirea cuantumului prestaţiilor de asigurări sociale.
    128. Astfel, Curtea menţionează că, dacă salariul deputatului presupune o sumă fixă stabilită de Legea nr. 355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar, atunci celelalte plăţi de care beneficiază alesul poporului se stabilesc de către Biroul permanent şi sunt condiţionate de anumiţi factori aflaţi în legătură directă cu activitatea deputatului.
    129. În acest sens, din articolele contestate rezultă că deputatul poate fi sancţionat financiar procentual atât din salariu, cât şi alte indemnizaţii.
    130. În această ordine de idei, Curtea menţionează că prevederile constituţionale nu interzic efectuarea reţinerilor din salariu şi/sau alte plăţi ale deputaţilor în situaţia sancţionării acestora pentru încălcarea Regulamentului Parlamentului. Totuşi, mărimea acestor reţineri trebuie să fie, pe de o parte, proporţională abaterilor comise, iar, pe de altă parte, să nu lezeze alte principii constituţionale, cum ar fi reprezentativitatea mandatului şi interdicţia mandatului imperativ.
    131. Astfel, la determinarea mărimii sancţiunilor financiare trebuie ţinut cont şi de faptul că art. 70 din Legea Supremă interzice exercitarea de către deputat a oricărei altei funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice. Or, mărimea excesivă a sancţiunilor financiare aplicate acestuia, în situaţia în care deputatului îi este interzisă exercitarea funcţiilor retribuite, ar leza independenţa financiară a acestuia.
    132. Curtea reţine că, analizând sancţiunile pecuniare de la articolele 133 alin. (6) şi 139¹ alin. (2) şi (3) din Regulamentul Parlamentului, se observă că atât faptele pentru care se aplică, cât şi modul de aplicare sunt diferite. Astfel, sancţiunea pecuniară reglementată de articolul133 alin. (6) se aplică în cazul în care deputatul este sancţionat disciplinar cu interzicerea participării la şedinţele plenare, iar sancţiunea cuprinsă la articolul 139¹ alin. (2) şi (3) se aplică pentru neexecutarea cerinţelor preşedintelui şedinţei şi ale colaboratorului serviciului special al Parlamentului de părăsire a sălii de şedinţe sau pentru opunerea de rezistenţă şi insultele aduse acestora în legătură cu solicitarea de a părăsi sala de şedinţe a Parlamentului. Mai mult, normele contestate prevăd clar mărimea sancţiunilor pecuniare aplicate [nu mai mult de 75% din salariu pentru temeiul prevăzut la art. 133 alin. (6) şi 25%/50 % din salariu şi indemnizaţii pentru faptele prevăzute la 139¹ alin. (2) şi (3)].
    133. La fel, Curtea menţionează că în situaţia în care deputatul, pentru fapta săvârşită, a fost sancţionat în conformitate cu prevederile articolului 139¹, reţinerea din salariu şi indemnizaţiile de care beneficiază acesta se va face pentru luna următoare, spre deosebire de norma articolului 133 alin. (6), unde reţinerea din drepturile salariale se face începând cu ziua următoare celei în care i-a fost aplicată sancţiunea.
    134. În acest context, Curtea relevă că atât sancţiunea articolului 133 alin. (6), cât şi cele ale articolului 139¹ alin. (2) şi (3) din Regulamentul Parlamentului nu pot fi percepute ca fiind excesive şi disproporţionate, nefiind încălcate normele constituţionale.
    II. Pretinsa încălcare a articolelor 114, 116 alin. (1) şi 125 alin. (5)  combinat cu articolul 6 din Constituţie
    135. Autorii sesizării pretind că prevederile supuse controlului constituţionalităţii încalcă articolul 6 din Constituţie, potrivit căruia:
    „În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei.”
    136. Potrivit autorilor sesizării, prevederile supuse controlului constituţionalităţii încalcă articolul 114 din Constituţie, care prevede:
    „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti.”
    137. În acelaşi timp, autorii sesizării consideră că asupra normelor contestate au incidenţă şi prevederile articolului 116 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia:
    „(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.”
    138. Totodată, Curtea va analiza prevederile contestate şi prin prisma articolului 125 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia:
    „(5) În exercitarea mandatului, procurorii se supun numai legii.”
    1. Argumentele autorilor sesizării
    139. Cu referire la prevederile art. 27 alin. (3) din Regulamentul Parlamentului, autorii sesizării consideră că numai instanţele de judecată pot decide care materiale pot fi folosite ca probe şi care este valoarea lor probantă într-un proces.
    140. Astfel, autorii sesizării menţionează că prin adoptarea unei asemenea norme se permite o imixtiune a puterii legislative în cea judecătorească, violându-se principiul separării puterilor în stat, prevăzut de art. 6 din Constituţie, precum şi art.114, care stabileşte organele ce înfăptuiesc justiţia.
    141. Totodată, autorii sesizării consideră că modificările operate la articolele 31 şi 36 din Regulamentul Parlamentului, prin care s-a interzis invitarea la comisiile permanente şi de anchetă a reprezentanţilor puterii judecătoreşti, procuraturii şi organului de urmărire penală, sunt contrare prevederilor constituţionale.
    142. Autorii sesizării indică că Legea Supremă nu stipulează interdicţii la acest capitol, iar art. 6 al Constituţiei prevede colaborarea puterilor în stat în exercitarea prerogativelor ce le revin, fapt pentru care deputaţii, judecătorii, procurorii etc. au obligaţia de a colabora.
    143. De asemenea, potrivit autorilor sesizării, prevederile contestate vin în contradicţie cu articolele 20 alin. (2) şi 21 alin. (3) din Legea nr.39-XIII din 7 aprilie 1994 despre statutul deputatului în Parlament.
    2. Argumentele autorităţilor
    144. Parlamentul, în opinia prezentată, a menţionat că prin completarea articolului 27 alin. (3) din Regulamentul Parlamentului, potrivit căruia avizele consultative ale comisiilor permanente ale Parlamentului emise în vederea asigurării aplicării uniforme a legislaţiei nu pot fi folosite ca probe în instanţele de judecată, legiuitorul a stabilit că un organ de lucru al Parlamentului nu îl poate substitui pe acesta din urmă, de atribuţiile căruia, potrivit art. 66 lit. c) din Constituţie, ţine interpretarea legilor şi asigurarea unităţii reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării.
    145. Cât priveşte prevederile articolelor 31 alin. (4) şi 36 alin. (1), Parlamentul a indicat că aprecierea respectării principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat rămâne la latitudinea Curţii Constituţionale.
    146. Preşedintele Republicii Moldova, în opinia prezentată, a menţionat că modificările operate la articolele 27, 31 şi 36 din Regulamentul Parlamentului au fost adoptate ca urmare a pronunţării la 23 septembrie 2013 a Hotărârii Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Hotărârea Parlamentului nr. 3 din 15 februarie 2013. Or, Curtea a relevat că depunerea declaraţiilor în faţa comisiei de anchetă este un drept discreţionar al exponenţilor puterii judecătoreşti, dar nu o obligaţie.
    147. Guvernul, în poziţia sa scrisă, a menţionat că invocarea de către autorii sesizării a conflictului dintre normele contestate şi cele statuate în articolele 20 alin. (2), 21 alin. (3) din Legea despre statutul deputatului în Parlament este irelevantă, deoarece Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii normelor de drept, nu şi asupra conflictului dintre diferite acte legislative.
    3. Aprecierea Curţii
    3.1. Principii generale
    148. Curtea relevă că, în conformitate cu art. 1 alin. (3) din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
    149. Curtea reiterează că conceptul statului de drept impune, inter alia, necesitatea respectării şi a altor imperative ale Legii Supreme, unul dintre acestea fiind şi principiul separaţiei şi colaborării puterilor.
    150. În acest context, Curtea reţine că articolul 6 din Legea Fundamentală stabileşte că în Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei.
    151. Curtea menţionează că autorităţile care reprezintă aceste trei puteri sunt învestite cu anumite prerogative, potrivit prevederilor Constituţiei, nici una dintre ele neavând posibilitatea de a uzurpa atribuţiile celeilalte sau de a le transmite exercitarea acestora.
    152. Totodată, între organismele care exercită, în mod exclusiv, prerogativele unui anumit tip de putere există o interacţiune funcţională şi chiar o colaborare, menite să asigure armonia procesului de conducere socială şi împiedicarea abuzului unei puteri faţă de alta.
    153. În acest sens, Curtea Constituţională, în Hotărârea nr. 3 din 9 februarie 2012, a subliniat:
    „[...] conţinutul şi sensul teoriei separării puterilor prezumă un echilibru al puterilor şi o independenţă relativă a acestora, un sistem de frâne, de balanţe şi contrabalanţe, care ar influenţa reciproc autorităţile, nepermiţându-le depăşirea limitelor stabilite de Constituţie în exercitarea atribuţiilor.”
    154. La fel, Curtea Constituţională în Hotărârea nr. 24 din 10 septembrie 2013 a apreciat:
    „40. [...] Având în vedere că o putere socială poate fi frânată în eventuala admitere a unor abuzuri în exercitarea  puterii de stat numai printr-o altă putere, echivalentă după prerogative şi posibilităţi, Curtea în jurisprudenţa sa a dezvoltat principiul separaţiei şi colaborării puterilor statului garantat de art.6 din Constituţie şi a dedus drept componentă indispensabilă al acestui principiu – echilibrul ramurilor puterii de stat.
    41. Echilibrul celor trei componente ale puterii de stat rezultă din interdicţia constituţională impusă acestora de a nu concura între ele. Menţinerea echilibrului puterilor în stat constituie o cerinţă inerentă pentru evitarea tendinţei de a subordona o componentă a puterii de către alta.” 
    155. Curtea menţionează că puterea legislativă îşi are sorgintea în prevederile constituţionale ce reglementează instituţia Parlamentului (art. 60-76), realizându-şi funcţia legislativă prin edictarea regulilor de conduită pentru toate persoanele fizice şi juridice din societate.
    156. Puterea executivă este formată de cea legislativă, materializându-se prin îndeplinirea funcţiei de executare a legilor şi realizare a politicii interne şi externe a statului.
    157. Curtea relevă că funcţia jurisdicţională, exprimată prin rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării şi executării actelor normative, este realizată de către puterea judecătorească.
    158. Curtea menţionează că, potrivit articolului 114 din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte numai de instanţele judecătoreşti.
    159. În acest sens, Curtea, în Hotărârea nr. 10 din 4 martie 1997, a reiterat următoarele:
    „[...] Autoritatea judecătorească acţionează numai în limitele instanţelor judecătoreşti, acestea fiind singurele autorităţi publice abilitate să înfăptuiască justiţia în stat.”
    160. Totodată, Curtea, prin Hotărârea nr. 18 din 11 decembrie 2012, a menţionat următoarele:
    „48. Întrucât, potrivit art.114 din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele judecătoreşti, acestea urmează să dispună de plenitudinea prerogativelor procesuale pentru soluţionarea justă a cauzei, fără a exista limitări nejustificate în acţiunile ce urmează a fi întreprinse, astfel încât la realizarea scopului final hotărârea judecătorească să nu devină una iluzorie.”
    161. Potrivit articolului 116 alin. (1) din Constituţie, judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili potrivit legii.
    162. Curtea relevă importanţa asigurării unei independenţe reale puterii judecătoreşti ca o condiţie sine qua non în vederea realizării idealului statului de drept, consfinţit în art. 1 alin. (3) din Legea Supremă.
    163. În jurisprudenţa sa anterioară Curtea a subliniat importanţa principiului constituţional al independenţei autorităţii judecătoreşti, în special a judecătorului – exponent al puterii judecătoreşti, şi a menţionat în Hotărârea nr. 22 din 5 septembrie 2013 următoarele:
    „53. Independenţa puterii judecătoreşti are atât o componentă obiectivă – caracteristică indispensabilă a puterii judecătoreşti, cât şi o componentă subiectivă, care priveşte dreptul persoanei de a i se stabili drepturile şi libertăţile de către un judecător independent. Fără judecători independenţi, nu se poate vorbi despre o veritabilă garantare a drepturilor şi libertăţilor. În consecinţă, independenţa justiţiei nu este un scop în sine. Acesta nu este un privilegiu personal al judecătorilor, ci este justificată de necesitatea  de a permite judecătorilor să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai drepturilor şi libertăţilor poporului. Prin urmare, independenţa puterii judecătoreşti nu este un privilegiu sau prerogativa judecătorului, ci o garanţie împotriva presiunilor exterioare la luarea deciziilor.”
    164. Astfel, referindu-se la componenta obiectivă a puterii judecătoreşti, Curtea, în Hotărârea nr. 10 din 4 martie 1997, a reiterat următoarele:
    „Dispoziţiile art. 114 şi art. 116 alin. (1) din Constituţie stabilesc principiul independenţei judecătorilor, principiu în afara căruia nu se poate vorbi de o autentică activitate de înfăptuire a justiţiei. Independenţa judecătorului presupune, în primul rând, raporturile acestuia cu celelalte autorităţi publice. De aici rezultă că judecătorii nu se află şi nu trebuie să se afle în raporturi de subordonare faţă de alte autorităţi publice, indiferent care ar fi acestea şi indiferent de poziţia ierarhică a acestor autorităţi în stat.”
    165. Curtea relevă că garantul independenţei autorităţii judecătoreşti este Consiliul Superior al Magistraturii, care, în virtutea articolului 123 din Constituţie, asigură numirea, transferarea, detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă de judecători.
    166. Referitor la independenţa procurorului, Curtea menţionează că, potrivit art. 125 alin. (5) din Constituţie, în exercitarea mandatului, procurorii se supun numai legii.
    167. Astfel, după cum rezultă din articolul 2 alin. (3) şi (4) din Legea cu privire la Procuratură, principiul independenţei exclude subordonarea procuraturii puterii legislative şi celei executive, precum şi influenţa sau imixtiunea altor organe şi autorităţi ale statului în activitatea procuraturii.
    168. Curtea, în Hotărârea nr. 29 din 23 septembrie 2013, a reiterat că „[…] procurorul este persoană cu funcţie de demnitate publică. Activitatea procurorului se bazează pe dispoziţiile constituţionale şi ale Legii cu privire la Procuratură, care prevăd garanţiile activităţii acestuia. […] Procurorul îşi organizează şi desfăşoară activitatea conform principiului autonomiei, asigurat prin independenţa procesuală şi controlul judecătoresc, care îi oferă posibilitatea de a lua de sine stătător decizii în cazurile pe care le examinează.”
    169. Totodată, Curtea menţionează că garantul autonomiei, obiectivităţii şi imparţialităţii procurorilor este Consiliul Superior al Procurorilor – organ reprezentativ şi de autoadministrare a procurorilor.
    3.2. Aplicarea principiilor enunţate la prezenta cauză
    3.2.1. Privind interzicerea utilizării ca probe în instanţele de judecată a  avizelor consultative [art. 27 alin. (3)]
    170. Curtea reiterează că, potrivit articolului 115 alin. (4) din Constituţie, organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sînt stabilite prin lege organică.
    171. La fel, conform prevederilor art. 72 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul constituant a acordat Parlamentului competenţa exclusivă de a reglementa prin legi organice organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti.
    172. În context, Curtea Constituţională, prin Hotărârea nr. 14 din 15 noiembrie 2012, a reiterat:
    „70. Potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sînt stabilite prin lege organică. Astfel, stabilirea regulelor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti constituie o prerogativă exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură […]”
    173. Art. 27 alin. (3) din Regulamentul Parlamentului în redacţia Legi nr. 294 din 12 decembrie 2013 stabileşte: „Comisiile permanente emit, de asemenea, avize consultative în vederea asigurării aplicării uniforme a legislaţiei, care nu pot fi folosite ca probe în instanţele de judecată”.
    174. Astfel, conform acestor modificări, avizele consultative emise de către comisiile permanente în vederea aplicării uniforme a legislaţiei nu pot fi folosite ca probe în instanţele de judecată.
    175. Curtea reţine că, în vederea instituirii previzibilităţii şi clarităţii în procesul de înfăptuire a justiţiei, dar şi a evitării situaţiilor arbitrare, Parlamentului îi revine obligaţia de a adopta legi organice ce stabilesc procedura de judecare a cauzelor penale, contravenţionale şi civile.
    176. În acest sens, adoptarea de către legiuitor a legilor organice care ar stabili procedura de judecare a litigiilor deferite instanţelor judecătoreşti, în esenţă, nu contravine prevederilor articolelor 6 şi 114 din Legea Supremă, Curtea urmând a examina fiecare situaţie în mod particular, şi în raport cu alte norme constituţionale.
    177. Astfel, Curtea relevă că sintagma contestată de autorii sesizării, prin care nu pot fi folosite ca probe în instanţele de judecată avizele consultative emise de comisiile permanente în vederea asigurării aplicării uniforme a legislaţiei, aceasta, în particular, reprezintă o normă prin care este reglementată procedura de înfăptuire a justiţiei.
    178. Curtea reţine că, în procesul de înfăptuire a justiţiei, judecătorul este obligat să aplice legea. Avizele comisiilor parlamentare de interpretare a unor prevederi legale nu urmează să influenţeze judecarea cauzei. Or, avizele nu pot avea un caracter obligatoriu, spre deosebire de legile de interpretare, ci unul de recomandare.
    179. Totodată, Curtea relevă că invocarea faptului că articolul 27 alin. (3) din Regulamentul Parlamentului vine în contradicţie cu prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol nu ţine de competenţa Curţii Constituţionale, Curtea nefiind împuternicită de a interpreta actele normative subordonate Constituţiei şi nici de a soluţiona situaţiile de concurenţă a acestora.
    180. Reieşind din aceste considerente, Curtea menţionează că prevederile articolului 27 alin. (3) din Regulamentul Parlamentului, în redacţia Legii nr. 294 din 12 decembrie 2013, sunt constituţionale.
    3.2.2 Privind interzicerea invitării în faţa comisiilor parlamentare a reprezentanţilor puterii judecătoreşti, procuraturii şi ai organului de urmărire penală  [art. 31 alin. (4) şi 36 alin. (1)]
    181. Potrivit art. 60 din Constituţie, organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului este Parlamentul.
    182. Ca reprezentant al poporului, Parlamentul este abilitat cu funcţia de control şi informare a poporului despre modul de realizare a prerogativelor puterii poporului. Astfel, potrivit articolului 66 lit. n) din Constituţie, Parlamentul iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă la interesele societăţii.
    183. Curtea relevă că, întru dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 64 alin. (1), în conformitate cu prevederile Titlului I din Regulamentul Parlamentului, organele de lucru ale Parlamentului, create de el pentru desfăşurarea activităţii sale, sunt comisiile permanente (art. 16). În caz de necesitate, organul legislativ poate constitui, de asemenea, comisii speciale şi comisii de anchetă (articolele 32 şi 34 din Regulament).
    184. Curtea constată că, prin Legea nr. 294 din 12 decembrie 2012 pentru modificarea şi completarea Regulamentului Parlamentului, articolele 31 alin. (4) şi 36 alin. (1) au fost completate cu următoarele prevederi: „Nu pot fi invitaţi în cadrul anchetei reprezentanţii puterii judecătoreşti, procuraturii şi ai organului de urmărire penală pentru prezentarea informaţiilor ce ar putea prejudicia corectitudinea judecării cauzelor şi/sau confidenţialitatea urmăririi penale.”
    185. În acest sens, Curtea reţine că aceste amendamente au fost adoptate în vederea executării Hotărârii nr. 29 din 23 septembrie 2013, prin care Curtea a recunoscut constituţionale alineatele (1) şi (2) ale articolului 36 din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996, în măsura în care nu se aplică exponenţilor autorităţii judecătoreşti, precum şi în măsura în care comisiile parlamentare de anchetă nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane.
    186. Astfel, pornind de la raţionamentele expuse în Hotărârea nr. 29 din 23 septembrie 2013, în faţa comisiilor parlamentare urmează să se prezinte subiecţii de drept care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul.
    187. Curtea atestă că, potrivit art. 66 lit. f) din Constituţie, Parlamentul exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele şi în limitele prevăzute de Constituţie. Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă informaţiile şi documentele cerute de acesta, de comisiile lui şi de deputaţi, iar dacă membrilor Guvernului li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie ( art. 104 din Constituţie).
    188. Curtea observă că, prin modificările adoptate la 12 decembrie 2013, Parlamentul a exclus posibilitatea de a invita/cita reprezentanţii puterii judecătoreşti, procuraturii şi ai organului de urmărire penală în cadrul anchetei pentru prezentarea informaţiilor care ar putea prejudicia corectitudinea judecării cauzelor şi/sau confidenţialitatea urmăririi penale.
    189. Acest lucru se datorează faptului că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art.116 din Constituţie), iar rolul de consiliu de disciplină pentru ei îl are doar Consiliul Superior al Magistraturii (art.123 din Constituţie).
    190. Curtea, în Hotărârea nr. 29 din 23 septembrie 2013, a reţinut că „independenţa externă a judecătorilor nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul personal al acestora, ci în interesul statului de drept şi al persoanelor care solicită şi aşteaptă o justiţie imparţială. Independenţa judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanţie a libertăţii, a respectării drepturilor omului şi a aplicării imparţiale a legii. Imparţialitatea şi independenţa judecătorilor sunt esenţiale pentru a garanta egalitatea părţilor în faţa instanţelor”.
    191. Potrivit Recomandării CE (2010)12 cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile:
    „14. Legea trebuie să prevadă sancţiuni împotriva persoanelor care încearcă să influenţeze judecătorii într-un mod nepotrivit.
    15. Hotărârile trebuie să fie motivate şi pronunţate în mod public. Nu ar trebui să existe vreun alt mod în care judecătorii să fie obligaţi să îşi justifice hotărârile.
    16. Deciziile judecătorilor nu pot face obiectul vreunei reanalizări, în afara procedurilor de atac sau de redeschidere a cauzei, aşa cum sunt ele prevăzute de lege.
    17. Cu excepţia deciziilor privind amnistia, graţierea sau altor măsuri similare, puterile executivă şi legislativă nu pot lua decizii care să invalideze hotărâri judecătoreşti.
    18. Dacă comentează deciziile judecătoreşti, executivul şi legislativul trebuie să evite criticile care ar submina independenţa puterii judecătoreşti sau ar slăbi încrederea publicului în justiţie. De asemenea, acestea ar trebui să evite acţiuni ce pot pune sub semnul întrebării intenţia lor de a respecta deciziile judecătorilor, altele decât cele prin care îşi manifestă intenţia lor de a formula o cale de atac.”
    192. La fel, Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară statuează că:
    „1.4. În exercitarea atribuţiilor sale judiciare, judecătorul trebuie să fie independent faţă de colegii săi magistraţi în legătură cu deciziile sale, pe care el este obligat să le ia independent.”
    193. În comentariul la Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară se menţionează că:
    „41. Obligaţia de a răspunde în faţa oricui, şi în special în faţa unei persoane care ar putea fi prejudiciată de acţiunea judecătorului, este contrară independenţei justiţiei. Cu excepţia motivărilor judecătoreşti sau a altor proceduri prevăzute de lege, judecătorul nu este obligat să îşi justifice soluţia, nici chiar faţă de alţi membri ai sistemului judecătoresc. Dacă o decizie judecătorească dă dovadă de atâta incompetenţă încât să justifice iniţierea acţiunii disciplinare, în acest caz foarte rar judecătorul nu este obligat să „raporteze”, ci să răspundă unei acuzaţii sau unei anchete formale desfăşurate conform legii.”
    194. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit standardelor internaţionale, aceste afirmaţii sunt valabile şi pentru procurori. Astfel, conform Liniilor directoare ale ONU privind rolul procurorilor:
    „4. Statele membre trebuie să se asigure că procurorii sunt capabili să îşi exercite atribuţiile profesionale, fără nici o intimidare, impediment, hărţuire, ingerinţe necorespunzătoare sau expunerea nejustificată la răspundere civilă, penală sau de altă natură.”
    195. În acelaşi context, şi Raportul Comisiei de la Veneţia „Privind standardele europene referitoare la independenţa sistemului judiciar: Partea II – Organele de urmărire penală”, adoptat la cea de-a 85 sesiune plenară (17-18 decembrie 2010), prevede:
    „42. Trebuie luat în considerare faptul că există un risc de presiune populistă în anumite cauze ce pot apărea în faţa Parlamentului, dar şi faptul că responsabilitatea în faţa acestuia poate pune presiune indirectă asupra unui procuror care să evite să ia decizii nepopulare sau care să ia decizii care vor fi populare pentru legislativ. Prin urmare, ar trebui exclusă responsabilitatea în faţa Parlamentului în cauze individuale cu privire la decizii de urmărire sau neurmărire penală.”
    196. Totodată, Curtea, prin Hotărârea nr. 29 din 23 septembrie 2013, a menţionat că singura cale legală de discutare în Parlament a activităţii sistemului judecătoresc şi a procuraturii este examinarea raportului asupra modului de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, prezentat  anual de către Consiliul Superior al Magistraturii Parlamentului şi Preşedintelui Republicii Moldova, pentru informare, conform articolelor 4 alin. (4) lit.d) şi 29 din Legea nr. 947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, şi a raportului despre starea legalităţii şi ordinii de drept din ţară, precum şi despre măsurile întreprinse pentru redresarea ei, prezentat anual Parlamentului de către Procurorul General, conform articolului 27 alin. (3) din Legea nr. 294-XVI din 25 decembrie 2008 cu privire la Procuratură.
    197. Astfel, în Hotărârea menţionată, Curtea a reiterat că orice dispoziţie regulamentară care implică posibilitatea citării unui judecător, procuror în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care statuează separaţia puterilor în stat, independenţa judecătorilor şi procurorilor şi supunerea lor numai legii.
    198. Curtea relevă că, deşi articolul 6 din Constituţie prevede o colaborare între cele trei puteri, aceasta nu presupune subordonarea puterii judecătoreşti de către cea legislativă sau atribuirea de către ultima a unor competenţe de înfăptuire a justiţiei. Or, prezenţa puterii legislative în spectrul juridic se manifestă în mod necesar prin legile care statuează organizarea şi funcţionarea sistemului judiciar, pe de o parte, şi în adoptarea actelor legislative ce urmează a fi aplicate pentru restabilirea şi păstrarea ordinii de drept, pe de altă parte.
    199. Prin urmare, reieşind din considerentele expuse supra, Curtea reţine că prevederile articolelor 31 alin. (4) şi 36 alin. (1) din Regulamentul Parlamentului sunt conforme articolelor 6, 114, 116 alin. (1) şi 125 alin. (5) din Constituţie.
    III. Pretinsa încălcare a articolelor 32 şi 68 din Constituţie
    200. Autorii sesizării au pretins că articolele 61 alin. (4), 105 alin. (2) şi (6), şi 132 lit. d¹) şi d²) din Regulamentul Parlamentului încalcă articolul 32 din Constituţie, potrivit căruia:
    „(1) Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil.
    (2) Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie.
    (3) sînt interzise şi pedepsite prin lege contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional.”
    201. De asemenea, autorii sesizării au menţionat că articolele contestate încalcă şi articolul 68 alin. (1) din Constituţie, care prevede:
    „(1) În exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul poporului.”
    1. Argumentele autorilor sesizării
    202. În opinia autorilor sesizării, articolele 61 alin. (4), 105 alin. (2) şi (6) şi 132 lit. d¹)şi d²) din Regulamentul Parlamentului constituie o imixtiune în activitatea de exercitare a mandatului de deputat şi contravin art. 32 şi 68 din Constituţie, potrivit cărora deputatul are dreptul la libertatea de exprimare, iar în exercitarea atribuţiilor sale este în serviciul poporului.
    2. Argumentele autorităţilor
    203. Potrivit opiniei prezentate de Guvern, respectivele prevederi au un scop legitim – cel al asigurării unei activităţi eficiente a Parlamentului şi evitarea cazurilor de împiedicare de către deputaţi a desfăşurării normale a şedinţelor plenare, inclusiv a tentativelor de violenţă în forul legislativ.
    3. Aprecierea Curţii
    204. Legea Supremă, prin articolul 32, garantează oricărui cetăţean libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil.
    205. Libertatea de exprimare reprezintă unul din fundamentele societăţii democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului ei, care asigură dezvoltarea ei şi autorealizarea fiecărei persoane.
    206. Curtea reţine că, ţinând cont de principiile democraţiei şi pluralismului politic, consfinţite de articolul 1 alin. (3) din Constituţie, garantarea libertăţii de exprimare a deputaţilor constituie un element fundamental al mandatului acestora.
    207. Curtea menţionează că mandatul de parlamentar exprimă relaţia parlamentarului cu întregul popor, în serviciul căruia este. Astfel, sintagma “a fi în serviciul poporului” de la articolul 68 alin. (1) din Constituţie înseamnă că, din momentul alegerii şi până la încetarea mandatului, fiecare deputat devine reprezentantul poporului în integralitatea sa şi are drept misiune să servească interesului comun, cel al poporului, şi nu doar partidului din care provine. În exercitarea mandatului, parlamentarul se supune numai Constituţiei, legilor şi trebuie să adopte atitudini care, potrivit conştiinţei sale, servesc binelui public.
    208. Astfel, conţinutul politic, atât parlamentar, cât şi extraparlamentar, al mandatului se realizează prin drepturile politice ale deputaţilor, unul dintre acestea fiind libertatea de exprimare, specifică parlamentarilor prin dreptul la cuvânt şi dreptul la vot.
    209. Independenţa opiniei deputatului este garantată. Or, potrivit articolului 71 din Constituţie, deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridic pentru voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului.
    210. Curtea observă că, prin modificările adoptate la Regulamentul Parlamentului, luările de cuvânt în cadrul şedinţelor plenare nu vor putea depăşi 7 minute pentru fracţiunile parlamentare şi 5 minute pentru deputaţi.
    211. Curtea menţionează că prin respectivele amendamente s-a făcut o delimitare între timpul acordat fracţiunilor parlamentare şi cel acordat deputaţilor.
    212. În acelaşi timp, Curtea reţine că acestea vizează doar luările de cuvânt ale deputaţilor la dezbaterea proiectului de lege în prima lectură şi luările de cuvânt pe marginea proiectelor incluse în ordinea de zi.
    213. În acelaşi timp, Curtea observă că deputatul, în cadrul pregătirii proiectului de lege pentru dezbatere în a doua lectură, are la dispoziţie 10 zile pentru a prezenta amendamente comisiei sesizate în fond (art. 65 alin. (2)) şi 2 minute pentru a-şi argumenta propunerile în cadrul dezbaterii proiectului pe articole, în cazul în care amendamentele propuse au fost respinse (art. 68 alin. (2)).  De asemenea, potrivit art. 70 alin. (3) din Regulamentul Parlamentului, deputatul are la dispoziţie 3 minute pentru luările de cuvânt în cadrul dezbaterii proiectului de lege în a treia lectură, în cazul în care amendamentele prezentate nu au fost luate în consideraţie.
    214. Astfel, Curtea reţine că limitarea timpului de exprimare a deputatului nu aduce atingere esenţei mandatului reprezentativ şi dreptului la libertatea de exprimare a deputatului în substanţa sa, ci condiţionează exerciţiul său de îndeplinirea unei cerinţe – încadrarea în durata de timp stabilită.
    215. La fel, Curtea menţionează că prin completările operate la art. 132 din Regulamentul Parlamentului a fost restricţionat accesul în incinta Parlamentului cu echipamente portabile de amplificare a sunetului sau obiecte, care ar putea tulbura ordinea, precum şi s-a interzis blocarea tribunelor şi accesul în sala de şedinţe a Parlamentului.
    216. Astfel, cu referire la opinia autorilor sesizării precum că respectivele acţiuni ţin de dreptul la protest parlamentar, Curtea, prin Hotărârea nr.8 din 19 iunie 2012, a subliniat că protestul parlamentar constituie o metodă de luptă politică, o acţiune a unui deputat sau a unui grup de deputaţi, ca ripostă la o anumită acţiune a majorităţii, prin care se exprimă o manifestare, fără acte de violenţă, a opoziţiei împotriva unor acte sau decizii care sînt considerate ilegale sau contrare interesului comun, cu scopul de a obţine cedări.
    217. Respectiv, acţiunile deputaţilor care perturbează desfăşurarea în condiţii normale a şedinţelor plenare ale Parlamentului nu pot fi considerate ca protest parlamentar.
    218. Reieşind din cele menţionate, Curtea reţine că prevederile articolelor 61 alin. (4), 105 alin. (2) şi (6), şi 132 lit. d1) şi d2) din Regulamentul Parlamentului au drept scop asigurarea bunei activităţi a legislativului şi nu aduc nici o atingere articolului 32 din Constituţie.
    În temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit. a) şi 68 din Codul Jurisdicţiei Constituţionale, Curtea Constituţională
    1. Se admit parţial sesizările deputaţilor în Parlament dnii Igor Vremea, Artur Reşetnicov, Igor Dodon, Ion Ceban, Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu şi dna Corina Fusu privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Regulamentul Parlamentului.
    2. Se recunosc constituţionale prevederile articolelor 27 alin. (3), 31 alin. (4), 36 alin. (1), 46 alin. (1)-(2), 47 alin. (13)-(15), 60 alin. (5), 61 alin. (4), 105 alin. (2) şi (6), 132 lit. d¹) şi d²), 133 alin. (6) şi 1391 alin. (2) şi (3) din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996.
    3. Se declară neconstituţional alineatul (3) al articolului 88 din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996.
    4. Se sistează procesul privind controlul constituţionalităţii prevederilor articolelor 63 alin. (3), 102 alin. (7) şi 129 alin. (4) din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996.
    5. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE                Alexandru TĂNASE

    Nr. 20. Chişinău, 4 iunie 2014.

     PCC-01/9a                                Chişinău, 4 iunie 2014
                                                       Parlamentul Republicii Moldova


    Prin Hotărârea nr.20 din 4 iunie 2014, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii mai multor prevederi din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996.
    Astfel, Curtea a recunoscut constituţional alin. (5) al art. 60 din Regulamentul Parlamentului, potrivit căruia unele proiecte de legi, la solicitarea Preşedintelui şedinţei Parlamentului sau a unei fracţiuni parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, pot fi supuse dezbaterilor şi adoptării în regim de urgenţă.
    În acelaşi timp, Curtea a menţionat că examinarea de urgenţă a unor proiecte de legi de către Parlament, suplimentar celor prezentate de către Guvern, poate viza doar comprimarea termenelor, şi nu excluderea sau eludarea unor etape ale procedurii legislative (avizarea proiectului cu entităţile interesate, organizarea consultărilor în caz de necesitate etc.). Astfel, chiar şi în cazul aplicării procedurii de urgenţă Parlamentul urmează să respecte etapele legislative enunţate în Regulamentul Parlamentului şi în Legea nr. 780 din 27 decembrie 2001 privind actele legislative.
    Astfel, Curtea subliniază necesitatea respectării tuturor procedurilor legislative, inclusiv la adoptarea proiectelor de legi în regim de urgenţă la solicitarea Preşedintelui şedinţei Parlamentului sau a unei fracţiuni parlamentare.

    „PREȘEDINTE                                             Alexandru TĂNASE