În numele Republicii Moldova,
    Curtea Constituţională, statuând în componenţa:
    Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,
    Dl Aurel BĂIEŞU,
    Dl Igor DOLEA,
    Dl Tudor PANŢÎRU,
    Dl Victor POPA,
    Dl Petru RAILEAN, judecători,
    cu participarea dnei Dina Musteaţa, grefier,
    Având în vedere sesizarea depusă la 11 aprilie 2014,
    înregistrată la aceeaşi dată,
    Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,
    Având în vedere actele şi lucrările dosarului,
    Deliberând în şedinţă plenară închisă,
    Pronunţă următoarea hotărâre:
    PROCEDURA
    1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 11 aprilie 2014, în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit.a) din Constituţie, 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de către deputaţii în Parlament, dna Maria Postoico, dnii Anatolie Zagorodnîi, Igor Vremea şi Eduard Muşuc pentru controlul constituţionalităţii Art.II al Legii nr.56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002.
    2. Autorii sesizării au pretins că prevederile Art.II al Legii nr.56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova contravine articolelor 1, 7, 16, 22, 54, 114 din Constituţie, precum şi articolelor 6, 7, 14 şi 17 din Convenţia pentru  apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 19 mai 2014 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.
    4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Misiunii norvegiene de experţi pentru promovarea supremaţiei legii în Moldova (NORLAM) şi altor asociaţii obşteşti.
    5. În şedinţa plenară publică a Curţii sesizarea a fost susţinută de dl Igor Vremea. Parlamentul a fost reprezentat de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice generale a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Nicolae Eşanu, viceministru al justiţiei, reprezentantul permanent al Guvernului la Curtea Constituţională.
    ÎN FAPT
    6. La 4 aprilie 2014 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr.56 pentru completarea articolului 60 din Codul penal.
    7. Articolul II al legii prevede că, prin derogare de la prevederile articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova, prescripţia tragerii la răspundere penală nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu ori neglijenţă în serviciu în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente, pentru care, la data intrării în vigoare a legii, nu a expirat termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală.
    LEGISLAŢIA PERTINENTĂ
    8. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O.,1994, nr.1) sunt următoarele:
    „[…]
    (3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”
    „Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.”
„Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.”
    „(1) Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică.
    (2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”
    „(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
    (2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.
    […]”
    9. Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002 (republicat în M.O., 2009, nr. 72-74, art.195) sunt următoarele:
    „(1) Prezentul cod este unica lege penală a Republicii Moldova.
    (2) Codul penal este actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.
    (3) Prezentul cod se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.”
    „(1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.
    (2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv.”
    „(1) Persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii au expirat următoarele termene:
    a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare;
    b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
    c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;
    d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
    e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave.
    […]
    (8) Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război, infracţiuni de tortură, tratament inuman sau degradant sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, indiferent de data la care au fost săvârşite.”
    10. Prevederile relevante ale Legii nr. 56  din  4 aprilie 2014 pentru completarea articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (M.O., 2014, nr.86, art. 207) sunt următoarele:     „Art.I. – La articolul 60 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.72–74, art.195), cu modificările ulterioare, alineatul (8) se completează în final cu textul “, indiferent de data la care au fost săvârşite”.
    Art.II. – Prin derogare de la prevederile articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova, prescripţia tragerii la răspundere penală nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu ori neglijenţă în serviciu în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente, pentru care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, nu a expirat termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală.”
    11. Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997, M.O. nr. 54-55/502, 1997), în continuare – „Convenţia Europeană”, sunt următoarele:
    „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate  împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori a securităţii naţionale  într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
    […]”
    „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care,  momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
    2. Prezentul  articol  nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”
    ÎN DREPT
    12. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă neaplicarea prescripţiei tragerii la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu ori neglijenţă în serviciu în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente, pentru care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 56 din 4 aprilie 2014, nu a expirat termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală.
    13. Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexe, precum principiile legalităţii, securităţii juridice, accesibilităţii şi previzibilităţii legii, neretroactivităţii legii penale.
    A. ADMISIBILITATEA
    14. În conformitate cu decizia sa din 19 mai 2014 Curtea a reţinut că, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, articolului 4 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolului 4 alin. (1) lit. a) din Codul jurisdicţiei constituţionale, sesizarea prezentată ţine de competenţa Curţii Constituţionale.
    15. Articolele 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale abilitează deputatul în Parlament cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.
    16. Curtea observă că prevederile contestate au fost adoptate prin derogare de la dispoziţiile articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova.
    17. Curtea constată că prevederile Legii nr. 56 din 4 aprilie 2014 nu au mai făcut obiectul controlului constituţionalităţii. Prin urmare, sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.
    18. Curtea contată că a fost legal sesizată şi este competentă să hotărască asupra constituţionalităţii prevederilor Art. II al Legii nr.56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova.
    19. Curtea reţine că autorii sesizării au invocat pretinsa încălcare a articolelor 22, 23, 54 şi 114 din Constituţie.
    20. Curtea reţine că prerogativa care i-a fost acordată prin articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie presupune stabilirea corelaţiei dintre normele contestate şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia.
    21. În context, Curtea nu atestă nici un raport de cauzalitate între normele contestate şi art.114 din Constituţie, potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti.
    22. Pentru a elucida corespunderea dispoziţiilor contestate cu normele constituţionale, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolului 22 combinat cu articolele16, 23 din Constituţie, precum şi cu prevederile actelor internaţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene.
    23. Autorii sesizării pretind că normele contestate încalcă articolul 22 din Constituţie, care prevede:
    „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.”
    24. La fel, autorii sesizării invocă şi încălcarea articolului 16 din Constituţie, potrivit căruia:
    „(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului.
    (2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.”
    25. De asemenea, autorii sesizării consideră că prevederile contestate vin în contradicţie şi cu articolul 23 din Constituţie, potrivit căruia:
    „(1) Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică.
    (2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”
    1. Argumentele autorilor sesizării
    26. Autorii sesizării au menţionat că legea contestată conţine grave abateri de la principiile legalităţii, securităţii juridice, accesibilităţii, previzibilităţii legii şi neretroactivităţii legii penale.
    27. În argumentarea sesizării, autorii invocă necesitatea asigurării calităţii legii în procesul de legiferare, întrucât, pentru a fi respectată, legea trebuie să fie clară, precisă şi previzibilă, astfel încât individul să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un fapt/acţiune determinată.
    28. De asemenea, autorii sesizării susţin că norma contestată încalcă principiul neretroactivităţii legii, deoarece duce la înrăutăţirea situaţiei persoanelor potenţial vinovate de săvârşirea unor infracţiuni, în cazul cărora prescripţia pentru tragerea la răspundere penală are scadenţă imediat sau în viitorul imediat apropiat.
    2. Argumentele autorităţilor
    29. Potrivit opiniei Parlamentului, prevederile contestate au caracterul unei legi penale speciale, care derogă de la dreptul comun, stabilind, în funcţie de anumite circumstanţe, noi reguli, aplicabile în exclusivitate unor categorii de raporturi sociale sau subiecte strict determinate.
    30. Astfel, imprescriptibilitatea tragerii la răspundere penală în cazul infracţiunilor comise în timpul evenimentelor din aprilie 2009 a fost declarată datorită gravităţii atingerii valorilor sociale ocrotite prin incriminarea lor, ce necesită implicare şi reacţii ferme din partea statului. Aceste circumstanţe motivează intervenţia legislatorului prin adoptarea unei legi speciale, optând pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, pentru infracţiunile de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, neglijenţă în serviciu doar în cazul în care acestea au fost comise în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 şi care au legătură cu aceste evenimente.
    31. Preşedintele Republicii Moldova în opinia prezentată menţionează că, potrivit art. 60 alin. (1) şi art. 72 alin. (3) lit. n) din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem şi unica autoritate legislativă, care prin lege organică reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora.
    32. Potrivit Preşedintelui, complexitatea dosarelor din aprilie 2009, precum şi necesitatea efectuării unei anchete corecte, nu a permis ca până în prezent organele de anchetă şi instanţele de judecată să stabilească şi să tragă la răspundere penală persoanele care se fac vinovate de acţiunile incriminate.
    33. Astfel, ţinând  cont de faptul că termenul de prescripţie de 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave expira în aprilie 2014, legislativul, în deplină concordanţă cu competenţele sale constituţionale, a adoptat legea contestată, reglementând o derogare de la normele penale generale.
    34. Totodată, cu referire la neretroactivitatea legii penale, în opinia şefului statului se menţionează că legea contestată nu introduce noi infracţiuni şi nu modifică pedepsele.
    35. Potrivit reprezentantului Guvernului, în măsura în care termenul de prescripţie a început să curgă până la intrarea în vigoare a legii noi şi continuă, nu suntem în prezenţa retroactivităţii legii. Conform principiului aplicării imediate a legii noi, acesta trebuie să se aplice faptei care se află în derulare la momentul în care legea a fost adoptată.
    36. În cazul prescripţiei nu suntem în prezenţa unui drept care aparţine cetăţeanului, dreptul acestuia este unul mai general, care ţine de securitatea raporturilor juridice, şi anume dreptul la un proces echitabil.
    37. Reprezentantul Guvernului a subliniat că eliminarea prescripţiilor pentru infracţiunile săvârşite la 7 aprilie 2009 ar putea comporta aspecte de neconstituţionalitate sub aspectul proporţionalităţii şi justificării interesului public deosebit.
    38. Curtea Supremă de Justiţie menţionează că extinderea termenului de prescripţie la infracţiuni diferenţiate pe criteriul laturii obiective poate ridica probleme de constituţionalitate şi conformitate cu prevederile Convenţiei Europene.
    3. Aprecierea Curţii
    3.1. Principii generale
    39. Curtea reţine că, potrivit articolului 1 alin.(3) din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
    40. În Hotărârea nr.4 din 22 aprilie 2013 Curtea Constituţională, cu referire la Raportul Comisiei de la Veneţia privind statul de drept (CDL-AD(2011) 003 rev, Strasbourg, 4 aprilie 2011), a subliniat:
    „54. Exigenţele statului de drept presupun asigurarea legalităţii, securităţii juridice, interzicerea arbitrarului, accesul la justiţie în faţa instanţelor judecătoreşti independente şi imparţiale, inclusiv controlul judiciar al actelor administrative, respectarea drepturilor omului, nediscriminarea şi egalitatea în faţa legii.”
    41. Astfel, în conformitate cu jurisprudenţa sa anterioară, Curtea reiterează că principiul statului de drept fundamentează exigenţa unei protecţii adecvate împotriva arbitrarului din partea puterii publice.
    42. Totodată, Curtea reţine că preeminenţa dreptului ţine de esenţa statului de drept. Principiul preeminenţei dreptului impune ca orice imixtiune a autorităţilor în dreptul individului să fie supusă unui control strict.
    43. Curtea reţine că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului şi ale statului de drept îl constituie principiul legalităţii. Legalitatea, ca principiu de bază al statului de drept, determină conformitatea normei sau a actului juridic cu normele superioare care stabilesc condiţii de procedură privind edictarea normelor juridice.
    44. Preeminenţa dreptului se asigură prin întreg sistemul de drept, inclusiv prin normele penale, acestea caracterizându-se prin anumite trăsături proprii, distinctive în raport cu alte categorii de norme, ce se diferenţiază între ele prin caracterul şi structura lor, prin sfera de incidenţă.
    45. Astfel, în materie penală, preeminenţa dreptului generează următoarele principii, şi anume: principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor; principiul inadmisibilităţii aplicării extensive a legii penale, în detrimentul persoanei, în special, prin analogie; principiul aplicării legii penale în timp; neretroactivitatea legii penale, cu excepţia legii penale mai favorabile.
    46. Curtea menţionează că o lege penală comportă un caracter general, ea reglementând situaţii şi incriminând fapte care sunt aplicabile pentru subiecţi nedeterminaţi şi fără a avea caracter particular sau concret.
    47. Totodată, Curtea reţine că incriminarea faptelor în legile penale, stabilirea pedepsei pentru ele, precum şi alte reglementări, cum ar fi prescriptibilitatea răspunderii penale, se întemeiază pe raţiuni de politică penală.
    48. În contextul celor enunţate, Curtea menţionează că, în conformitate cu prevederile articolelor 60 şi 66 din Constituţie, adoptarea legilor constituie prerogativa exclusivă a Parlamentului. Totodată, orice reglementare urmează a fi în limitele principiilor statuate în sistemul de drept în vigoare şi să se subscrie principiului preeminenţei dreptului.
    3.2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză
    - Aplicarea legii penale
    49. Analizând prevederile articolului II al legii contestate, Curtea consideră necesar a examina instituţia prescripţiei penale şi efectelor acesteia asupra persoanei în corelaţie cu principiul constituţional al neretroactivităţii legii penale.
    50. Curtea reţine că, potrivit articolului 22 din Constituţie, nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.
    51. În context, Curtea menţionează că în materie penală se aplică legea în vigoare la momentul comiterii faptei, şi nu legea intrată în vigoare după consumarea infracţiunii, cu excepţia legii mai favorabile, care are efect retroactiv.
    52. Reglementări privind efectul retroactiv al legii penale se cuprind în art. 10 din Codul penal, potrivit căruia:
    „(1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.
    (2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv.”
    53. Astfel, în sensul art. 22 din Constituţie în coroborare cu art.10 din Codul penal, neretroactivitatea legii penale vizează orice circumstanţă care duce la înrăutăţirea situaţiei persoanei, fără a se limita doar la mărimea şi categoria pedepsei aplicate, astfel încorporând şi instituţia prescripţiei tragerii la răspundere penală.
    54. Curtea reţine că necesitatea reglementării prescripţiei tragerii la răspundere penală reiese din chintesenţa acestei instituţii, or răspunderea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin constrângere, trebuie să intervină cât mai curând după săvârşirea infracţiunii. Justificarea prescripţiei este strâns legată de raţiunea represiunii penale, care, după trecerea unui interval îndelungat de timp de la săvârşirea infracţiunii, devine ineficientă în raport cu scopul pedepsei penale.
    55. La fel, raţiunea reglementării prescripţiei răspunderii penale o constituie garantarea securităţii juridice prin fixarea unor termene pentru intentarea acţiunilor penale şi prevenirea unor atingeri dreptului la apărare.
    56. Curtea menţionează că posibilitatea aplicării retroactive a prescripţiei tragerii la răspundere penală variază în sistemele de drept şi depinde de calificarea dată acesteia, în sens material sau procesual.
    57. Astfel, în statele în care prescripţia este calificată în sens material se aplică prevederile legale în vigoare la momentul comiterii faptei infracţionale, aplicarea retroactivă fiind posibilă doar dacă este mai favorabilă.
    58. În acelaşi timp, calificarea în sens procesual determină aplicarea imediată a legii oricărei proceduri supuse modificării, indiferent de momentul săvârşirii faptei infracţionale.
    59. În contextul celor menţionate mai sus, Curtea Europeană în jurisprudenţa sa admite posibilitatea modificării termenelor de prescripţie de tragere la răspundere penală pentru infracţiunile al căror termen nu a expirat, în funcţie de calificarea dată de legislaţia naţională – materială sau procesuală.
    60. Astfel, în cauza Coeme şi alţii vs. Belgia Curtea Europeană a menţionat:
    „Dacă legea naţională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripţie penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripţie în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării”.
    61. Totodată, în cauza „Asociaţia 21 Decembrie 1989” şi alţii vs. România din 24 mai 2011, Curtea Europeană a menţionat:
    „144. […] Curtea nu poate accepta ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi autorităţile au rămas inactive.”
    62. La fel, în cauza Scoppola vs. Italia (nr.2) din 17 septembrie 2009, Curtea Europeană a reţinut:
    „109.[…] articolul 7 § 1 din Convenţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, dar de asemenea şi implicit principiul retroactivităţii legii penale mai blânde. Acest principiu se transpune prin regula după care, dacă legea penală în vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi legile penale posterioare, adoptate înainte de pronunţarea unei decizii definitive, sunt diferite, judecătorul trebuie să o aplice pe aceea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile acuzatului.”
    63. Curtea reţine că instituţia prescripţiei penale în Republica Moldova este inserată în legea penală (lege materială).
    64. Astfel, potrivit art. 60 alin. (1) din Codul penal, persoana se eliberează de răspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii au expirat următoarele termene: a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare; b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave; c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave; d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave; e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave.
    65. Curtea reţine că, potrivit art. 60 alin. (2) din Codul penal, prescripţia răspunderii penale se aplică în funcţie de fapta săvârşită, ea având efecte din ziua săvârşirii infracţiunii şi până la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată.
    66. În acelaşi timp, Curtea reţine că, potrivit legii contestate, prin derogare de la prevederile articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova, prescripţia tragerii la răspundere penală nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu ori neglijenţă în serviciu în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente, pentru care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, nu a expirat termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală.
    67. Contrar legii derogatorii citate mai sus, Codul penal stabileşte la art. 60 alin. (8) imprescriptibilitatea tragerii la răspundere penală doar pentru săvârşirea infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război, infracţiuni de tortură, tratament inuman sau degradant sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
    68. Curtea observă că, prin interpretarea sistemică a legii penale a Republicii Moldova, instituţia prescripţiei tragerii la răspundere penală este reglementată în coroborare cu instituţia pedepsei penale. Agravarea pedepsei conduce în mod direct la schimbarea prescripţiei.
    69. Astfel, Curtea reţine că termenul de prescripţie variază în funcţie de gravitatea pedepsei.
    70. Curtea menţionează că, prin norma contestată, extinderea prescripţiei nu modifică gradul prejudiciabil al infracţiunilor de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, neglijenţă în serviciu, limitele pedepselor respectivelor infracţiuni fiind nemodificate de către legiuitor.
    71. Deci, Curtea reţine că reglementarea unor termene de prescripţie diferite de tragere la răspundere penală pentru aceleaşi categorii de infracţiuni (abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, neglijenţă în serviciu) instituie un tratament discriminatoriu între persoanele care au săvârşit aceleaşi categorii de infracţiuni în aceeaşi perioadă de timp.
    72. În acelaşi timp, Curtea reţine că infracţiunile de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu, neglijenţă în serviciu sunt calificate ca infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave.
    73. De asemenea, Curtea reţine că doar pentru infracţiunile uşoare şi mai puţin grave termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală este de 2 şi 5 ani, pe când pentru infracţiunile grave  termenul este de 15 ani.
    74. Respectiv, Curtea reţine că pasivitatea şi incapacitatea organelor de drept de a investiga faptele de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu şi neglijenţă în serviciu săvârşite în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 nu poate justifica o asemenea intervenţie legislativă prin adoptarea normelor penale derogatorii. Ineficienţa şi inacţiunea organelor de drept nu poate avea ca efect aplicarea cu efect retroactiv a prevederilor care înrăutăţesc situaţia persoanei.
    75. Curtea reiterează că legislativul păstrează deplina competenţă pentru a adopta reglementări de natură penală, inclusiv poate modifica prescripţia penală, fie în sensul micşorării sau extinderii termenului, fie al eliminării totale a prescripţiei din legea penală, însă aceste modificări trebuie să fie încorporate în Codul penal, ca unica lege penală, potrivit art. 1 din Codul penal al Republicii Moldova, dar nu prin legi derogatorii. La fel, orice modificări legislative nu trebuie să desconsidere principiile sistemului de drept deja statuate de către legiuitorul însuşi. Raţiunea legii penale are ca pilon de bază proporţionalitatea pedepselor cu gradul prejudiciabil al faptelor comise, independent de circumstanţele comiterii lor.
    76. Astfel, orice reglementare de drept penal trebuie să fie conformă cu principiile fundamentale ale dreptului penal şi cu exigenţele prealabile ale protecţiei drepturilor fundamentale, prin exactitate respectând principiul legalităţii.
    77. Din cele menţionate Curtea reţine că derogarea de la prevederile articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova şi stabilirea imprescriptibilităţii tragerii la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu ori neglijenţă în serviciu în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente, pentru care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 56 din 4 aprilie 2014, nu a expirat termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală, contravine prevederilor articolelor 22 şi 16 din Constituţie.
    - Calitatea legii
    78. Curtea reţine că legea penală constituie un ansamblu de reguli juridice, formulate într-o manieră clară, concisă şi precisă.
    79. În Raportul Comisiei de la Veneţia privind preeminenţa dreptului (adoptat la cea de-a 86-a sesiune plenară, 25-26 martie 2011) s-a stabilit:
    „47. Parlamentul nu poate deroga de la drepturile fundamentale adoptând texte ambigue de legi. Cetăţenii trebuie să se bucure de o protecţie juridică esenţială în faţa statului şi instituţiilor sale.”
    80. Curtea menţionează că, potrivit articolului 23 din Constituţie, statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle, făcând accesibile în acest sens toate legile.
    81. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a menţionat că persoana este în drept să cunoască, în termeni foarte clari, ce acte şi omisiuni sunt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală (cauza Kokkinakis vs. Grecia din 25 mai 1993). Atunci când un act este privit ca infracţiune, judecătorul poate să precizeze elementele constitutive ale infracţiunii, dar nu să le modifice, în detrimentul acuzatului, iar modul în care el va defini aceste elemente constitutive trebuie să fie previzibil pentru orice persoană consultată de un specialist (cauza  X. vs. Regatul Unit din 7 mai 1982).
    82. De asemenea, în cauza E.K. vs. Turcia din 7 februarie 2002, Curtea Europeană reafirmă cerinţele previzibilităţii legii penale şi formulării suficient de clare: „Această condiţie se consideră îndeplinită atunci când justiţiabilul, citind textul dispoziţiei pertinente şi, în caz de necesitate, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţele judecătoreşti, poate să ştie pentru ce acţiuni şi inacţiuni poate fi supus răspunderii penale (§51)”.
    83. Curtea reţine că legea penală are repercusiunile cele mai dure comparativ cu alte legi sancţionatoare, ea incriminează faptele cele mai prejudiciabile, respectiv, norma penală trebuie să dispună de o claritate desăvârşită pentru toate elementele componenţei infracţiunii în cazul normelor din partea specială a legii penale. Această condiţie este indispensabilă şi în cazul normelor din partea generală a legii penale.
    84. Formulele generale şi abstracte într-un caz concret pot afecta funcţionalitatea legii penale, aplicarea ei coerentă şi sistemică, ceea ce ar denatura principiul calităţii legii.
    85. Curtea observă că norma contestată stabileşte imprescriptibilitatea răspunderii penale pentru fapte desfăşurate într-o perioadă/dimensiune temporală, şi anume: „în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente.”
    86. Curtea reţine că „timpul săvârşirii faptei” este un element inerent al componenţei infracţiunii, care urmează a fi indicat cu precizie, în conformitate cu prevederile art. 9 din Codul penal, potrivit  căruia „timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.”
    87. Curtea menţionează că, în contextul legii penale, termenul „eveniment”, utilizat în norma contestată, comportă caracter ambiguu din perspectiva că nu exprimă nici fapta, nici timpul, nici locul infracţiunii, ca semn al componenţei infracţiunii.
    88. Termenul „eveniment” poate implica atât prezenţa factorului uman (manifestaţii, întrevederi, reuniuni, proteste etc.), cât şi lipsa acestuia (de exemplu, evenimente naturale de origine tehnogenă etc.).
    89. Nici sintagma „în legătură cu aceste evenimente”, din punctul de vedere al timpului săvârşirii faptei prejudiciabile (ca semn inerent al componenţei infracţiunii), nu contribuie la asigurarea clarităţii şi previzibilităţii normei contestate.
    90. Curtea reţine că principiul calităţii legii exclude în mod imperios posibilitatea incriminării şi definirii infracţiunilor într-o formulă ambiguă şi incertă.
    91. Din raţionamentele expuse, Curtea conchide că norma în partea privind „în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente”, din punctul de vedere al calităţii legii, încalcă principiul lex certa.
    92. Prin urmare, norma legală supusă controlului constituţionalităţii încalcă exigenţele clarităţii şi previzibilităţii, astfel cum acestea au fost definite în jurisprudenţa Curţii Europene, şi pune în pericol principiul securităţii raporturilor juridice şi, implicit, atentează la drepturile fundamentale.
    93. În acelaşi timp, a fortiori, trebuie  subliniat faptul că legea penală a Republicii Moldova este supusă principiului codificării. În acest sens, Codul penal este un act legislativ unic, expus într-o formă unitară, omogenă, care cuprinde toate normele juridice din dreptul penal.
    94. Astfel, prin prisma preeminenţei dreptului şi a principiilor aplicării legii penale, Curtea menţionează că  legiuitorul urmează să respecte statutul legii penale în raport cu întregul sistem de acte normative.
    În temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 60, 61, 62 lit. a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale,  Curtea Constituţională
    1. Se admite sesizarea deputaţilor în Parlament dna Maria Postoico şi dnii Anatolie Zagorodnîi, Igor Vremea şi Eduard Muşuc.
    2. Se declară neconstituţional articolul II al Legii nr.56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002.
    3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE                    Alexandru TĂNASE

    Nr. 14. Chişinău, 27 mai 2014.