OMDIM52/2007
ID intern unic:  325924
Версия на русском
Fişa actului juridic

Republica Moldova
MINISTERUL DEZVOLTĂRII INFORMAŢIONALE
ORDIN Nr. 52
din  28.04.2007
cu privire la aprobarea a două reglementări tehnice
Publicat : 01.06.2007 în Monitorul Oficial Nr. 74-77     art Nr : 353

    MODIFICAT

    OMTIC98 din 30.11.15, MO332-339/11.12.15 art.2399; în vigoare 11.12.15



    În temeiul Legii nr. 420-XVI din 22.12.2006 privind activitatea de reglementare tehnică şi întru executarea Hotărîrii Guvernului nr. 873 din 30.07.2004 cu privire la aprobarea Programului naţional de elaborare a reglementărilor tehnice,

ORDON:


    1. A aproba reglementarea tehnică “Radiocomunicaţii şi radiodifuziune. Utilizarea efectivă a spectrului de frecvenţe şi evitarea perturbaţiilor nocive” (se anexează).

    2. A aproba reglementarea tehnică “Sisteme de televiziune analogică prin eter şi cablu. Norme şi parametri” (se anexează).

    3. Prezentele reglementări tehnice vor intra în vigoare în termen de trei luni de la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

   4.  Asigurarea publicării reglementărilor respective se pune în sarcina dlui T. Ciclicci, director al ÎS “Inspectoratul de Stat al Comunicaţiilor” şi dlui V. Bădulescu, Director al ÎS  “Radiocomunicaţii”.

    5. Controlul executării prezentului ordin se pune în sarcina dlui P. Buceaţchi, viceministrul dezvoltării informaţionale.


    MINISTRUL DEZVOLTĂRII

    INFORMAŢIONALE                                                  Vladimir MOLOJEN


    Nr. 52. Chişinău, 28 aprilie 2007.


Reglementare tehnică
„Radiocomunicaţii şi radiodifuziune. Utilizarea efectivă a
spectrului de frecvenţe şi evitarea perturbaţiilor nocive”
1. Domeniul de aplicare
    Prezenta Reglementare tehnică se referă la utilizarea efectivă a spectrului de frecvenţe radioelectrice şi evitarea perturbaţiilor nocive pentru asigurarea compatibilităţii electromagnetice a echipamentelor tehnice de radiocomunicaţii şi radiodifuziune cu destinaţie neguvernamentală.
2. Terminologie
    Termenii utilizaţi în prezenta reglementare tehnică au următoarele semnificaţii:
    Alocare (a unei frecvenţe sau a unui canal radio): înscrierea canalului radio determinat în planul coordonat, primit de către conferinţa competentă, cu scopul utilizării lui de către una sau mai multe administraţii pentru serviciile de radiocomunicaţii terestre sau spaţiale în una sau mai multe ţări indicate sau zone geografice, în condiţii determinate.
    Asignare (a unei frecvenţe sau canal radio): Autorizarea dată, de către autoritatea competentă, unei staţii de radiocomunicaţii pentru a utiliza o anumită frecvenţă radio sau un canal radio în condiţiile specificate.
    Atribuire (a unei benzi de frecvenţă): Înscrierea în Tabelul atribuirii benzilor de frecvenţe, a unei benzi de frecvenţe determinate, în scopul utilizării sale de către unul sau mai multe servicii de radiocomunicaţii terestre sau spaţiale, sau de către serviciul de radioastronomie, în condiţii specificate.
    BRIFIC – Radiocommunication Bureau International Frequency Information Circular.
    Compatibilitate electromagnetică (CEM): Capacitatea unui echipament de a funcţiona satisfăcător in cîmpul electromagnetic înconjurător, fără a produce perturbări prejudiciabile altor echipamente.
   
DVB-T – standard european de televiziune digitală terestră (Digital Video Broadcasting - Terrestrial).
    [Pct.2 noțiunea în redacția OMTIC98 din 30.11.15, MO332-339/11.12.15 art.2399; în vigoare 11.12.15]
   
DVB-T2 – standard european de televiziune digitală terestră de generaţia a doua (Digital Video Broadcasting - Second Generation Terrestrial)
    [Pct.2 noțiunea introdusă prin OMTIC98 din 30.11.15, MO332-339/11.12.15 art.2399; în vigoare 11.12.15]
    Emisie: radiaţie produsă, sau producerea unei radiaţii de către o staţie radio emiţătoare. De exemplu, energia radiată de către oscilatorul local al unui receptor radio nu este o emisie, ci o radiaţie.
    Emisii neesenţiale : Emisii pe una sau mai multe frecvenţe situate in afara benzii necesare şi al căror nivel poate fi redus fără a se afecta transmiterea informatiei. În emisiile neesenţiale sunt cuprinse emisiile pe armonici, emisiile parazite, produsele de intermodulaţie si de conversie a frecvenţei, dar sunt excluse emisiile in afara benzii.
    Emisii in afara benzii : Emisiile pe una sau mai multe frecvenţe situate in afara lărgimii de bandă necesară, dar în imediata ei vecinătate, datorate procesului de modulaţie. Sunt excluse radiaţiile neesenţiale.
    Emisii nedorite : Ansamblul emisiilor neesenţiale şi emisiilor in afara benzii.
    Frecvenţa asignată: Centrul benzii de frecvenţe asignate unei staţii.
    Gestiunea spectrului de frecvenţe radio: Ansamblul de proceduri administrative, juridice şi tehnice necesare pentru a asigura exploatarea staţiilor de radiocomunicaţii ale diferitor servicii în condiţii de compatibilitate electromagnetică.
    Mijloc radioelectronic (MRE): mijloc de radiocomunicaţii (emiţător, receptor, sau combinarea emiţătoarelor şi receptoarelor), ce intră în componenţa staţiei de radiocomunicaţii.
    Perturbaţie: Efectul, asupra recepţiei într-un sistem de radiocomunicaţii, al unei energii nedorite datorate unei emisii, unei radiaţii sau unei inducţii (sau unei combinaţii de emisii, radiaţii sau inducţii), manifestîndu-se printr-o degradare a calităţii transmisiei, o deformare sau o pierdere a informaţiei care ar fi putut fi obţinute in absenţa acestei energii nedorite.
    Perturbaţii nocive: Perturbaţiile care compromit funcţionarea unui serviciu de radionavigaţie sau a altor servicii de securitate sau care cauzează o gravă deteriorare a calităţii unui serviciu de radiocomunicaţii functionînd conform prevederilor regulamentelor in vigoare, îl jeneaza sau îl intrerupe în mod repetat.
    Perturbaţii admisibile: perturbaţii prognozabile sau observabile, corespunzătoare criteriilor de cantitate a perturbaţiilor şi a criteriilor de superpoziţie, prezentate în Reglementarea dată sau în Recomandările UIT-R sau în Acordurile Speciale, prezentate în Reglementarea dată.
    Perturbaţii acceptabile: perturbaţiile cu nivel mai înalt decît cel permis, care sunt coordonate între două sau mai multe administraţii fără a prejudicia altor administraţii.
    Notă: Termenii “perturbaţii admisibile” şi “perturbaţii acceptabile” se utilizează la coordonarea asignărilor de frecvenţe între administraţii de telecomunicaţii.
    Protecţia radiocomunicaţiilor: Ansamblul măsurilor tehnice, organizatorice şi administrative luate în scopul eliminării totale sau a reducerii perturbărilor sub nivelul la care acestea ar afecta calitatea radiocomunicaţiilor.
    Rata de protecţie: valoarea minimală a ratei nivelului semnalului util către nivelul semnalului perturbător la intrarea în receptor (exprimat de obicei în dB), la care se asigură calitatea necesară de recepţie.
    Reţea de radiocomunicaţii : Ansamblul staţiilor de radiocomunicaţii fixe, mobile sau portabile, care utilizează in comun una sau mai multe frecvenţe radioelectrice intr-un mod de lucru determinat şi intr-o zonă determinată.
    Regulamentul radiocomunicaţiilor: Regulamentul elaborat in cadrul Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor (UIT) şi care completează Convenţia internaţionala de telecomunicaţii.
    Serviciu de radiocomunicaţii: Serviciu care implică transmisia, emisia şi/sau recepţia de unde radio pentru scopuri specifice de telecomunicaţii. În acest material, în lipsa altor specificaţii, orice serviciu de radiocomunicaţii se referă la radiocomunicaţii terestre.
    Spectrul de frecvenţe: undele radio în banda de frecvenţe între 9 kHz şi 3000 GHz, care se propagă fără ghid artificial de undă.
    Serviciu de radiodifuziune: Serviciu de radiocomunicaţii în care emisiile sunt realizate în scopul recepţiei directe de către public; acestea pot include transmisii de sunet, transmisii de (programe de) televiziune si alte tipuri de transmisii.
    Sistem de difuziune: sistem, prevăzut pentru formarea şi transmiterea programelor de difuziune nemijlocit populaţiei şi altor utilizatori. În dependenţă de tipul programelor, se disting sisteme de difuziune audio şi televiziune, iar în dependenţă de mediul de propagare – prin fir (cablu) şi prin eter, inclusiv şi prin satelit.
    Sistem de difuziune televizată: sistemul de difuziune, destinat pentru formarea şi transmiterea programelor televizate.
    Sistem de radiodifuziune: sistemul de difuziune, destinat pentru formarea şi transmiterea programelor audio.
    Staţie: unul sau mai multe emiţătoare sau receptoare, sau o combinaţie de emiţătoare şi receptoare, cuprinzînd şi echipamentele accesorii necesare, pentru a asigura un serviciu de radiocomunicaţii, sau un serviciu de radioastronomie, într-un amplasament dat. Fiecare tip de statie se defineşte după serviciul de radiocomunicaţii în care ea operează permanent sau temporar.
   
Standard de difuziune: totalitatea parametrilor normativi, ce determină sistemul de difuziune.
    Tabelul naţional al atribuirii benzilor de frecvenţă: document oficial care determină atribuirile benzilor de frecvenţă pentru serviciile de radiocomunicaţii, condiţiile şi categoriile utilizării lor.
    T-DAB – Terrestrial – Digital Audio Broadcasting.
3. Cerinţele esenţiale şi suplimentare referitoare la utilizarea
efectivă a spectrului şi evitarea perturbaţiilor nocive

    3.1. Generalităţi
    Caracteristicile, care reprezintă cerinţele esenţiale referitoare la utilizarea efectivă a spectrului şi evitarea perturbaţiilor nocive sânt menţionate în p.3.2, iar cele suplimentare sînt menţionate la p.3.3. al acestei reglementări.
    Spectrul de frecvenţe face parte din resursele naturale limitate şi utilizarea efectivă a lui este o sarcină primordială. Legile fizice de propagare ale undelor radio, precum şi caracteristicile tehnice ale echipamentului de emisie/recepţie de radiocomunicaţii şi radiodifuziune impun anumite restricţii în managementul spectrului de frecvenţe.
    Spectrul se află sub presiune atît din partea serviciilor noi cît şi din partea extinderii serviciilor de radiocomunicaţii deja existente. În acelaşi timp, utilizatorilor existenţi trebuie să li se asigure nivelul respectiv de protecţie împotriva perturbaţiilor.
    Compatibilitatea electromagnetică (CEM) a mijloacelor radioelectronice face posibilă funcţionarea mijloacelor radioelectronice (MRE) încît perturbaţiile la recepţie (inclusiv acţiunea perturbaţiilor industriale) nu duc la o micşorare esenţială a calităţii funcţionării. În cazul funcţionării simultane a MRE (precum şi a dispozitivelor electrotehnice, ce emit unde electromagnetice), apariţia perturbaţiilor la recepţie este inevitabilă. Intensitatea perturbaţilor se determină de numărul de emiţătoare în funcţiune, puterea, amplasarea lor în spaţiu, forma diagramei directivităţii antenelor, condiţiile de propagare ale undelor radio etc. Asigurarea CEM se reduce la crearea condiţiilor pentru o funcţionare normală mutuală a tuturor MRE.
    Măsurile de asigurare ale CEM se împart în organizaţionale şi tehnice. La cele organizaţionale se referă: aplicarea divizării spaţiale MRE – utilizarea simultană a aceloraşi benzi de frecvenţă în diferite zone geografice; aplicarea ecartului în timp — funcţionarea alternantă a MRE pe o singură purtătoare după un program stabilit în timp; aplicarea ecartului de frecvenţe — funcţionării simultane pe diverse purtători de frecvenţă în una şi aceeaşi porţiune de timp etc. La cele tehnice se referă, în primul rând, elaborarea ehipamentelor de radioemisie şi electrotehnice, mai perfecţionate din punct de vedere al micşorării influenţei perturbaţiilor nocive şi elaborarea dispozitivelor de radiorecepţie, ce posedă o sensibilitate mai mică la astfel de perturbaţii, etc.
    3.2. Cerinţele esenţiale
    Cerinţele esenţiale referitoare la utilizarea efectivă a spectrului şi evitarea perturbaţiilor nocive:
    - frecvenţa;
    - lărgimea benzii de emisie;
    - emisii nedorite;
    - puterea aparent radiată (P.A.R.).
    3.2.1. Frecvenţa
    Este necesar de asigurat ca frecvenţele de lucru ale emiţătoarelor să corespundă frecvenţelor asignate. În caz contrar perturbaţiile nocive sînt inevitabile.
    Toleranţa admisibilă de frecvenţă a benzilor de frecvenţă (excluzînd limita de sus şi de jos) conform categoriilor staţiilor determinate este indicată în Tabelul Nr.1.

Tabel nr.1
Benzi de frecvenţă conform categoriilor staţiilor
 Toleranţa* admisibilă aplicabilă emiţătoarelor
Banda:de la9 kHzla 535 kHz
 
1. Staţii fixe:
     - de la 9 la 50 kHz
     - de la 50 la 535 kHz
 
100
50
2. Staţii terestre:
 а) Staţii de coastă
 b) Staţii staţionare ale serviciului mobil aeronautic
 
100
100
3. Staţii mobile:
 а)  Staţii de bord
 b) Emiţătoare de bord de urgenţă
 с) Staţii ale mijloacelor de salvare
 d) Staţiile aeronavelor
200
500
500
100
4. Staţii de radiodeterminare
100
5.  Staţii de radiodifuziune
10 Hz
Banda: de la535 kHzla 1606.5 kHz
 
Staţii de radiodifuziune
10 Hz
Banda:de la1 606.5 kHzla 4000 kHz
 
1. Staţii fixe:
   - cu puterea 200** Wşi mai mică
   -
cu puterea mai mare de  200 W
100  1
50 1
2. Staţii terestre:
   - cu puterea 200 Wşi mai mică
   -
cu puterea mai mare de 200 W
100
50
3. Staţii mobile
   а)  Staţii de bord
   b)  Staţiile mijloacelor de salvare
   с) Radiofar – indicator al locului de naufragiu
   d) Staţiile aeronavelor
   е) Staţiile mobile terestre
40 Hz
100
100
100
50
4. Staţii de radiodeterminare:
   - cu puterea 200 Wşi mai mică
   -
cu puterea mai mare de  200 W
20
10
5. Staţii de radiodifuziune
10 Hz
Banda:de la4 МHz la 29.7 МHz
 
1. Staţii fixe:
а) Emisii pe o bandă alăturată şi pe o bandă independentă:
         - cu puterea 500 W şi mai mică
         - cu puterea mai mare de 500 W
b) Emisii clasa F1B
с) Emisii de altă clasă:
         - cu puterea 500 W şi mai mică
         - cu puterea mai mare de 500 W


50
Hz
20
Hz
10 Hz

20
10
2. Staţii terestre:
  
   a)   Staţii de coastă
   b)
Staţii aeronautice:
       –
cu puterea 500 Wşi mai mică
       –
cu puterea mai mare de 500 W
   c) Staţii de bază
20 Hz
100
50
20
3. Staţii mobile:
   a) Staţii de bord:
       1) 
Emisii clasaА1А
       2) 
Emisii de altă clasă
   b) Staţii ale mijloacelor de salvare
   c)
Staţii aeronautice
   d)
Staţii mobile terestre
 
10
50
Hz
50
100
40
4. Staţii de radiodifuziune
10 Hz
5. Staţii spaţiale
20
6. Staţii de sol
20
Banda:de la29.7 MHzla 100 MHz
 
1. Staţii fixe:
   – puterea 50 W şi mai mică
   – 
puterea mai mare de 50 W

30
20
2. Staţii terestre
20
3. Staţii mobile
20 2
4. Staţii de radiodeterminare
50
5. Staţii de radiodifuziune (în afara celor de televiziune)
2 000 Hz3
6. Staţii de radiodifuziune
(
de televiziunesunet şi imagine)

500
Hz4
7. Staţii spaţiale
20
8. Staţii de sol
20
Banda:de la100 МHzla 470 MHz
 
1. Staţii fixe:
   – puterea 50 W şi mai mică
   – puterea mai mare de 50 W
 
20
10
2. Staţii terestre:
   a)Staţii de coastă
   b)Staţii aeronautice
   c)Staţii de bază:
       –
în banda 100 - 235 МHz
       –
în banda 235 - 401 МHz
       –
în bandaлосе 401 - 470 МHz
 
10
20 5)
15 6
7 6
5 6
3. Staţii mobile:
   a) Staţii de bord şi staţii ale mijloacelor de salvare:
       –
în banda 156 - 174 МHz
       – în afara benzii 156 – 174 МHz
   b)Staţii aeronautice
   c)Staţii mobile terestre:
       –
în banda 100 - 235 МHz
       –
în banda 235 - 401 МHz
       –
în banda 401 - 470 МHz
 

10
50 7
30 5
15 6
7 6 8
5 6 8
4. Staţii de radiodeterminare
50
5. Staţii de radiodifuziune (în afara celor de televiziune)
2000 Hz3
6. Staţii de radiodifuziune
(
de televiziunesunet şi imagine)
500 Hz4
7. Staţii spaţiale
20
8. Staţii de sol
20
Banda:de la470 МHzla 2 450 МHz
 
1. Staţii fixe:
   – puterea 100 W şi mai mică
   – puterea mai mare de 100 W
 
100
50
2. Staţii terestre
20
3. Staţii mobile
20
4. Staţii de radiodeterminare
500
5. Staţii de radiodifuziune (în afaa celor de televiziune)
100
6. Staţii de radiodifuziune(de televiziunesunet şi imagine) în banda 470 МHz la 960 MHz:
500 Hz4
7. Staţii spaţiale
20
8. Staţii de sol
20
Banda:de la2 450 МHzla 10 500 МHz
 
1. Staţii fixe:
   – puterea 100 W şi mai mică
   – 
puterea mai mare de 100 W
 
200
50
2. Staţii terestre
100
3. Staţii mobile
100
4. Staţii de radiodeterminare
1250
5. Staţii spaţiale
50
6. Staţii de sol
50
Banda:de la10.5 GHzla 40 GHz
 
1. Staţii fixe
300
2. Staţii de radiodeterminare
5000
3. Staţii de radiodifuziune
100
4. Staţii spaţiale
100
5. Staţii de sol
100
Note.
1  Pentru emiţătoarele de radiotelegrafie, în care se utilizează manipularea frecvenţei, devierea admisibilă constituie 10 Hz.

2  Pentru echipamentul portabil, care nu se instalează pe mijloacele mobile cu puterea medie a emiţătorului mai mică de 5 W, toleranţa admisibilă a frecvenţei constituie 40х10-6 .

3    Pentru emiţătoarele cu puterea medie 50 W şi mai mică, care lucrează în benzile mai jos de 108 MHz, toleranţa admisibilă constituie 3000 Hz.

4     Pentru staţiile de televiziune cu puterea:
- 50 W (puterea maximă a anvelopei imaginei) sau mai mică, care lucrează în banda 29,7 - 100 МHz;

- 100 W (puterea maximă a anvelopei imaginei) sau mai mică, care lucrează în banda 100 - 960 МHz, şi care recepţionează semnalul de intrare de la alte staţii de televiziune sau care deservesc zone mici izolate, toleranţa admisibilă din motive de exploatare poate fi nerespectată. Pentru astfel de staţii, toleranţa admisibilă constituie 2000 Hz.

Pentru staţiile cu puterea 1 W (puterea maximă a anvelopei imaginei) sau mai mică, toleranţa admisibilă poate fi micşorată suplimentar pînă la:

- 5 kHz în banda 100 - 470 МHz;
- 10 kHz în banda 470 - 960 MHz.
5     La ecartul canalelor 50 Hz, toleranţa admisibilă de frecvenţă constituie 50х10-6.
6      Toleranţa admisibilă se aplică la ecartul canalelor 20 kHz sau mai mult.
7   Pentru emiţătoarele, utilizate în staţiile de coastă, toleranţa admisibilă de frecvenţă constituie 5х10-6.

8    Pentru echipamentul portabil cu puterea medie a emiţătoarelor mai mică de 5W, ce nu se instalează pe mijloacele mobile, toleranţa admisibilă de frecvenţă constituie 15х10-6

*   Toleranţa admisibilă de frecvenţă se exprimă în Hz sau ca Nx10-6, unde N este nominalul frecvenţei asignate.

** Dacănu este specificat altfel, atunci puterea, indicată pentru diverse categorii de staţii, reprezintă puterea maximă a anvelopei pentru emiţătoare de bandă unică şi puterea medie pentru restul emiţătoarelor.

   
    [Tabelul nr.1 modificat prin OMTIC98 din 30.11.15, MO332-339/11.12.15 art.2399; în vigoare 11.12.15]
    3.2.2. Lărgimea benzii de emisie
  
  Lărgimea benzii de emisie trebuie să fie minimală şi să asigure calitatea necesară a transmiterii informaţiei în condiţii determinate.
    Lărgimea benzii de emisie necesară trebuie să se determine prin una din următoarele metode:
    a) utilizînd formulele şi exemplele pentru lărgimea de bandă necesară şi indicatoarele emisiei respective, indicate în Recomandarea UIT-R SM.1138;
    b) utilizînd calcularea conform altor Recomandări UIT-R;
    c) măsurători, în cazurile cînd metodele a) şi b) sânt inadmisibile.
    3.2.3. Emisii nedorite
    Emisiile nedorite constau din emisii neesenţiale şi emisii în afara benzii. Emisiile în afara benzii constituie componentul principal al emisiilor nedorite, iar emisiile neesenţiale devin dominante la distanţe de la emisia de bază.
    În Tabelul nr. 3 sînt indicate valorile atenuării, aplicate la calculul nivelelor maxim admisibile ale puterii emisiei neesenţiale, pentru utilizarea în echipamentele de radiocomunicaţii şi care se aplică la toate emiţătoarele.
Tabel Nr.3

Categoria serviciului radio sau tipul echipamentului 1
Valoarea atenuării (dB) faţă de puterea,
aplicată la feeder-ul antenei
Toate serviciile, cu excepţia serviciilor, indicate mai jos:
43 + 10 log(P), sau 70 dBc,
în dependenţă de faptul, care limită e mai puţin strictă
Servicii spaţiale (staţii de sol)2,3
43 + 10 log(P), sau 60 dBc,
în dependenţă de faptul, care limită e mai puţin strictă
Servicii spaţiale (staţii spaţiale)2
43 + 10 log(P), sau 60 dBc,
în dependenţă de faptul, care limită e mai puţin strictă
Radiodeterminare
43 + 10 log(PEP), sau 60 dBc,
în dependenţă de faptul, care limită e mai puţin strictă
Difuziune digitală 4

46 + 10 log(P), sau 60 dBc,
în dependenţă de faptul, care limită e mai puţin strictă fără depăşirea nivelului absolut al puterii medii de 1 mW pentru staţiile VHF sau 12 mW pentru staţiile UHF. Însă, în unele cazuri, poate apărea necesitatea unei atenuări mai mare

Radiodifuziune FM
46 + 10 log(P), sau 70 dBc,
în dependenţă de faptul, care limită e mai puţin strictă,nivelul absolut al puterii medii de 1 mW nu trebuie să fie depăşit
Radiodifuziune unde medii / unde înalte
 
50 dBc; nivelul absolut al puterii medii de 50 mWnu trebuie să fie depăşit
Emisii cu bandă laterală unică (BLU) ale staţiilor mobile 5
43 dBmai jos de PEP
Serviciul amator sub
30 MHz (inclusiv emisia BLU) 3
43 + 10 log(PEP), sau 50 dB,
în dependenţă care limită e mai puţin strictă
Serviciile, ce utilizează frecvenţe mai mici de  30 MHz, cu excepţia serviciilor spaţiale, serviciilor de radiodeterminare, radiodifuziune, serviciile cu emisii de o singură bandă laterală de la staţiile mobile, servicii amatoare5
43 + 10 log(X), sau  60 dBc,
în dependenţă de faptul, care limită e mai puţin strictă, unde X = PEP pentru modulaţie de o singură bandă laterală, şi X = P pentru alt tip de modulaţie
Echipament de radiocomunicaţii de putere mică6
56 + 10 log(P), sau 40 dBc,
în dependenţă de faptul, care limită e mai puţin strictă
Emiţătoarele de urgenţă7
Fără limitări
Note.

1 În unele cazuri ale modulaţiei digitale (inclusiv şi difuziunea digitală) ale sistemelor de bandă largă, modulaţiei impuls şi emiţătoarelor de putere mare şi de bandă îngustă se pot întîlni greutăţi în satisfacerea mărimei +  250% de la lărgimea benzii de frecvenţe necesare

2 Limitele pentru emisiile neesenţiale pentru toate serviciile spaţiale sînt stabilite pentru banda de referinţă 4 kHz..........

3 Staţiile de sol în serviciul amator prin satelit, care lucrează pe frecvenţe mai mici de 30 MHz se referă la categoria „Serviciile amator prin satelit, care lucrează pe frecvenţe mai mici de 30 MHz (inclusiv şi BLU)”

4 Pentru transmiterea televiziunii analogice nivelul puterii medii se determină pentru modulaţia stabilită a semnalului video. Acest semnal video se va alege ca nivelul puterii medii la intrarea în fiderul antenei 5Toate clasele de emisie, care utilizează BLU, sânt incluse în categoria BLU

6Aparate de putere mică – aparate, care au puterea de ieşire maximală mai mică de 100 mW şi destinate pentru comunicaţii la distanţe mici

7Radiofarurile, care indică amplasamentul calamităţilor, emiţătoarele de urgenţă ale locatorului, radiofarurile personale de localizare, staţiile de emisie şi recepţie de căutare şi salvare, emiţătoarele de urgenţă instalate pe vasele maritime, care se utilizează în echipamentele de salvare şi emiţătoarele de avarie terestre, aeronautice sau maritime

 
P-puterea medie (Watt), la intrarea în fiderul antenei
PEP- puterea la vârf a anvelopei (Watt) la intrarea în fiderului antenei

dBc- decibeli faţă de puterea purtătoarei nemodulate. În cazurile de emisie fără purtătoare, de exemplu în unele scheme de modulaţie, când purtătoarea nu poate fi măsurată, echivalentul nivelului faţă de dBc corespunde decibelilor faţă de puterea medie P

 

Banda măsurătorilor frecvenţelor emisiilor neesenţiale constituie 9 kHz - 110 GHz, iar pentru armonica a doua – la frecvenţe mai înalte.

Nivelele emisiilor neesenţiale se determină în următoarele benzi de frecvenţă de referinţă:
        1 kHz          - între            9 şi 150 kHz,
        10 kHz        - între 150 kHz şi 30 MHz,
        100 kHz      - între 30 MHz şi 1 GHz,
        1 MHz        - mai sus        1 GHz

Ca emisii neesenţiale sînt considerate toate emisiile, inclusiv şi emisiile pe armonici, intermodulările, produsele convertării frecvenţelor şi emisiile parazite, care se manifestă pe frecvenţele situate în diapazonul ±250% faţă de frecvenţa de centru sau pe frecvenţele în afara lărgimii de bandă necesară. Această divizare poate să depindă de tipul modulaţiei utilizate, viteza de transmitere a simbolurilor în cazul modulaţiei digitale, tipul emiţătorului şi aspectul coordonării frecvenţelor. Spre exemplu, în cazul sistemului cu modulaţie digitală (inclusiv radiodifuziunea digitală), sistemului de bandă largă, sistemului de modulaţie prin impuls şi emiţătoarelor de bandă îngustă de putere mare, în caz de ecart în frecvenţă, poate apărea necesitatea în coeficientul diferit de ±250 %. Pentru emiţătoarele multicanale ori multi-purtătoare, unde cîteva purtători pot fi emise simultan de către amplificatorul terminal sau antena activă, frecvenţa de centru a emisiei trebuie să fie considerată în centrul benzii de frecvenţe a emiţătorului sau receptorului (cu răspuns), cu nivelul –3 dB, iar în calitate de lărgime de bandă necesară se consideră lărgimea de bandă a receptorului sau a emiţătorului.

 
    [Pct.3 subpct.3.2.3 modificat prin OMTIC98 din 30.11.15, MO332-339/11.12.15 art.2399; în vigoare 11.12.15]
    3.2.4.Puterea aparent radiată
    Puterea aparent radiată (P.A.R) (pe direcţia dată) este produsul multiplicării valorii puterii emiţătorului la borna de ieşire cu coeficientul de amplificare al antenei faţă de amplificarea dipolului semiundă pe direcţia dată.
    P.A.R. trebuie să fie limitată până la nivelul minim necesar pentru funcţionarea satisfăcătoare a sistemelor de radiocomunicaţii şi radiodifuziune. Absenţa controlului acestui parametru duce la crearea interferenţelor, care utilizează aceeaşi frecvenţă în diferite zone geografice.
    P.A.R. a staţiei de emisie de radiocomunicaţii trebuie să corespundă valorii, menţionate în autorizaţia de asignare a frecvenţei.
    3.3. Cerinţele suplimentare
    Cerinţele suplimentare referitoare la utilizarea efectivă a spectrului şi evitarea perturbaţiilor nocive sînt următorii parametrii tehnici de emisie:
    - înălţimea efectivă a antenei de emisie;
    - diagrama de directivitate a antenei;
    - polarizarea semnalului.
    3.3.1. Înălţimea efectivă a antenei de emisie
    Înălţimea efectivă a antenei de emisie corespunde înălţimii antenei de la nivelul mediu al reliefului pe distanţa între 3 şi 15 km în direcţia antenei de recepţie.
    3.3.2. Diagrama de directivitate a antenei
    Diagrama de directivitate a antenei se determină ca curba reprezentantă a coeficientului de amplificare al antenei pe diferite direcţii în planul dat.
    3.3.3. Polarizarea semnalului
    Polarizarea semnalului se determină ca caracteristica emisiei electromagnetice în care vectorul cîmpului electric este perpendicular vectorului cîmpului electromagnetic.
    Polarizarea poate fi:
    - orizontală - vectorul cîmpului electric este situat în plan orizontal,
    - verticală - vectorul cîmpului electric este situat în plan vertical,
    - mixtă – termen general pentru semnalele la care vectorul cîmpului electric este situat atît în plan orizontal cît şi vertical. Termenul include polarizarea elipsoidă (inclusiv circulară), unghiulară şi dublă.
4. Sistemului de management al spectrului de frecvenţe radio
     4.1 Generalităţi
    Planificarea, selectarea, coordonarea şi notificarea asignărilor de frecvenţă în serviciile de radiocomunicaţii şi serviciul radiodifuziune sînt părţile componente ale sistemului de management al spectrului de frecvenţe radio şi trebuie să fie efectuată în conformitate cu:
    a) prevederile Regulamentului Radiocomunicaţii UIT;
    b) prevederile acordurilor bilaterale şi multilaterale, membru a cărora este Republica Moldova:
    - „Actele Finale ale Conferinţei Europene pentru Radiodifuziune în diapazonul VHF/UHF” Stockholm 1961 – Acordul Stockholm-61;
   - „Actele Finale ale Conferinţei Regionale Administrative pentru Planificarea Radiodifuziunii Sonore (Regiunea 1 şi o parte a regiunii 3), Geneva, 1984 – Acordul Geneva-84;
   - „Acordul Special al Conferinţei Europene al Administraţiilor Poştei şi Telecomunicaţiilor referitor la utilizarea benzilor de frecvenţe 1452 – 1479.5 MHz pentru difuziunea digitală sonoră terestră (T-DAB)”, Maastricht, 2002 -Acordul Maastricht 2002 (MA-02);
    - „Actele Finale ale Conferinţei Regionale de Radiocomunicaţii referitor la planificarea serviciului difuziune digitală terestră în unele părţi ale Regiunilor 1 şi 3 în benzile de frecvenţe 174230 МHz şi 470862 МHz”, Geneva, 2006 – Acordul Geneva-06);
    c) Legislaţia în vigoare în domeniul comunicaţiilor electronice;
    [Pct.4 subpct.4.1 lit.c) modificată prin OMTIC98 din 30.11.15, MO332-339/11.12.15 art.2399; în vigoare 11.12.15]
    d) Tabelul naţional al atribuirii benzilor de frecvenţă;
    e) Recomandările Conferinţei Europene a Poştei şi Telecomunicaţiilor (СЕРТ) şi Recomandările UIT (să fie luate în consideraţie, în limita posibilităţilor).
    4.2. Planificarea asignărilor de frecvenţă în serviciile de radiocomunicaţii şi serviciul radiodifuziune
    Planificarea frecvenţelor pentru crearea reţelelor serviciului de radiodifuziune constă în repartizarea spaţial-spectrală a staţiilor pe teritoriul dat. Soluţionarea acestei sarcini în mod general o pot oferi reţelele idealizate, la baza formării cărora sînt puse două principii-grila geometric regulată (uniformă) şi schema liniară de repartizare a canalelor (frecvenţelor).
    La realizarea acestor principii se aplică următoarele prevederi – toate staţiile din reţeaua idealizată au identice – puterile aparent radiate, înălţimile efective ale antenelor de emisie şi recepţie, diagramele circulare de directivitate ale antenelor de emisie, polarizarea şi condiţiile de propagare ale undelor radio.
    Staţiile reţelei idealizate se amplasează în vîrfurile triunghiurilor isoscele, iar zonele de deservire sunt identice şi se intersectează în centrul triunghiului. Astfel are loc acoperirea totală a teritoriului cu radiodifuziune cu suprapunere minimală a zonelor de deservire.
    Reţelele idealizate de difuziune TV şi VHF FM trebuie utilizate în procesul explorării noilor benzi de frecvenţă la planificarea reţelelor de emisie, ce constă din emiţătoare de putere înaltă.
    Planificarea reţelelor pentru difuziunea digitală TV (DVB–T) şi Audio (T–DAB), se realizează atît în baza planificării asignărilor de frecvenţă, cît şi în baza planificării alocărilor de frecvenţă (inclusiv şi în baza reţelelor sincrone), care pe parcurs de realizare vor fi convertite în asignări de frecvenţă digitale.
    4.3. Selectarea asignărilor de frecvenţă în serviciile de radiocomunicaţii şi serviciul radiodifuziune
    În procesul selectării asignărilor de frecvenţă a serviciului de radiodifuziune, la planificarea reţelelor de difuziune TV şi VHF FM, se întîlnesc două tipuri de sarcini. Prima sarcină – asignarea noilor canale (frecvenţe), care are loc după selectarea unui canal (frecvenţe) într-un punct concret. A doua sarcină – modificarea canalului (frecvenţe) existent(-e) prin schimbarea coordonatelor geografice sau parametrilor tehnici ai asignării de frecvenţă.
    La adoptarea deciziei despre posibilitatea selectării asignării de frecvenţă pentru staţia examinată, este necesar:
    - de determinat acţiunea perturbătoare a staţiei examinate faţă de staţiile reţelei de difuziune TV şi VHF FM coordonate. O atenţie deosebită se va acorda staţiilor supuse perturbaţiilor maxime,
    - de determinat zona de deservire a staţiei examinate, luînd în consideraţie perturbaţiile de la staţiile coordonate ale reţelei şi a aprecia corespunderea ei cu zona de deservire necesară.
    Sarcinile menţionate se rezolvă prin metoda efectuării calculelor CEM la introducerea staţiei examinate în reţeaua existentă de difuziune TV şi VHF FM.
    Calculele pentru staţiile difuziunii digitale (DVB–T şi T–DAB) în general sînt aceleaşi, deoarece canalele sunt amplasate în benzile existente, repartizate pentru serviciul radiodifuziune.
    La planificarea frecvenţelor, intensităţile cîmpului electromagnetic al semnalelor util şi perturbător în locul recepţiei se calculează statistic – după procentul de locuri şi timp a recepţiei, deoarece intensitatea cîmpului variază în timp şi loc, fiind urmare a influienţei reliefului şi a stării nestabile a troposferei.
    La baza calculelor CEM stau calculele intensităţii cîmpului ale staţiilor utile şi perturbătoare. Mai jos se prezintă formulele, conform cărora se efectuiază calculele necesare ale intensităţii cîmpului.
    Zona de deservire a staţiei analogice sau digitale reprezintă un teritoriu, în limitele căruia se îndeplinesc următoarele condiţii pentru intensitatea cîmpului a staţiei utile (Es), intensitatea utilizată a cîmpului electromagnetic (Eu) şi intensitatea cîmpului utilizată minimă (Emin):
(4.1)
    Intensitatea cîmpului utilizată minimă este determinată de prezenţa zgomotului de origine diferită. Astfel zona de deservire va fi maximală şi, în cazul antenei de emisie omnidirecţionale şi terenului puţin accedentat, reprezintă un cerc. La hotarul zonei de deservire Es = Emin.
    Valoarea Emin pentru televiziunea analogică în diapazoanele de frecvenţă I, III, IV şi V sînt indicate în Tabelul 1 a Recomandării UIT-R BT.417. Valoarea Emin pentru televiziunea analogică în diapazonul II este de 52 dB.
    Valoarea Emin pentru televiziunea digitală DVB-T recepţie fixă, mobilă şi portabilă în diapazoanele de frecvenţă III, IV şi V, precum şi pentru T-DAB sînt indicate în capitolul II al Anexei 2 a Acordului GE-06.
    Valoarea Emin pentru VHF FM este indicată în Acordul GE-84 şi Tabelul 1 al Recomandării UIT-R BS.412.
    Intensitatea utilizată a cîmpului electromagnetic este caracterizată de acţiunea comună a perturbaţiilor produse de alte staţii. Deaceea zona de deservire poate fi mai mică de cea maxim posibilă. La hotarul zonei Es = Eu.
    Din cauza perturbaţiilor de la alte staţii intensitatea cîmpului electromagnetic, care asigură nivelul de recepţie dorit va fi mai mare decît Emin.
    Valoarea Eu depinde de situaţia reală electromagnetică şi nu poate fi normată.
    La planificare (în special în regiunile de hotar) pot fi coordonate valorile intensităţii cîmpului acceptabile pentru planificare, care trebuie protejate contra perturbaţiilor. În cazul dat intensitatea cîmpului utilizat se va numi etalon, dar ea nu trebuie să fie mai mică decît Emin pentru zonele rurale.
    Astfel, la elaborarea Planului GE-84 şi coordonarea asignărilor de frecvenţe între ţările membre, în calitate de intensitate a cîmpului etalon, în punctul instalării staţiei, s-a stabilit valoarea 60 dB. Valoarea calculată a intensităţii cîmpului a oricărei staţii, la includerea iniţială a staţiei în Plan, este determinată ca etalon, supusă apoi protecţiei faţă de staţiile noi incluse în Plan.
    Intensitatea câmpului staţiei analogice sau digitale utile în orice punct al zonei de deservire se calculează după formula:
  
    Nivelul intensităţii câmpului electromagnetic produs de staţia perturbătoare la recepţia staţiilor de televiziune analogică sau radiodifuziune VHF FM în orice punct în cazul perturbaţiilor troposferice se calculează după formula
    
    Nivelul intensităţii cîmpului electromagnetic produs de staţia perturbătoare la recepţia staţiilor de televiziune analogică sau radiodifuziune FM în orice punct în cazul perturbaţiilor constante se calculează după formula:
      
    Nivelul intensităţii cîmpului electromagnetic produs de staţia perturbătoare la recepţia staţiilor de televiziune sau radiodifuziune digitale (DVB-T sau T-DAB) în orice punct se calculează după formula:
   
    unde Е(50,1) – intensitatea câmpului electromagnetic în 50% localităţi şi 1% timp a recepţiei, determinată din curbele respective expuse în Recomandarea ITU-R P.1546;
    А – raportul de protecţie, dB;
    С – corecţia pe amplasament, dB.
    Ratele de protecţie sunt expuse:
    – pentru televiziunea analogică – în Recomandarea ITU-R BT.655,
    – pentru radiodifuziunea cu modulaţie în frecvenţă FM în banda de frecvenţe 87,5 - 108 MHz – în Acordul GE-84,
    – pentru radiodifuziunea cu modulaţie în frecvenţă FM în banda de frecvenţe 65,9 - 74MHz – în Recomandarea ITU-R BS.412,
    – pentru difuziunea digitală DVB–T şi T–DAB – în Acordul GE-06 şi în Recomandarea ITU-R BT.655.
    Corecţia ratei de protecţie А, ce ţine cont de atenuarea semnalului pe direcţii a antenei direcţionate a receptoarelor TV analogice sau protecţia bazată pe ortogonalitatea antenelor de emisie a staţiilor utilă şi perturbătoare TV analogice sunt expuse în Recomandarea ITU-R BT. 419, iar pentru VHF FM sunt expuse în Recomandarea ITU-R BS. 599 şi Acordul GE-84.
    Pentru difuziunea DVB–T şi T–DAB la trecerea de la 50% la 99% locuri a recepţiei se ia în consideraţie corecţia pe amplasament de 13 dB.
    În difuziunea analogică TV şi radiodifuziune intensităţile cîmpului perturbător se calculează pentru cazurile perturbaţiilor troposferice şi constante din formulele (4.3) şi (4.4). În calculele ulterioare se ia în consideraţie valoarea mai mare.
    Totalitatea perturbaţiilor, în cazurile prezenţei mai multor surse perturbătoare, se ia în consideraţie utilizînd două metode:
    – metoda multiplicării simplificate,
    – metoda de sumare a intensităţii câmpului perturbător prin putere.
    Calculele se efectuiază luînd în consideraţie 20 surse perturbătoare cu cel mai mare nivel al cîmpului perturbător în punctul de calcul.
    Sfericitatea Pămîntului se aplică în calcule în baza ecuaţiilor trigonometrice indicate mai jos.
     
    Unghiul, calculat după formula (4.8), determină corecţia ratei de protecţie, care ia în consideraţie atenuarea semnalului pe direcţii a antenei direcţionate a receptoarelor TV sau radiodifuziune.
    4.3.1 Algoritmul calculelor
    Calculele de planificare ale frecvenţelor reţelelor de radiocomunicaţii tele- şi radiodifuziune se efectuează prin utilizarea calculatorului personal şi se utilizează unul din următoarele variante de calcul:
    - în locul instalării antenei utile,
    - în punctul de referinţă,
    - determinarea zonei de deservire a staţiei utile.
    4.3.2. Calculul în locul instalării staţiei utile
    Calculul în locul instalării staţiei utile reprezintă varianta calculelor convenţionale a intensităţii utilizate a cîmpului electromagnetic în locul instalării staţiei utile de televiziune sau radiodifuziune. Calculul respectiv se utilizează pentru estimarea preventivă a situaţiei perturbătoare în punctul respectiv. Calculul se efectuează pentru un singur punct.
    Algoritmul extins conţine următoarele etape:
    1. Din baza de date se alege staţia utilă de televiziune sau radiodifuziune, sau se întroduce o staţie nouă cu parametrii corespunzători.
    2. În baza frecvenţei şi amplasării geografice respective se efectuează selectarea staţiilor perturbătoare, ce pot provoca inteferenţe staţiei utile (noi).
    3. Se efectuează calculele nivelelor intensităţii cîmpului perturbător pentru cazurile perturbaţiilor troposferice şi constante de la fiecare din staţiile perturbătoare şi se alege valoarea maximă a nivelului perturbaţiilor de la fiecare staţie.
    4. Se efectuează calculele intensităţii utilizate a cîmpului electromagnetic prin metoda multiplicării simplificate sau metoda sumării perturbaţiilor după putere.
    5. Suplimentar se calculează intensitatea cîmpului a staţiei utile la distanţa minimă de 1 km de la locul instalării.
    6. Pezultatele calculelor se prezintă pe monitorului calculatorului personal şi se memorează într-un fişier special.
    4.3.3. Calculele în punctul de referinţă
    Punctul de referinţă poate fi situat în orice loc al zonei de deservire a staţiei utile, la hotarul zonei de deservire şi în afara ei. Calculele se efectuează pentru un singur punct concret.
    Algoritmul extins conţine următoarele etape:
    1. Din baza de date se alege staţia utilă de televiziune sau radiodifuziune, sau se întroduce o staţie nouă cu parametrii corespunzători.
    2. În baza frecvenţei şi amplasării geografice respective se efectuează selectarea staţiilor perturbătoare, care pot provoca inteferenţe staţiei utile (noi).
    3. Se introduce punctul de referinţă prin coordonatele sale geografice sau distanţa de la staţia utilă şi direcţia (azimutul spre ea).
    4. Se calculează intensitatea cîmpului staţiei utile în punctul de referinţă.
    5. Se efectuează calculele nivelelor intensităţii cîmpului perturbător pentru cazurile perturbaţiilor troposferice şi constante de la fiecare din staţiile perturbătoare şi se alege valoarea maximă a nivelului perturbaţiilor de la fiecare staţie.
    6. Se efectuează calculele intensităţii utilizate a cîmpului electromagnetic prin metoda multiplicării simplificate sau metoda sumării perturbaţiilor după putere.
    7. Pezultatele calculelor se prezintă pe monitorul calculatorului personal şi se memorează într-un fişier special.
    4.3.4 Determinarea zonei de deservire a staţiei utile
    Calculele se efectuează pentru un număr anumit de direcţii în plan orizontal, care de obicei sunt situate uniform peste fiecare 10 după acele de ceas, începînd de la direcţia Nord. În fiecare direcţie se calculează raza zonei de deservire prin metoda aproprierii consecutive. Calculele se efectuează pentru mai multe puncte.
    Algoritmul extins conţine următoarele etape:
    1. Din baza de date se alege staţia utilă de televiziune sau radiodifuziune, sau se întroduce o staţie nouă cu parametrii corespunzători.
    2. Se selecţează staţiile perturbătoare, care pot provoca inteferenţe staţiei utile.
    3. În prima direcţie prin metoda aproprierii consecutive se calculează raza zonei de deservire, care satisface condiţia:
Еs = Еu (Еs = Еmin).
    4. La fel se calculează raza zonei de deservire în celelalte direcţii.
    5. Pezultatele calculelor se prezintă pe monitorul calculatorului personal şi se memorează într-un fişier special.
    4.4. Coordonarea asignărilor de frecvenţă în serviciile de radiocomunicaţii şi serviciul radiodifuziune
   Reprezintă un proces de coordonare a asignărilor de frecvenţă, în cadrul căruia acestea obţin un statut determinat pentru protecţia lor ulterioară de influienţa perturbaţiilor nocive posibile.
    Există două tipuri de coordonare:
    - coordonare internă,
    - coordonare internaţională.
    Coordonarea internă se aplică pentru benzile de utilizare partajată, specificate în Tabelul Naţional de atribuire a benzilor de frecvenţă.
    Coordonarea internaţională a asignărilor de frecvenţă se petrece cu Administraţiile de Telecomunicaţii ale ţărilor afectate, determinate în baza prevederilor Acordurilor internaţionale sau Regulamentului Radiocomunicaţii UIT.
    4.5. Notificarea asignărilor de frecvenţă în serviciile de radiocomunicaţii şi serviciul radiodifuziune
    Notificarea asignărilor de frecvenţă se realizează în scopul protecţiei internaţionale a frecvenţelor asignate staţiilor de radiocomunicaţii şi radiodifuziune şi se efectuează, ca regulă, după finalizarea cu succes a procedurii de coordonare.
    Procesul notificării asignărilor de frecvenţă reprezintă îndeplinirea unui şir de măsuri, scopul cărora este înscrierea asignărilor de frecvenţă ale staţiilor de radiocomunicaţii şi radiodifuziune în Planurile respective mondiale şi regionale şi/sau în Lista Internaţională a Frecvenţelor (IFL).
  Procedura notificării se efectuează în conformitate cu prevederile acordurilor mondiale sau regionale respective sau conform Articolului 11 al Regulamentului Radiocomunicaţii UIT. Cerinţa în formă electronică sau tipărită, completată conform formularului respectiv cu indicarea parametrilor expuşi în Anexa 4 a Regulamentului Radiocomunicaţii UIT, se expediază Biroului de Radiocomunicaţii UIT, responsabil pentru prelucrarea, întreţinerea şi păstrarea Planurilor şi IFL. Biroul de radiocomunicaţii publică în BRIFIC cerinţa primită, examinează cerinţa referitor la corespunderea ei Planurilor mondiale şi regionale şi Tabelului de atribuire a benzilor de frecvenţă, expus în Articolul 5 al Regulamentului Radiocomunicaţii UIT şi formulează concluzia sa. Rezultatele examinării sînt deasemenea publicate în BRIFIC. În cazul concluziei pozitive – asignarea de frecvenţă se înscrie în Planul respectiv sau în IFL, în caz contrar – cerinţa se întoarce administraţiei solicitante cu indicarea cauzei concluziei negative.
    Înscrierea asignării de frecvenţă în Planul respectiv sau IFL acordă dreptul la protecţia internaţională a asignării de frecvenţă în cauză.
5. Sisteme de emisie şi recepţie în serviciul radiodifuziune

    5.1. Sistemele televiziunii analogice
    Pentru difuziunea TV în Republica Moldova se utilizează sistemele TV analogice standard D, K şi sistemele de crominanţă SECAM sau PAL.
    Standardul D se utilizează în banda de frecvenţă a undelor metrice (diapazonul de frecvenţă I – III), iar sistemul K – în banda de frecvenţă a undelor decimetrice (diapazonul de frecvenţă IV – V).
    La îndeplinirea calculelor în zona de coordonare este necesar de luat în consideraţie nu numai staţiile TV ale Republicii Moldova, dar şi staţiile TV a statelor vecine. La momentul de faţă, în ţările din zona de coordonare a Republicii Moldova se utilizează următoarele standarde şi sisteme de crominanţă - D, K / SECAM; B, G / PAL; D, G / PAL.
    Ecartul purtătoarelor imagine şi sunet pentru standardele D, K constituie 6,5 MHz, pentru standardele B, G – 5,5 MHz.
    Datele detaliate privind sistemele TV menţionate mai sus sînt prezentate în Recomendările ITU-R BT.470, ITU-R BT.1700, ITU-R BT.1701,
    5.2. Sistemele radiodifuziunii analogice
    Pentru difuziunea VHF FM, în Republica Moldova se utilizează sisteme de difuziune cu modulaţie de frecvenţă, care au următorii parametri:
    - devierea maximă a frecvenţei la emisia mono şi stereo:
    a) 50 kHz în banda 65,9 - 74.0 MHz
    b) 75 kHz în banda 87.5 - 108 MHz;
    - distorsiunea semnalului audio: constanta de timp a distorsiunilor - 50 μs;
    -sisteme de emisie stereo:
    -în banda 65,9 - 74.0 MHz - sistem cu modulaţie polară cu sub-purtătoare parţial suprimată (-14dB) pe frecvenţa 31.25 kHz ,
    - în banda 87.5 - 108 MHz – sistem cu ton-pilot cu sub-purtătoare suprimată pe frecvenţa 38.0 kHz şi cu ton-pilot cu frecvenţa 19 kHz;
    - sistemul de emisie al semnalelor suplimentare: ARI, RDS, DARC etc.
    - pasul grilei de frecvenţe:
    a) în banda 65,9 - 74.0 MHz - 30 kHz
    b) în banda 87.5 - 108 MHz - 100 kHz.
    Asignarea frecvenţelor ce nu sînt multiple pasului grilei de frecvenţe nu se permite.
    5.3. Sistemele difuziunii digitale
    La momentul de faţă în Europa se prevede utilizarea a patru sisteme de televiziune digitală, conform cărora sînt elaborate şi aprobate standardele Institutului european de standardizare în telecomunicaţii :
    -televiziunea digitală terestră DVB-T;
    -televiziunea digitală prin satelit DVB-S;
    -televiziunea digitală prin cablu DVB-C;
    -televiziunea digitală mobilă DVB-H.
    Radiodifuziunea digitală terestră în Europa se dezvoltă în baza satandardului T–DAB.
    Bazele tehnice ale planificării difuziunii DVB–T
/DVB-T2 şi Т-DAB sînt prezentate în materialele Acordului GE-06 şi în Recomandarea ITU–R BT.1368.

    [Pct.5 subpct.5.3 modificat prin OMTIC98 din 30.11.15, MO332-339/11.12.15 art.2399; în vigoare 11.12.15]   

    5.4. Sistemele de recepţie de televiziune
    Calculul la recepţia semnalului TV analogic se efectuează luînd în consideraţie corecţia ratei de protecţie şi care ţine cont de atenuarea semnalului pe direcţii a antenei direcţionate de recepţie. Corecţiile pentru diapazoanele de frecvenţă I, III, IV şi V sînt prezentate în desenul 1 a Recomandării ITU–R BT.419. Corecţia pentru diapazonul de frecvenţe II, se aplică ca şi pentru diapazonul I.
    În cazul ortogonalităţii polarizării antenelor de emisie ale staţiilor utile şi perturbătoare, se aplică corecţia, care ţine cont de acţiunea reciprocă a directivităţii antenei de emisie şi ortogonalitate. Corecţia este prezentată în Nota 3 la desenul 1 al Recomandării ITU–R BT.419.
    La planificarea frecvenţelor pentru televiziunea analogică, se iau în consideraţie frecvenţele intermediare a purtătoarelor imagine şi sunet, de care se ţine cont în ratele de protecţie a canalelor imagine.
    În televiziunea DVB–T, corecţiile directivităţii antenei de emisie şi ortogonalitatea polarizării antenelor de emisie ale staţiilor utile şi perturbătoare, se aplică la planificarea recepţiei fixe.
    5.5. Sistemele de recepţie de radiodifuziune sonoră
    Planificarea frecvenţelor pentru sistemele de recepţie VHF FM se efectuează, reieşind din condiţia, că recepţia programelor va fi realizată cu dispozitive de recepţie, caracteristicile cărora nu vor fi mai mici de cele determinate de Recomandarea ITU-R.BS. 704.
    În T–DAB, corecţiile la directivitatea antenei de recepţie şi ortogonalitatea polarizării antenelor de emisie a staţiilor utile şi perturbătoare, nu se iau în consideraţie.

6. Compatibilitatea electromagnetică. Perturbaţii, interferenţe
şi rate de protecţie în serviciul de radiodifuziune

    6.1 Generalităţi
    Conform noţiunii, prin compatibilitate electromagnetică se înţelege posibilitatea unui echipament electronic sau electric de a funcţiona normal într-un mediu de cîmpuri electromagnetice fără a influenţa acest mediu în care funcţionează şi alte echipamente.
    Compatibilitatea electromagnetică (CEM) include două aspecte principale:
    - funcţionare agreabilă – echipamentul nu este susceptibil la semnalele electromagnetice generate de alte echipamente, ce funcţionează în acelaşi mediu electromagnetic.
    - excluderea perturbaţiilor nocive – semnalele electromagnetice generate de echipament nu crează perturbaţii nocive altor echipamente, ce funcţionează în acelaşi mediu electromagnetic.
    CEM determină utilizarea efectivă a spectrului de frecvenţe radio.
    Pentru asigurarea CEM este necesar de realizat următoarele măsuri:
    - reglementări tehnice a parametrilor de emisie a echipamentelor, care funcţionează în mediul electromagnetic;
    - monitorizarea în eter a parametrilor de emisie ai mijloacelor radioelectronice.
    6.2. Perturbaţii şi rate de protecţie în serviciul de radiodifuziune
    Nivelul perturbaţiilor admisibile sînt expuse în Recomandările UIT şi/sau alte acorduri internaţionale. Principalele caracteristici pentru planificare, care determină calitatea recepţiei programelor de difuziune sînt valorile intensităţii cîmpului minim utilizabil şi ratele de protecţie (vezi compartimentul 4).
    La planificarea frecvenţelor pentru televiziunea analogică trebuie de luat în consideraţie următoarele restricţii: ...................
    La planificarea reţelelor de difuziune TV analogică se întîlnesc combinaţii de canale, astfel încît în punctul de recepţie apar perturbaţii reciproce (canale adiacente, imagine şi heterodine).
    Perturbaţiile apar din cauza insuficienţei gradului de protecţie a receptoarelor (televizoarelor). De aceea combinaţiile de canale menţionate mai sus nu se recomandă de utilizat la planificare.
    Aceste combinaţii de canale pot fi utilizate numai atunci cînd în punctul de recepţie se asigură valorile necesare ale ratei de protecţie.
    a) Canale heterodine
    În cazul dat tensiunea heterodinului receptorului sau a armonicilor lui crează perturbaţii la recepţia pe alt canal de frecvenţe.
    Acţiunea perturbătoare a semnalelor heterodinului şi a armonicilor lui se reflectă în apariţia lor pe imagine (pe ecranul receptorului TV) şi este determinată de diferenţa între frecvenţa semnalului util şi frecvenţa perturbătoare.
    b) Canale adiacente
    Canale adiacente se numesc canalele nemijlocit limitrofe. Lucrul emiţătoarelor TV analogice pe canale adiacente nu garantează lipsa perturbaţiilor reciproce la recepţia televiziunii analogice, ceea ce se explică prin selectivitatea mică a receptoarelor TV pe canale adiacente.
    c) Canale imagine
    Canalele TV sunt repartizate în eter astfel, încît emiţătoarele pot crea perturbaţii pe canalul imagine numai în diapazonul undelor decimetrice. În diapazonul undelor metrice, perturbaţii în televiziune pe canalul imagine pot crea MRE a altor servicii de radiocomunicaţii, iar în reţelele de recepţie colectivă şi televiziune prin cablu – canalele speciale.
    Dintre canalele imagine de televiziune, pentru standardul de televiziune K, perturbătoare sunt canalele „n+8” şi „n+9” faţă de canalul „n”, unde „n” este numărul canalului.
    - Perturbaţii de la canalul imagine prin eter "n+9"
    În cazul canalelor imagine “n+9”, perturbaţiile sunt create de purtătoarea video. Perturbaţia de la canalul “n+9”, transmisă prin eter, se atenuiază pe baza selectivităţii pe canalul imagine a televizorului.
    Totuşi, utilizarea în aceeaşi zonă a emiţătoarelor pe canale imagine cu numerele „n” şi „n+9”, indiferent de tipurile de emiţătoare, poate duce la perturbaţii majore la recepţia canalului „n”.
    Nu se permite planificarea în aceeaşi zonă a canalelor „n” şi „n+9”. În caz contrar, este necesar de concretizat condiţiile de utilizare a fiecărui canal în parte, luînd în considerare că recepţia individuală nu va fi asigurată cu protecţia necesară. Criteriu de calcul reprezintă asigurarea la recepţie a valorii necesare a raportului de protecţie.
    - Perturbaţii de la canalul imagine prin eter "n + 8"
    În cazul canalelor imagine “n+8”, perturbaţiile sunt create de purtătoarea sonoră. Utilizarea în comun a canalelor prin eter "n" şi "n+8" nu duce la perturbaţii majore pe canalul imagine şi poate fi aplicată în practică cu condiţia evidenţei stricte a raportului semnal-zgomot la recepţie. Sunt posibile perturbaţii pe canalul imagine şi în cazurile, cînd valoarea puterii de emisie a emiţătorului canalului imagine depăşeşte considerabil valoarea puterii de emisie a emiţătorului canalului „n”, sau distanţa dintre emiţătoarele date este considerabilă. În aşa cazuri, în unele puncte la recepţie poate apărea situaţia, cînd intensitatea cîmpului electromagnetic a emiţătorului canalului imagine va fi cu mult mai mare decît intensitatea cîmpului emiţătorului canalului “n”.
    6.3. Parametrii tehnici ai staţiilor serviciului radiodifuziune
    Pentru analiza CEM bazele de date ale staţiilor serviciului radiodifuziune trebuie să conţină:
    În baza de date a fiecărei staţii TV analogice trebuie să se conţină cel puţin parametrii indicaţi mai jos:
    – denumirea staţiei;
    – ţara;
    – standardul TV şi sistemul de culori;
    – coordonatele geografice (latitudinea, longitudinea) ale antenei;
    – numărul canalului TV;
    – frecvenţele purtătoarelor video şi sunet, MHz;
    – offset, kHz;
    – puterea aparent radiată maximă (P.A.R. max) a purtătoarelor video şi sunet a semnalului TV, dBW;
    – atenuarea P.A.R. a purtătoarei video în 36 direcţii, dBW;
    – directivitatea antenei de emisie (direcţională sau omnidirecţională);
    – polarizarea emisiei (orizontală sau verticală);
    – înălţimea antenei de emisie de la nivelul suprafeţei terestre, m;
    – altitudinea locului instalării antenei, m;
    – înălţimea efectivă maximă a antenei de emisie, m;
    – diferite informaţii despre starea staţiei, coordonarea locală şi internaţională.
    Pentru staţiile DVB-T adăugător se indică:
    – frecvenţa mijlocie a canalului, MHz;
    – varianta sistemului de difuziune DVB–T.
    Înălţimea efectivă a antenei de emisie corespunde înălţimii antenei de la nivelul mediu al reliefului pe distanţa între 3 şi 15 km în direcţia antenei de recepţie.
    În baza de date a fiecărei staţii VHF FM analogice trebuie să se conţină cel puţin parametrii indicaţi mai jos:
    – denumirea staţiei;
    – ţara;
    – sistemul de emisie;
    – coordonatele geografice (latitudinea, longitudinea) ale antenei;
    – frecvenţa, MHz;
    – puterea aparent radiată maximă (P.A.R.max) a semnalului, dBW;
    – atenuarea P.A.R. în 36 direcţii, dBW;
    – directivitatea antenei de emisie (direcţională sau omnidirecţională);
    – polarizarea emisiei (orizontală, verticală sau mixtă);
    – înălţimea antenei de emisie de la nivelul suprafeţei terestre, m;
    – altitudinea locului instalării antenei, m;
    – înălţimea efectivă maximă a antenei de emisie, m;
    – diferite informaţii despre starea staţiei, coordonarea locală şi internaţională.
    Pentru staţiile T–DAB adăugător se indică:
    – numărul blocului de frecvenţe;
    – frecvenţa mijlocie a blocului, MHz.
    Lărgime benzii de frecvenţă, toleranţa frecvenţei purtătoare, nivelul emisiilor spurioase sînt indicate în compartimentul 3.
    6.4 Monitorizarea eterului
    Monitoringul în eter este un proces de măsurători ai parametrilor tehnici MRE în baza cărora se efectuează analiza utilizării spectrului de frecvenţe radio, depistarea perturbaţiilor şi emisiilor neautorizate.
    Complexitatea echipamentelor, interacţiunea lor cu alte echipamente, defecţiunile sau utilizarea lor incorectă aduce la apariţia perturbaţiilor.
    Radiomonitoringul în eter este o verigă importantă în procesul managementului utilizării spectrului de frecvenţe şi se realizează prin măsurări în eter, fără conectarea la MRE, a caracteristicilor tehnice a emisiilor.
    În procesul de radiomonitoring se efectuează:
    - depistarea şi eliminarea perturbaţiilor nocive;
    - măsurarea parametrilor tehnici de emisie ale staţiilor de radiocomunicaţii în scopul conformării lor cerinţelor esenţiale;
    - efectuarea măsurărilor şi monitorizării în scopul asigurării suportului administrării şi planificării spectrului de frecvenţe radio (determinarea ocupării spectrului, măsurarea nivelelor semnalelor în diapazonul de frecvenţe determinat, investigarea mediului electromagnetic în localităţile indicate)
    - localizarea emiţătoarelor ilicite şi aplicarea măsurilor de suprimare a funcţionării.
    Radiomonitoringul trebuie să se efectuieze în baza prevederilor Recomendărilor respective UIT.

7. Supravegherea îndeplinirii prevederilor prezentei
Reglementări

    Autoritatea competentă în scopul asigurării îndeplinirii prevederilor prezentei Reglementări este organul central de specialitate al administraţiei publice în domeniul dezvoltării informaţionale, care exercită şi activităţile de supraveghere.
    Autoritatea administratiei publice centrale de specialitate poate să restricţioneze prestarea serviciilor de planificare, selectare, coordonare şi notificare a frecvenţelor radioelectrice.
    În situaţia în care Autoritatea administratiei publice centrale de specialitate a luat o hotărîre de restricţie a prestării serviciilor, acesta trebuie să specifice motivele pentru adoptarea ei.

8. Dispoziţii finale şi tranzitorii
    Prezenta reglementare tehnică intră în vigoare la trei luni de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.


Reglementare tehnică
„Sisteme de televiziune prin eter şi prin cablu.
Norme şi parametri”
I. OBIECT ŞI DOMENIU DE APLICARE

    Prezenta reglementare tehnică este elaborată în conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la standardizare nr. 590-XIII din 22.09.95, Legea Republicii Moldova privind barierele tehnice în calea comerţului nr.866-XIV din 10.03.2000, precum şi cu Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.873 din 30.07.2004 "Cu privire la aprobarea Programului naţional de elaborare a reglementărilor tehnice”.
    Prezenta Reglementare stabileşte normele şi parametrii sistemelor de televiziune prin eter ce se folosesc în Republica Moldova, şi anume cerinţele esenţiale obligatorii pentru aplicare şi utilizare de către agenţii economici ce activează în domeniul televiziunii (surse de program, posturi de televiziune, întreprinderi specializate în domeniu, etc.).
    Normele, parametrii şi cerinţele esenţiale obligatorii pentru televiziunea prin cablu sunt stabilite în Standardul moldovean SM CEI 60728 „Reţele de distribuţie prin cablu”, care este în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova.

II. REFERINŢE

    Standardele şi documentele interstatale aplicate ca standarde moldovene pe teritoriul Republicii Moldova:
    • SM CEI 60728 „Reţele de distribuţie prin cablu”
    • ГОСТ 7845-92 Система вещательного телевидения. Основные параметры. Методы измерений.
    • ГОСТ 20532-83 Радиопередатчики телевизионные I-V диапазонов. Основные параметры, технические требования и методы измерений.
    • ГОСТ Р 50890-96 «Передатчики телевизионные маломощные. Основные параметры. Технические требования. Методы измерений»
    • ГОСТ 23611-79 Совместимость технических средств электромагнитная. Термины и определения.
    • СанПиН 2.2.4/2.1.8.055-96 «Электромагнитные излучения радиочастотного диапазона»
    • Recommendation ITU-R BT.419-3 “Directivity and polarization discrimination of antennas in the reception of television broadcasting”.
    • Recommendation ITU-R BT.470-6 “Conventional television systems”.
    • Recommendation ITU-R P. 1546-2 “Method for point-to-area predictions for terrestrial services in the frequency range 30 MHz to 3 000 MHz”.

III. TERMINOLOGIE

    Antena: dispozitiv radiant considerat unitate (de sine statatoare), la care se poate conecta direct (sau prin sisteme de comutare, adaptare, ori de distributie, etc.) fiderul.
    Emisie: procese legate de generarea controlată a oscilaţiilor radioelectrice, modularea lor şi radiaţia acestor unde electromagnetice.
   Echipament (de emisie): instalaţie complexă completă, care permite radiodifuzarea în eter a unui anumit program şi care se compune în principal din: emiţător (emiţători - cu sistem de însumarea puterilor, etc.) tablouri de electroalimentare distribuţie, sistem de răcire tehnologică proprie, diplexor (multiplexor), etc., fider şi sistem radiant, înstalate într-un amplasament bine definit.
    Emiţător de televiziune: totalitatea mijloacelor tehnice strict specializate, care sunt folosite în procesul de radiodifuzare a programelor de televiziune (semnale de imagine şi sunetul însoţitor) precum şi a mijloacelor anexe ale acestora, excluzînd mijloacele tehnice aparţinînd sursei, căii de program şi surselor exterioare de electroalimentare.
    Parametrii de radiaţie: acei parametri ai sistemului(lor) radiant(e) al(e) emiţătorului de televiziune sau translatorului - care determină zona de serviciu a acestuia, cum sunt: caracteristica de radiaţie a antenei (diagrama în plan H şi V) puterea aparent radiată, riplurile în diagrama de radiaţie, azimuturi, polarizare, înălţimea echivalentă a antenei, puterea maximă admisă (în caz de însumare a mai multor emiţatoare), etc.
    P.A.R.= putere aparent radiata, reprezintă puterea de radiofrecvenţă cu care se alimentează un radiator etalon (dipol în λ/2) instalat în locul sistemului radiant - care pe o direcţie considerată, produce o valoare de cîmp electromagnetic - de acelaşi nivel cu cea a sistemului radiant, dacă e orientat cu direcţia sa principală de radiaţie, pe direcţia considerată (în kW sau dBW- decibeli faţă de 1W).
    Semnale de test: semnale cu ajutorul cărora se pot măsura obiectiv, principalii parametri tehnici ai lanţului de transmisie (ori ai emiţătorului Tv de imagine etc.) cum sunt: liniaritatea, zgomot, bandă (caracteristica) de frecvenţă, procese tranzitorii, precum şi indicii calitativi caracteristici pentru semnalele TV color, cîştig, faza diferentială etc. Acestea sunt înserate în semnalul transmis în mod normal, dintr-un generator de semnale de test. Operaţiunea se face la studiou, sau la sursa de program.
    În general sunt semnale tip, recomandate de C.C.I.R. (Recom.473-4-vol.XII 1986) şi care sunt inserate în liniile 17(330) si 18(331)- în sistemul Tv cu 625 de linii (Recom.472) în timpul programului de televiziune. Măsuratorile cantitative- de control se pot efectua în acest fel, pe toata durata transmisiunii.
    Televiziune: sisteme de radiocomunicaţii care asigură transmisia de imagini fixe sau imagini dinamice, subiecte din viaţa cotidiană etc, în general asociate cu insecţiile sonore, adecvate.

IV. NOTIUNI DE BAZA DESPRE TELEVIZIUNEA PRIN ETER
    Televiziunea poate fi definită ca un ansamblul de principii, metode şi tehnici de natură electronică, utilizate pentru transmiterea la distanţă a imaginilor in mişcare, prin intermediul canalelor de comunicaţie.
    Folosirea televiziunii, ca modalitate de transmitere simultană a imaginilor şi a sunetelor, in cele mai diverse domenii de activitate, a adus la o diversificare a aparatelor şi sistemelor de televiziune.
    Din punct de vedere al calităţii informaţiei de imagine, sistemele de televiziune se pot clasifica in:
    • Sisteme de televiziune alb-negru;
    • Sisteme de televiziune in culori;
    • Sisteme de televiziune de inaltă definiţie;
    • Sisteme de televiziune in spaţiu.
    Din punct de vedere al modului in care sunt procesate informaţiile (captare imagine, prelucrare, transmisie, refacere imagine, etc.), sistemele de televiziune se impart in:
    • Sisteme de televiziune analogică;
    • Sisteme de televiziune analog-digitală;
    • Sisteme de televiziune digitală.
    Din punct de vedre al destinaţiei sistemele de televiziune se pot clasifica in:
    • Sisteme de televiziune difuzată, care cuprinde:
    o sisteme de televiziune prin eter;
    o sisteme de televiziune prin cablu (coaxial sau optic);
    • Sisteme de televiziune aplicată, care cuprinde multitudinea de sisteme din economie, medicină, industrie, etc.
    Sisteme
    Varietatea de sisteme de televiziune amintite prezintă particularităţi determinate de condiţiile diferite de aplicare. Aceasta are implicaţii şi asupra caracteristicilor şi parametrilor funcţionali care variază intr-o gamă foarte largă de la un sistem de televiziune la altul.
    Televiziunea in culori (TVC) pentru marele public s-a dezvoltat pe infrastructura existentă in cadrul reţelei de difuzare a televiziunii alb-negru (TV-AN), ca singura soluţie posibilă la aceea dată, datorită existenţei sutelor de emiţătoare şi a milioanelor de televizoare monocrome funcţionale in cadrul unor norme internaţionale.
    Din acest motiv, sistemul de TVC trebuie să corespundă cerinţelor impuse in TV-AN. In televiziunea alb-negru se transmite un singur semnal de imagine, semnal care poartă informaţia referitoare la variaţia de luminanţă. In televiziunea color este necesar să fie transmise trei semnale care să poarte direct sau indirect informaţiile referitoare la cele trei culori primare (Red, Green, Blue) folosite in analiza şi sinteza imaginii. Modul in care se aleg şi mai ales cum se transmit aceste semnale trebuie să asigure ceea ce se numeşte compatibilitate faţă/cu de sistemul de televiziune alb-negru.
    Tehnica televiziunii a fost supusă unor mari schimbări care au urmărit eliminarea neajunsurile sistemelor de televiziune actuale, in sensul imbunătăţirii calităţii imaginii. Televiziunea de inaltă definiţie HDTV (High Definition Television) asigură creşterea definiţiei de două ori faţă de sistemele actuale, ceea ce echivalează cu creşterea de patru ori a numărului de elemente de imagine de pe ecran. La aceste sisteme se imbunătăţeşte reproducerea culorilor prin lărgirea benzilor de frecvenţă ale semnalelor de luminanţă şi de crominanţă, şi calitatea sunetului creşte prin transmiterea stereofonică a informaţiilor de sunet.
    Semnalele televiziunii de inaltă definiţie au nevoie de o bandă de frecvenţă de 30 MHz, mult mai largă decat au reţelele actuale de difuzare de 6 MHz (pentru norma OIRT). Rezolvarea este asigurată prin metode de compresie atat in domeniul timp cat şi in domeniul frecvenţă. In acest sens sistemul MAC (Multiplex Analog Components) asigură transmiterea multiplexată in timp a semnalelor de luminanţă şi de crominanţă, iar sistemul MUSE (Multiple Sub- Nyquist Sampling Encoding) asigură multiplexarea şi subeşantionarea semnalelor de imagine. Perspectivele sistemului de televiziune de inaltă definiţie a crescut odată cu prelucrarea numerică a semnalelor TV, prelucrare standardizată internaţional prin sistemul digital denumit generic 4:2:2.
    Sistemele de televiziune actuale cu transmisie prin eter sau prin cablu se inscriu in prevederile unor normative cunoscute sub denumirea de standarde de televiziune.

    4.1. Particularităţi ale transmiterii semnalului de imagine
    Formarea semnalului ce caracterizează imaginea de televiziune, transmiterea acestuia şi reconstituirea imaginii originale, ca etape esenţiale ale comunicaţiilor în televiziune, prezintă o serie de aspecte particulare, specifice în raport cu transmiterea şi natura informaţiei. Pentru înţelegerea acestor aspecte este necesară cunoaşterea unor noţiuni de bază în domeniul sistemului de percepţie vizuală şi a colorimetriei. Este importantă, de asemenea, o vedere de ansamblu asupra principiului transmiterii imaginilor în televiziune.
    Imaginea reprezintă o distribuţie de energie radiantă variabilă în timp şi color. Acest tip de imagine interesează în transmisiunile de televiziune.
    Imaginea poate fi caracterizată de un vector luminanţă B(x,y,t), dependent de două dimensiuni spaţiale (x,y) – imagine plană – şi o dimensiune temporală (t) – imagine în mişcare. Vectorul B(x,y,t) poate fi descris prin trei componente, care reprezintă un set arbitrar de culori primare (R, G, B) alese astfel încât să egaleze subiectiv senzaţia de culoare produsă de culoarea originală:

B(x,y,t) = [BR(x,y,t), BG(x,y,t), BB(x,y,t)](4.1)

    Canalele de transmisiune existente sunt canale unidimensionale, în sensul că pe canal se transmit semnale de o singură variabilă – timpul.
    Problema specifică televiziunii este transformarea funcţiei vectoriale B(x,y,t) într-un semnal s(t), transmiterea acestuia pe canal şi reconstituirea imagini Br(x,y,t) într-un mod cât mai fidel posibil. Formarea semnalului de televiziune, transmiterea acestuia pe canal, recepţionarea semnalului şi refacerea imaginii sunt realizate în mai multe etape.
    În transformările B(x,y,t)→Br(x,y,t) este necesar să se ţină seama de următoarele aspecte:
    a) în procesul de transformare imagine - semnal electric, vor trebui luate în consideraţie toate caracteristicile receptorului căruia îi este adresată informaţia – sistemul vizual uman – ;
    b) semnalul electric format trebuie să fie adaptat canalului de transmisiune.
    În ambele transformări este necesar să se ţină cont de caracteristicile statice ale imaginii şi ale semnalului format.
    4.2. Particularităţi ale sistemelor de televiziune color
    Sistemele de televiziune color standardizate, cele mai răspandite sunt:
    • Sistemul NTSC (National Television System Colour), este un sistem american, primul sistem de televiziune color apărut şi care prezintă ca deficienţă majoră, sensibilitatea ridicată la defazările suferite de semnalele de culoare in procesul propagării, sensibilitate manifestată prin denaturarea culorilor pentru defazări mai mari de 50;
    • Sistemul PAL (Phase Alternating Line), este un sistem german care, pentru eliminarea neajunsului funcţional al sistemului NTSC, utilizează principiul transmiterii cu fază schimbată de la o linie la alta a componentei de crominanţă E’R - E’Y. Transmiterea componentelor de crominanţă se face, ca şi in cazul sistemului NTSC, prin modularea in amplitudine a unei subpurtătoare de crominanţă cu frecvenţa de 4,433618 MHz;
    • Sistemul SECAM (Sequientiel a Memoire), este un sistem francez care, pentru eliminarea neajunsului funcţional al sistemului NTSC, utilizează principiul transmiterii secvenţiale de la o linie la alta a componentelor semnalelor de culoare (o componentă (E´B - E´Y) pe o linie şi cealaltă componentă (E´R - E´Y) pe linia următoare. Transmiterea componentelor de crominanţă se face prin modularea in frecvenţă cu benzi laterale inegale, de către fiecare componentă, a cate unei subpurtătoare de crominanţă cu frecvenţele de 4,250 MHz şi respectiv 4,406 MHz.
    In cele ce urmează se prezintă particularităţile sistemelor de televiziune PAL şi SECAM ca sisteme europene aflate in producţie şi exploatare in ţara noastră.
    4.2.1. Semnale utilizate in sistemul de televiziune PAL
    Sistem de televiziune PAL, adoptat şi la noi, foloseşte următoarele semnale de videofrecvenţă:
    Semnalul de luminanţă (E´y), transmis din motive de compatibilitate cu receptoarele alb-negru. Expresia semnalului de luminanţă a fost determinată prin experimente şi măsurări practice asupra caracteristicii de vizibilitate relativă a sistemului vizual uman:

   

    Semnalul de crominanţă (E'c), conţine informaţia privind culoarea imaginii şi este alcătuit din două componente bazate pe semnalele diferenţă de culoare

    (E´B - E´Y) şi (E´R - E´Y).
    Expresia componentelor de crominanţă este:

   

    Componenta E´V (relaţia 4.4) se transmite cu faza alternantă de la o linie la alta.
    Semnalul de crominanţă se transmite modulînd in amplitudine un semnal de radiofrecvenţă avand frecvenţa (fsc), astfel determinată incat să plaseze spectrul semnalului de culoare in partea superioară a spectrului semnalului de luminanţă şi intreţesut cu acesta. Valoarea frecvenţei subpurtătoare de crominanţă a fost determinată la 4,4336.. MHz.
    Modulaţia de amplitudine utilizată in procesul codării informaţiei de culoare este o modulaţie in cuadratură (QAM) obţinută prin modularea in amplitudine de către componentele de culoare a subpurtătoarei de crominanţă cu fază zero şi cu fază de 90º. Se obţine astfel semnalul de crominanţă cu expresia:

   

    Semnalul de crominanţă ± E'C se poate reprezenta fazorial ca in figura 4.2.a şi din care se poate deduce expresia modulului şi a defazajului:

   

    conţine informaţie despre saturaţia culorii;
   

    conţine informaţie despre nuanţa culorii.
    Astfel, orice culoare poate fi codificată in vederea transmisiei prin modulul şi defazajul componentei de crominanţă.
    Modul de transmisie a componentelor de crominanţă cu fază alternată de la o linie la alta permite, la recepţie, compensarea erorilor de fază şi eliminarea distorsiunilor de culoare datorate propagării.


   

    Fig.4.1. Semnale ale semnalului de televiziune PAL

    a) Reprezentarea fazorială a semnalului de crominaţă.
    b) Semnalul de «burst» dispus pe palierul din dreapta al semnalului de stingere linii
    Compensarea erorilor de fază se realizează la recepţie in decodorul de culoare. Acesta este prevăzut cu o linie de intarziere de 64µs şi asigură insumarea semnalului de crominanţă de la două linii succesive. Prin această prelucrare sistemul de televiziune color PAL poate compensa şi procesa corespunzător semnale de crominanţă cu erori ale defazajului de pană la 18º.
    Pentru funcţionarea corectă a decodoarelor de culoare din receptoarele de televiziune, la emisie sunt transmise semnale de „burst” constituite din 12 oscilaţii complete de radiofrecvenţă avand frecvenţa egală cu frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă. Semnalele de „burst” se transmit pe durata impulsurilor de stingere linii (fig.4.1.b).
    4.2.2. Semnale utilizate in sistemul de televiziune SECAM
    Parametrii sistemului de televiziune SECAM sunt determinate şi standartizate prin ГОСТ 7845-92. În baza cerinţelor standartului menţionat sistemul de televiziune SECAM foloseşte următoarele semnale de videofrecvenţă:
    Semnalul de luminanţă (E'y), transmis din motive de compatibilitate cu receptoarele alb-negru. Expresia semnalului de luminanţă a fost determinată prin experimente şi măsurări practice asupra caracteristicii de vizibilitate relativă a sistemului vizual uman:

   

    Semnalul de crominanţă (E'c), conţine informaţia privind culoarea imaginii şi este alcătuit din două componente bazate pe semnalele diferenţă de culoare:

    (E´B - E´Y) şi (E´R - E´Y).
    Expresia componentelor de crominanţă, in concordanţă cu ponderea culorilor din natură, este:

   

    Cele două componente de crominanţă D'B şi D'R , in vederea transmiterii, modulează in frecvenţă două subpurtătoare de crominanţă cu frecvenţele:

   

    Frecvenţele subpurtătoarelor de crominanţă sunt astfel alese incat să asigure compatibilitatea directă cu receptoarele alb negru (AN) şi eliminarea efectelor nedorite, perturbatoare, care pot să apară pe ecranele receptoarelor.
    Modulaţia in frecvenţă a subpurtătoarelor fOB şi fOR se face cu benzi inegale, prin adoptarea unor deviaţii de frecvenţă asimetrice, astfel:

   

    Pentru funcţionarea corectă a decodoarelor de culoare din receptoarele de televiziune, la emisie sunt transmise semnale de „burst” şi semnale de identificare a culorii.
    Semnalele de „burst” sunt constituite din 12 oscilaţii de radiofrecvenţă avand frecvenţa egală cu frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă care se transmite pe linia respectivă fOB sau fOR . Semnalele de „burst” se transmit pe durata impulsurilor de stingere linii, asemănător cu modul de transmitere la sistemul PAL (fig.4.1), avand insă durata de 5μs şi amplitudini (71% sau 77%) determinate de procesul de predistorsionare de radiofrecvenţă cu filtru cu caracteristică anticlopot, din sistemul de emisie.
    Semnalele de identificare a culorii (DB, DR), sunt impulsuri de videofrecvenţă care modulează in frecvenţă subpurtătoarele de crominanţă (fOB, fOR), obţinandu-se impulsuri de radiofrecvenţă care se transmit pe durata impulsurilor de stingere cadre.
    Semnalele de identificare a culorii sunt in număr de nouă pentru fiecare semicadru ocupand liniile 7 la 15 şi respectiv 320 la 328 şi se transmit succesiv corespunzător transmiterii secvenţiale a componentelor de culoare.
    Semnalele de identificare a culorii servesc sincronizării comutatorului SECAM din decodorul de culoare al receptorului de televiziune in vederea demodulării corecte a componentelor de culoare D'B, şi D'R.
    Pornind de la sensibilitatea mult mai scăzută a sistemului vizual uman pentru informaţia de culoare comparativ cu cea de luminanţă (forma obiectelor), banda semnalelor de crominanţă este de (2x1,3) MHz in cazul sistemului PAL şi de 1,5 MHz in cazul sistemului SECAM (fig.4.2).
    Potrivit principiului compatibilităţii, caracteristica amplitudine – frecvenţă a semnalelor de culoare este plasată in partea superioară a caracteristici semnalului de luminanţă (fig.4.2). Frecvenţele subpurtătoarelor de crominanţă sunt astfel alese incat să se asigure intreţeserea spectrului semnalului de crominanţă cu spectrul semnalului de luminanţă.


    Fig. 4.2 Caracteristica amplitudine-frecvenţă a semnalului de luminanţă şi a semnalului de crominanţă în norma OIRT pentru sistemul: a)PAL şi b)SECAM

    4.2.3. Transmisiunea semnalelor in televiziune
    Prin transmisiunea (transmiterea) semnalelor in televiziune se inţelege transferul semnalului complexe de televiziune, deci a semnalului video complex şi a sunetului, la destinaţie unde sunt dispuse receptoarele de televiziune.
    Transmisiunea imaginii se poate face in videofrecvenţă (VF), in banda de bază, sau in radiofrecvenţă (RF), in diverse benzi de frecvenţă, prin medii diferite de transmisie.
    Transmisiunea imaginii in VF se face pe distanţe scurte:
    • de ordinul zecilor sau sutelor de metri intre camere şi carele de reportaj sau intre studiouri şi un studio de control general;
    • de ordinul kilometrilor, mai rar, intre un centru de TV şi un emiţător.
    Transmisiunea se face prin cabluri coaxiale caracterizate prin:
    • impedanţa caracteristică ZC a cablului coaxial (de obicei ZC = 50 Ω);
    • valoarea şi variaţia timpului de intarziere de grup ;
    • atenuarea pe unitatea de lungime şi variaţia atenuării cu frecvenţa:

   

    Transmisiunea semnalelor de imagine se poate face in radiofrecvenţă (RF) in una din benzile rezervate transmisiilor de televiziune prin radiaţie electromagnetică sau prin cablu coaxial/optic, potrivit unor norme internaţionale. Norma reprezintă o colecţie de prescripţii metodologice şi tehnice care definesc atat sistemele de televiziune cat şi corelaţia dintre emisia şi recepţia unui program de televiziune. Sunt cunoscute, ca fiind cele mai extinse, normele:
    • norma americană (FCC);
    • normele europene (CCIR şi OIRT);
    • norma franceză (L);
    • norma engleză (I).
    Standardul caracterizează sistemele de televiziune prin intermediul unei game largi de parametrii tehnici specifici emisiei şi recepţiei de informaţii de natură video şi audio.
    În anexa 1 sunt prezentaţi parametrii tehnici ai celor mai răspandite norme de televiziune din Europa.
    Pentru transmisiunea prin radiaţie electromagnetică, pentru televiziune, sunt prevăzute mai multe benzi de frecvenţă. In Europa aceste benzi sunt situate in două domenii de frecvenţă (FIF şi UIF). Fiecare bandă TV cuprinde un număr diferit de canale de televiziune. In anexele 2 şi 3 sunt prezentate repartizarea in frecvenţă a principalelor canale de televiziune.
    Un canal TV din norma OIRT ocupă o bandă de 8MHz pentru transmisiunea de imagine şi sunet aferent. Deoarece pentru transmisiunea informaţiei de imagine se foloseşte modulaţia in amplitudine (MA) şi că banda semnalului in videofrecvenţă (VF) este de 6 MHz, nu se foloseşte o transmisiune clasică de MA cu banda dublă (BLD), ci se foloseşte o transmisiune cu bandă laterală parţial suprimată, denumită transmisiune cu rest de bandă laterală (RBL).
    Pentru o transmisiune corectă a semnalului de televiziune, receptorul trebuie să aibă o caracteristică de frecvenţă (fig.4.3) cu atenuare progresivă in jurul purtătoarei şi să utilizeze o demodulare de produs sincronă şi cu defazaj nul.
    Semnalul de televiziune se transmite pe principiul legăturilor de radiocomunicaţii bazat pe un emiţător (in studioul TV ) şi unul sau mai multe receptoare. Se folosesc undele radio asigurandu-se transmisia atat a informaţiei de imagine cat şi a celei de sunet. Informaţia de imagine modulează in amplitudine un semnal de radio-frecvenţă denumit purtătoare de imagine (fpi), iar informaţia de sunet modulează in frecvenţă o purtătoare de sunet (fps). Frecvenţele celor două purtătoare satisfac condiţia:

fps > fpi

    Diferenţa (fps - fpi ) dintre purtătoarea de sunet (fps) şi purtătoarea de imagine (fpi) reprezintă ecartul de frecvenţă a cărui valoare este de 5,5 MHz pentru norma CCIR şi de 6,5 MHz pentru norma OIRT.
    Banda de frecvenţă radio ocupată de purtătoarea de imagine modulată in amplitudine şi de purtătoarea de sunet modulată in frecvenţă poartă denumirea de canal de televiziune.
    Semnalul videocomplex cu o lărgime de bandă de 6,5 MHz nu are o distribuţie continuă de energie in acest domeniu de frecvenţă. Aceasta datorită faptului că imaginea este “decupată” periodic de către sistemul de baleiaj atat cu frecvenţa liniilor cat şi cu frecvenţa semicadrelor.


    Fig.4.3. Caracteristica de frecvenţă a canalului de televiziune,
corespunzător normei OIRT

    Energia semnalului, corespunzătoare spectrului de frecvenţă, se grupează in pachete energetice formate din linii spectrale “centrate“ in jurul unor multipli ai frecvenţei de explorare pe linii (fH). Liniile spectrale sunt dispuse la intervale corespunzătoare frecvenţei de explorare pe verticală (fV), aşa cum este reprezentat in figura 4.4.
    Ponderarea cea mai mare a energiei semnalului de televiziune este concentrată in jurul componentelor spectrale cu frecvenţă joasă, unde componentele din marginile pachetelor energetice invecinate se intrepătrund.
    In cazul unor imagini fixe, spectrul este discret si are forma din figura 4.4, dacă se transmit imagini in mişcare are loc o pendulare a liniilor spectrale faţă de poziţia de repaus. Deoarece deplasarea elementelor imaginii optice in faţa camerei TV se face cu viteza mica (comparativ cu fV), rezultă o pendulare a liniilor spectrale in jurul poziţiei de origine cu o frecvenţă de aproximativ 10Hz, ceea ce permite să se considere, şi in acest caz, că spectrul semnalului de televiziune are o distribuţie discretă de energie.


    Fig.4.4. Spectrul semnalului de televiziune pentru imagini fixe

V. MASURAREA ŞI CONTROLUL CARACTERISTICILOR
SISTEMULUI DE TELEVIZIUNE

    Sistemele de televiziune au ca produs final principal imaginea vizuală de televiziune. Calitatea imaginii de televiziune depinde de parametri şi caracteristicile sistemului de televiziune prin intermediul cărora are loc transferul de informaţie vizuală. Imaginea vizuală de televiziune se va deosebi de imaginea primară. Calitatea imaginii vizuale de televiziune se apreciază prin gradul de asemănare a acesteia cu imaginea primară.
    Diferenţele dintre cele două imagini corespund unor distorsiuni, dar nu orice diferenţă trebuie interpretată ca distorsiune. Există limitări proprii ale sistemului de televiziune, aceasta impune ca în cadrul aceluiaşi sistem să se facă distincţie între distorsiuni şi limitări, fapt care nu este întotdeauna posibil.
    5.1. Particularităţi ale proceselor de măsurare in televiziune
    Dependenţa calităţii imaginii vizuale de televiziune de parametri şi caracteristicile canalului de televiziune, aflat într-o continuă evoluţie, reprezintă o problemă dificilă pentru practica măsurărilor, motiv pentru care măsurările în televiziune se află permanent în studiu, cercetare şi modernizare.
    Stabilirea de relaţii cantitative între calitatea imaginii şi parametri sistemului de televiziune ridică probleme diverse şi complexe. Cu toate acestea, există parametri şi caracteristici care pot fi măsuraţi sau controlaţi în mod obiectiv, ale căror valori pot da informaţii asupra calităţii imaginii reproduse sau asupra calităţii transmisiei. Pe lângă metodele specifice televiziunii, în tehnica măsurării acestor parametri se folosesc şi procedee din alte domenii, cum ar fi cele din tehnica iluminatului, a fotografiei, din tehnica impulsurilor.
    În practica măsurărilor din televiziune prezintă importanţă cunoaşterea unor mărimi ca:
    • puterea de rezoluţie a traductoarelor lumină-curent (dispozitivele videocaptoare) sau curent-lumină (tuburile cinescop);
    • forma caracteristicilor de frecvenţă ale canalului de comunicaţie dintre cameră şi receptor;
    • forma caracteristicii amplitudine-timp şi amplitudine-frecvenţă a diferitelor elemente ale sistemului;
    • distorsiunile geometrice ale rastrului, datorate neliniarităţii baleiajelor în camera de televiziune sau în receptorul TV.
    1) Măsurarea şi controlul parametrilor sistemelor de televiziune pot fi grupate în:
    a) Măsurări de amplitudine şi de timp prin vizualizarea formei semnalelor în diferite puncte ale sistemului de televiziune;
    b) Măsurarea unor parametrii sau caracteristici în timpul emisiunilor sistemului de televiziune;
    c) Aprecierea calităţii imaginii de televiziune cu ajutorul Mirei TV de control universale sau speciale.
    2) Măsurarea proceselor fizice din televiziune se referă în principal la:
    • măsurări fotoelectrice;
    • măsurări ale parametrilor.
    Măsurările fotoelectrice se folosesc pentru determinarea caracteristicilor traductorului lumină-semnal şi necesită imagini speciale de control şi metode de măsurare cu ajutorul cărora pot fi evaluate aceste caracteristici în condiţii reale de lucru.
    Măsurarea parametrilor include următorii parametrii:
    • parametrii semnalului de televiziune (amplitudinea componentelor, durata fronturilor, durata impulsurilor);
    • parametrii traductorului semnal-lumină (luminanţa, crominanţa, contrastul, puterea de rezoluţie);
    • parametrii proceselor de explorare pentru analiza si sinteza imaginilor.
    Măsurările în televiziune sunt orientate spre:
    • caracteristicile surselor de semnal (camere de televiziune, telecinematograf, videodisc, videomagnetoscoape, generatoare, etc.);
    • caracteristicile canalelor de televiziune;
    • măsurarea dispozitivelor de reconstituire a imaginii;
    • controlului operativ pe timpul procesului de difuzare;
    • măsurări de laborator.
    Parametri tehnici principali, metodele de măsură precum şi alte prevederi specifice sistemelor de televiziune sunt cuprinse în standarde cu caracter internaţional.
    În deosebi, pentru sistemul SECAM metodele de măsurare sunt indicate în ГОСТ 7845-92.
    5.2. Caracteristici ale lanţului video
    Lanţul video la emisie cuprinde totalitatea instalaţiilor situate între ieşirea traductorului de imagine şi intrarea dispozitivului modulator al emiţătorului de televiziune. Caracteristicile lanţului video se apreciază cu ajutorul caracteristicii amplitudine-frecvenţă A(ω) si a caracteristicii faza-frecvenţă φ(ω), sau cu ajutorul caracteristicii de răspuns h(t) la semnal treaptă.
    5.2.1. Determinarea caracteristicii amplitudine–frecvenţă
    Ridicarea caracteristicii A(ω) prin metoda “punct cu punct” este dificilă deoarece elementele lanţului video sunt amplificatoare de banda larga (6 sau 8MHz). Din acest motiv este preferată metoda vizualizării caracteristicii pe ecranul unui vobuloscop.
    La folosirea vobuloscopului se au în vedere următoarele :
    • semnalul vobulat se aplică la intrarea circuitului încercat printr-o sondă care asigură adaptarea la impedanţa caracteristică a cablului coaxial şi separarea componentei continue;
    • amplitudinea semnalului vobulat trebuie sa corespundă gamei dinamice a circuitului încercat, astfel încât să nu intervină limitări în amplitudine care să “aplatizeze” caracteristica A(ω);
    • în cazul în care circuitul încercat este prevăzut cu un reglaj automat de amplificare, acesta va fi scos din funcţiune;
    • dacă imaginea este instabilă pe ecran sau dacă axa de referinţă este intersectată de caracteristica afişată, se vor lua mai întâi măsuri de înlăturare a cauzelor acestei instabilităţi.
    Pentru ridicarea caracteristicii amplitudine – frecventă cu ajutorul vobuloscopului, la intrarea circuitului de măsurat se aplică de la vobuloscop un semnal sinusoidal cu amplitudine constantă a cărei frecvenţă variază in limitele intervalului în care trebuie controlată caracteristica. La ieşirea elementului de măsurat apare o modulaţie în amplitudine, a cărei înfăşurătoare va reflecta forma caracteristicii K(ω). Înfăşurătoarea este separată cu ajutorul unui detector de amplitudine (sonda de măsură) şi se aplică pe intrarea Y de afişare pe ecranul osciloscopului. Dacă pe intrarea X a acestuia se aplică tensiunea liniar variabilă cu care a fost modulat oscilatorul vobuloscopului, atunci pe ecran va apare caracteristica K(ω). Pentru determinarea amplitudinii caracteristicii K(ω) în funcţie de frecventă, vobuloscopul este prevăzut cu un generator de markeri de frecvenţă.
    Pentru situaţiile în care intrarea şi ieşirea circuitului supus măsurării se afla la o distantă inaccesibilă folosirii vobuloscopului, semnalul de la generator va conţine şi impulsuri de sincronizare a baleiajului pe orizontală a osciloscopului. De asemenea, trebuie să se ţină seama de existenţa circuitelor de axare a nivelului semnalului video, pentru aceasta semnalul modulat în frecvenţă într-o gama limitată (de exemplu 0,5 ÷ 20 MHz) se va repeta cu frecvenţa semicadrelor (fC) şi va conţine semnalul complex de stingere şi de sincronizare (fig.5.1):
    În vederea măririi operativităţii de măsurare pot fi transmise câte dou impulsuri de formă dreptunghiulară, dispuse la începutul şi la sfârşitul semnalului de măsurare corespunzător unei linii.
    Modulaţia parazită de amplitudine m a caracteristicii amplitudine – frecvenţă vizualizată pe ecranul osciloscopului (fig.5.1) se determină cu relaţia:

   

  

    Fig. 5.1 Semnal vobulat pe semicadre pentru determinarea caracteristicii amplitudine-frecvenţă

    Controlul operativ al caracteristicii amplitudine – frecvenţă a canalului de televiziune se face cu semnale de test care conţin pachete de sinusoide cu frecvenţe fixe cunoscute (f1 ÷ 6) şi de amplitudini egale (UC), dispuse în interiorul unui semicadru sau al unei linii de televiziune (fig.5.2):


    Fig.5.2 Forma semnalului video cu pachete de sinusoide pentru controlul caracteristicii amplitudine-frecvcenţă
    Pentru fiecare pachet de sinusoide modulaţia parazită de amplitudine a caracteristicii amplitudine - frecvenţă se determină cu relaţia:

   

    în care:
    Uk - amplitudinea semnalelor din pachetele de sinusoide (f1 – f6), determinată la ieşirea circuitului;
    UC - amplitudinea pachetelor de sinusoide aplicate la intrarea circuitului testat.
    5.2.2. Măsurarea distorsiunilor de fază
    Caracteristică de fază, φ(ω), reprezintă dependenţa argumentului coeficientului de transfer în funcţie de frecvenţă.
    Distorsiunile de fază se determină prin abaterea caracteristicii φ(ω) faţă de dependenţa liniară exprimată de relaţia: φ(ω)=ω (fig.5.3).
    Cunoaşterea caracteristicii de fază permite determinarea timpului de propagare, tφ(ω), (fig.5.4) prin relaţia:

   

  

    În cazul liniilor lungi de comunicaţii este dificil de măsurat parametrii φ(ω) şi tφ(ω), deoarece trebuie comparate semnalele la intrarea şi la ieşirea canalului. De asemenea apar dificultăţi de natură practică fiind necesară măsurarea simultană a fazei semnalului atât la intrare cât şi la ieşirea circuitului testat.
    Din aceste considerente, în practică se foloseşte caracteristica timpului de propagare de grup (denumit şi caracteristica timpului de întârziere de grup) (fig.5.5) calculată prin relaţia:

   

    Deoarece timpul de propagare (întârziere ) prin canal a semnalelor video nu prezintă importanţă, în practică se măsoară doar variaţia timpului de propagare de grup în raport cu valoarea unei frecvenţe de referinţă (de obicei, de joasă frecvenţă).

    Timpul de propagare de grup (tgr), corespunde pantei caracteristicii de fază la frecvenţă unghiulară (ω). Măsurând tgr la diferite frecvente si reprezentând grafic variaţia acestuia cu frecvenţa tgr(ω), se poate aprecia indirect efectul distorsiunilor de faza, pe baza considerentelor:
    • pentru o caracteristică de faza liniară (fig.5.6.a), definită prin relaţiile:

   

    caracteristica timpului de propagare de grup este o paralelă la axa absciselor (fig.5.6.b);
    • pentru o caracteristică de faza neliniară (fig.5.6.c), caracteristica tgr(ω) are variaţii cu atât mai importante cu cât distorsiunile de fază sunt mai mari (fig.5.6.d).
    In practică, timpul absolut de întârziere a semnalelor video nu prezintă importanţă, motiv pentru care se determină variaţia timpului de întârziere de grup. Determinarea se face în limitele benzii de frecvenţe ale circuitului testat în raport cu valoarea lui la o frecvenţă joasă, luată ca referinţă. Reglementările sunt cuprinse în normele CCIR sau OIRT pentru lanţul de videofrecvenţă.


    Funcţionarea aparatelor care măsoară tgr, se bazează pe criteriul lui Nyquist, care constă în aceea că, dacă la intrarea cuadripolului încercat se aplică un semnal sinusoidal din spectrul frecventelor video  care este modulat în amplitudine cu un semnal sinusoidal de frecvenţă joasă ,  defazajul ψ al înfăşurătoarei acestei oscilaţii la ieşirea cuadripolului este proporţional cu timpul de întârziere de grup tgr la frecvenţa purtătoarei fv, adică:

   

    În practică, ridicarea caracteristicii tgr(ω) se reduce la măsurări ale defazajelor ψ ale înfăşurătoarei pentru diferitele frecvente ale baleiajului vertical fv din cadrul benzii semnalului video.
    5.3. Parametrii imaginii de televiziune
    Parametri calitativi ai imaginii de televiziune pot grupaţi în: parametri de lumină‚ şi parametri de rastru. Parametri de lumină sunt: luminozitatea, contrastul, numărul gradaţiilor de luminanţă, gama culorilor reproduse, fineţea, puterea de rezoluţie, distribuţia luminanţei şi cromaticităţii pe imagine. Parametri de rastru sunt: dimensiunile si raportul de aspect al imaginii, distorsiunile neliniare şi geometrice ale rastrului, suprapunerea rastrelor de culoare, stabilitatea poziţiei rastrului.
    5.3.1. Măsurarea parametrilor de lumină
    Parametri de lumină ai imaginii de televiziune sunt parametri de calitate de unde şi denumirea de indici de calitate ai receptorului TV. Aceştia se referă la gama de măsurări privind luminanţa şi gradaţiile acesteia, contrastul, fidelitatea cromatică şi fineţea imaginii.
    a) Măsurarea luminanţei. Luminanţa ecranului de reconstituire a imaginii se măsoară pe poţiuni mari de suprafaţă cu luminanţa constantă (minim 1 ÷ 2 cm2), dispuse în centrul ecranului, cu focalizare maximă. Culoarea albă trebuie sa fie culoarea albă de referinţă folosită în receptor (albul C sau D65 de obicei). Pentru măsurarea luminanţei se folosesc aparate fotometric cu gama de măsurare între câteva cd/m2 şi sute de cd/m2.
    b) Măsurarea contrastului. Pentru determinarea contrastului trebuie să măsoare luminanţa maximă şi luminanţa minimă a unor porţiuni mari din suprafaţa ecranului. În practică se utilizează imagini test pentru a măsura contrastul maxim şi contrastul detaliilor. Imaginea test este prevăzută cu detalii pentru măsurarea luminanţei (Li) sub formă de pătrate cu dimensiuni (a) foarte mici comparativ cu lungime (h) a imaginii (a=h/25).
    Contrastul maxim (Kmax) se măsoară pentru imagini test în care suprafaţa albă este aproximativ jumătate din suprafaţa ecr nului şi ajunge la valori de 100 ÷ 200.

   

    în care:
    L1 si L2 valori ale luminanţei măsurate în absenţa luminii înconjurătoare;
    L0 luminanţa măsurată în prezenţa luminii înconjurătoare.
Contrastul detaliilor (Kd) se măsoară cu ajutorul imaginilor test în care detaliile au dimensiunile aproximativ egale cu dublul grosimii sticlei ecranului tubului cinescop şi ia valori între 8 ÷ 15:

   

    c) Măsurarea gradaţiilor de luminanţă. Pentru evaluarea gradaţiilor de luminanţă reproduse se folosesc imagini test sau semnale care, pe ecranul tubului de recepţie, apar sub formă de benzi verticale sau orizontale de diferite luminanţe.     În figura 5.7 sunt indicate nivelurile semnalului test care generează pe ecranul tubului cinescop 10 benzi cu contrast maxim de 34.


    Fig. 5.7 Semnal test pentru măsurarea gradaţiilor de luminanţă

    Pentru aprecierea liniarităţii traductoarelor lumină-semnal, nivelurile de luminanţă ale imaginii test vor varia după o lege liniară.
    d) Gama culorilor reproduse. Calitatea reproducerii culorilor se apreciază pe suprafeţe mari de imagine (c.c.a. 10 elemente de imagine), pentru a lua in considerare banda redusă de frecvenţă a semnalului de crominanţă. Se aleg culori de saturaţie apropiată, de saturaţie maximă, de obicei de pe axele culorilor fundamentale şi complementare. Se foloseşte criteriul fidelităţii cromatice, prin compararea măsurărilor coordonatelor tricromatice ale imaginii primare şi ale imaginii reproduse. Se recomandă folosirea diagramei de cromaticitate cu contrast uniform.
    e) Măsurarea fineţii imaginii. Fineţea imaginii se evaluează prin numărul maxim de benzi albe şi negre care mai pot fi deosebite pe imagine. Imaginile test (spre exemplu Mira TV) conţin grupuri de benzi verticale şi orizontale, cu ajutorul cărora se apreciază fineţea pe orizontală şi respectiv pe verticală.
    Pentru determinarea fineţii maxime se determină locul în care benzile dintro grupă mai pot fi încă deosebite, după care ele se contopesc. Lăţimea fiecărei benzi (∆) se calculează din relaţia:

   

    în care:
    h este dimensiunea pe verticală a ecranului TV;
    N poate fi egal cu numărul total de linii (Z) sau cu numărul liniilor active din rastru (Z)a.
    În practică pe imaginea test se trece numărul N (300, 400, 500, 550, 600).
    Considerând fineţea pe orizontală egala cu cea pe verticală, se poate efectua o calibrare a benzilor verticale în frecvenţă, rezultând:

   

    Fineţea pe verticală se poate măsura şi cu ajutorul imaginilor de test, imagini sub forma zonelor Fresnel (imagini cu reţea de zone curbe de diverse grosimi). În acest caz se foloseşte relaţia:

   

    în care:
    D reprezintă grosimea fiecărui semn şi este o constantă care determină dimensiunea zonei Fresnel;
    m = 1,2,3,... este numărul liniei de despărţire a zonelor de reţea.
    5.3.2. Măsurarea parametrilor de rastru
    Distorsiunile de rastru sunt distorsiuni ale formei şi distorsiuni ale geometriei imaginii reproduse. Din punct de vedere al percepţiei lor vizuale, acestea sunt distorsiuni neliniare şi distorsiuni geometrice.
    Distorsiunile neliniare de rastru (sau distorsiunile de formă ale imaginii) se exprima prin coeficientul de neliniaritate:

   

    în care:
    ∆x, ∆y sunt lăţimea şi înălţimea unui dreptunghi nedistorsionat;
    ∆x0, ∆y0 sunt lăţimea şi înălţimea aceluiaşi dreptunghi distorsionat.
    Distorsiunile geometrice de rastru pot fi exprimate în procente, cu relaţiile:

   

    în care:
    h2, h1, l2, l1 sunt dimensiunile maxime şi minime ale rastrului distorsionat;
    l dimensiunea rastrului pe orizontală;
    h dimensiunea rastrului pe verticală.
    Pentru măsurarea distorsiunilor de rastru se folosesc imagini de test (fig.5.8). Pentru aprecierea şi reglarea suprapunerii rastrelor în televiziunea în culori, intersecţiile liniilor verticale şi orizontale pot fi marcate cu un cerc, deoarece ochiul este foarte sensibil la distorsiunile acestuia.
    Liniile verticale şi orizontale au grosimea de (0,00333 ± 10%)h şi sunt dispuse la distante egale cu (0,104 ± 1%)h.


    Fig. 5.8 Imagini test pentru măsurarea distorsiunilor de rastru

    5.3.3. Măsurarea şi controlul sincronizării
    Controlul sincronizării imaginilor de televiziune presupune măsurarea şi controlul semnalelor de sincronizare pe orizontală şi pe verticală ale imaginii şi controlul întreţeserii explorării.
    Nivelul şi forma componentei de sincronizare se măsoară şi se controlează cu osciloscopul.
    Osciloscoapele specializate pentru controlul semnalelor de televiziune (monitoare de undă) permit vizualizarea semnalului pe linii, pe cadre, sau selectând oricare linie din rastrul TV.
    Metoda de control a semnalului cu ajutorul osciloscopului nu permite întotdeauna să se pună in evidenţă modulaţia de fază a impulsurilor de linii, calitatea întreţeserii explorării şi nu este operativă în determinarea duratei şi poziţiei relative ale impulsurilor de egalizare, impulsurilor de crestare, semnalelor de sincronizare a culorii. Există o altă metodă de control, metoda de control cu ajutorul rastrului de televiziune de pe ecranul monitorului de control.
    Pentru realizarea metodei de control pe monitor este necesar ca baleiajele pe orizontală şi verticală să fie sincronizate cu impulsuri întârziate fată de impulsurile de sincronizare conţinute în semnalul video complex. Rezultatul unei asemenea sincronizări se poate observa in figura 5.9.b, în care imaginea provine din figura 5.9.a, normal sincronizată.
    Pe fondul impulsurilor de stingere 1 se pot observa impulsurile de sincronizare linii 2. Pe fondul impulsurilor de stingere semicadre 3 se pot observa impulsurile de egalizare 4 şi impulsurile de sincronizare cadre 5. Prin deplasarea pe orizontală a imaginii se pot vizualiza şi celelalte impulsuri de pe durata de stingere pe semicadre. În vizualizarea semnalului video complex NTSC şi PAL va apare o dungă verticală mai închisă în intervalul 6, iar la vizualizarea semnalului video complex SECAM va mai apare, în plus, şi o dungă orizontală în intervalul 7 (fig. 5.9.b).


    5.4. Caracteristici specifice sistemelor de televiziune color
    Pentru sistemele de televiziune color sunt şi caracteristici specifice determinate de semnale necesare transmiterii informaţiei de culoare. Astfel de caracteristici se referă la: amplificarea şi faza diferenţială, distorsiunile de amplificare şi de întârziere dintre semnalul de luminanţă şi semnalul de culoare, influenţa reciprocă dintre canalul de luminanţă şi canalul de crominanţă, distorsiunile neliniare specifice celor două canale de prelucrare a semnalelor.
    Este necesar să fie prezentate şi aceste aspecte particulare ale televiziunii color însoţite de prezentarea generală a metodelor specifice de măsură.
    5.4.1. Amplificarea diferenţială şi faza diferenţială
    a) Amplificarea diferenţială (Ad) caracterizează variaţia amplitudinii subpurtătoarei de crominanţă cu frecvenţa fsp de nivelul semnalului de luminanţă EY.
    Amplificarea diferenţială se determină măsurând, la ieşirea circuitului controlat, amplitudinea minimă m şi amplitudinea maximă M aparţinând unui semnal sinusoidal cu frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă fsp, suprapus peste un semnal în formă de dinte de ferăstrău (sau în trepte – fig.5.10.b) care are frecvenţa egală cu frecvenţa liniilor fH.
    La ieşirea instalaţiei (circuitelor) controlate se conectează un filtru care extrage subpurtătoarea, măsurându-se apoi m şi M cu ajutorul osciloscopului catodic (fig.5.10.a). La valori ale amplificării diferenţiale Ad > 3-5% pot apare modificări nedorite ale saturaţiei culorilor la redare, dependente de strălucirea imaginii.
    b) Faza diferenţială (∆φd) caracterizează dependenţa fazei semnalului subpurtătoarei de culoare, de valoarea vârf la vârf a semnalului de luminanţă EY.
    Faza diferenţială ∆φd se măsoară tot cu ajutorul semnalului din figura 5.10.b, făcându-se diferenţa dintre defazările maximă şi minimă ale frecvenţei subpurtătoarei de crominanţă (fsp) la diferite nivele ale semnalului în dinte de ferăstrău (sau în trepte – fig.5.10.b), la ieşirea instalaţiei testate:

   

    În situaţiile în care ∆φd > 5º- 10º se poate schimba nuanţa culorii în funcţie de strălucirea imaginii.
    Valoarea vârf-vârf a semnalului în dinte de ferăstrău (în trepte) acoperă intervalul dintre nivelele impulsului de stingere şi nivelul-limită de alb. Semnalul de test în trepte de luminanţă include şi semnalele de sincronizare necesare funcţionării normale a circuitului măsurat. Semnalul de la ieşirea circuitului testat este aplicat la intrarea unui filtru (1) care separă semnalul de crominanţă de semnalul de luminanţă. Semnalul de luminanţă se aplica la amplificatorul X al osciloscopului (5), astfel încât poziţia fasciculului pe ecranul tubului catodic (6) corespunde valorii instantanee a semnalului E´Y (în această situaţie, poziţia extremă din stânga a fasciculului corespunde nivelului de negru, iar poziţia extremă din dreapta, nivelului de alb). Semnalul de crominanţă supus unor distorsiuni diferenţiale în instalaţia controlată, trece printr-un filtru de bandă îngustă realizat cu cuarţ (2), care asigură la ieşire un semnal cu frecvenţa de referinţă fsp.


    Semnalul distorsionat şi semnalul de referinţă, după ce sunt amplificate şi detectate, sunt comparate cu ajutorul unui circuit în punte (3).
    În poziţia ∆φd a comutatorului K, la intrarea Y a osciloscopului se aplica o tensiune proporţională cu diferenţa valorilor instantanee ale fazei semnalului distorsionat şi ale fazei semnalului de referinţă fsp.
    În poziţia Ad a comutatorului K, la intrarea Y a osciloscopului se aplică diferenţa dintre valorile instantanee ale amplitudinilor semnalului distorsionat şi semnalului de referinţă fsp.
    Ca urmare, deviaţia pe verticală a spotului de electroni este proporţională cu valorile ∆φd sau Ad, introduse de circuitele sistemului de televiziune controlat.
    5.4.2. Intarzierea dintre semnalul de luminanţă şi semnalul de crominanţă
    Diferenţa de amplificare şi decalajul de timp ale semnalelor de luminanţă şi de crominanţă se datorează distorsiunilor care apar datorită caracteristicilor amplitudine – frecvenţă ale canalului de televiziune.
    Distorsiunile, în acest caz, se manifestă sub forma distorsiunilor de imagine TV care apar la trecerile bruşte de la o culoare la alta sau de la un nivel de luminanţă la altul.
    Pentru a pune în evidenţă aceste distorsiuni, se foloseşte un semnal sin2 complex, de durată mare, T0=10T sau 20T, care se obţine prin mixarea semnalului sin2 color cu semnalul modulator sin2 (fig.5.11.a).


    Cu ajutorul spectrului semnalului sin2 cu durată mare (fig.5.11.d) se pot evidenţia distorsiunile canalului TV în domeniile de frecvenţă unde se concentrează energia principală a semnalelor de luminanţă şi crominanţă.
    Semnalul de test (fig.5.11) aplicat şi trecut prin canalul de televiziune, în funcţie de formele caracteristicilor amplitudine-frecvenţă şi fază-frecvenţă ale acestuia, prezintă o serie de deformări (fig.5.12). În practică, deformarea semnalului “ sin2 complex” se datorează acţiunii simultane a distorsiunilor de amplificare şi fază.
    5.4.3. Distorsiuni introduse de canalul de luminanţă asupra semnalului de luminanţă
    Distorsiunile introduse de canalul TV asupra semnalului de luminanţă se manifestă în următoarele domenii de timp:
    • domeniul timpilor foarte mari (frecvenţe mai joase decât frecvenţa câmpurilor TV care este de 50/60Hz-;
    • domeniul timpilor mari (frecvenţe joase – frecvenţa câmpurilor şi armonici ale acesteia);
    • domeniul timpilor medii (frecvenţe medii – frecvenţa liniilor şi armonici ale acesteia);
    • domeniul timpilor mici (frecvenţe înalte).
    Pentru măsurarea distorsiunilor introduse de canalul de luminanţă asupra semnalului de luminanţă se folosesc ca semnale de test semnale sub formă de impulsuri a căror caracteristică de timp este influenţată în mod diferit de către elementele canalului de televiziune.
    a) Domeniul timpilor foarte mari. În domeniul timpilor foarte mari pot apare distorsiuni la schimbarea bruscă a componentei medii (continue) a semnalului video (fig.5.13), distorsiuni care se manifestă sub forma unui proces tranzitoriu, care poate dura zecimi sau unităţi de secundă .


    În prezenţa unor neliniarităţi în canalul de transmisie, pot apare limitări, care pot conduce la desincronizare, aşa cum este reprezentat în figura 5.14.
    În practică se foloseşte un semnal care îşi schimbă componenta continuă cu perioada de T=5s şi un filtru trece – jos (fig.5.15), pentru a se vizualiza pe osciloscop doar procesul tranzitoriu (fig.5.14) şi pentru a se determina prin măsurare distorsiunile Δ potrivit relaţiei:

   

  

    Fig. 5.13 Semnal de test pentru măsurarea distorsiunilor introduse de canalul de luminanţă în domeniul timpilor foarte mari
    Durata procesului tranzitoriu ty se măsoară din momentul apariţiei până în momentul în care amplitudinea U1(U2) scade sub 5% din valoarea maximă.


    Fig. 5.14 Forma semnalului distorsionat de către canalul de luminanţă în domeniul timpilor foarte mari
    b) Domeniul timpilor mari. Măsurarea distorsiunilor în domeniul timpilor mari se efectuează folosind un semnal cu frecvenţa semicadrelor fV = 1/TV (fig.5.16.a).
    Înclinarea palierelor se măsoară în punctele a1 ,a2, dispuse la c.c.a. 4TH, (TH - durata unei linii TV) faţă de fronturile anterior si posterior (fig.5.16) şi se determină valoarea distorsiunii:

   

   

    Fig. 5.15 Filtru trece-jos pentru separarea procesului tranzitoriu de măsurarea a distorsiunilor în domeniul timpilor foarte mari, datorate canalului de luminanţă

    c) Domeniul timpilor medii. Măsurarea distorsiunilor in domeniul duratelor medii se efectuează folosind un semnal de măsură de frecvenţa liniilor (fH =1/TH).

    Fig. 5.16 Măsurarea distorsiunilor datorate canalului de luminanţă în domeniul timpilor mari

    Înclinarea palierelor se măsoară în punctele b11,b2, (fig.5.17) dispuse la aproximativ 1µs faţă de frontul anterior şi respectiv frontul posterior, determinând:

   

    d) Domeniul timpilor mici. Măsurarea distorsiunilor în domeniul timpilor mici se poate face pe baza răspunsului canalului TV la un impuls treaptă sau la un impuls de forma cos2 sau sin2, aşa cum este reprezentat în figura 5.18.
    Caracteristica de răspuns tranzitoriu h(t) a canalului, care se obţine aplicând la intrare un semnal treaptă cu durata frontului sub 10 ns. Forma care se poate vizualiza pe osciloscop este asemănătoare cu cea din figura 5.18.
    În acest caz, se măsoară pe osciloscop durata frontului tf, între nivelele 0,1 U0 şi 0,9 U0, iar supracreşterile se apreciază din relaţia:

   

    Fig. 5.17 Măsurarea distorsiunilor datorate canalului de luminanţă în domeniul timpilor medii
    Erorile de determinare a duratei introduse în procesul de măsurare de osciloscop pot fi evaluate. Între durata tf, durata t0 a caracteristicii tranzitorii proprie osciloscopului şi durata determinată pe osciloscop tf0, există relaţia:

    Fig.5.18 Măsurarea distorsiunilor datorate canalului de luminanţă in domeniul timpilor mici, folosind caracteristica de răspuns tranzitoriu
    Din relaţia (5.16) rezultă ca osciloscopul trebuie să fie de bandă largă , cu t0 foarte mic. De exemplu, pentru o durată tf =50 ns şi o eroare de măsurare de 1% (adică t
f0 =50,5 ns), osciloscopul trebuie să aibă t0≈7,1 ns.
    Verificarea canalului TV de videofrecvenţa cu ajutorul funcţiei treaptă prezintă dezavantajul că spectrul de frecvenţă al acesteia este mult mai larg decât banda de trecere a canalului de videofrecvenţă. De aceea, în practică se foloseşte un semnal dreptunghiular cu durata de creştere de forma cos2 a cărui expresie poate fi dată de relaţiile (5.17) sau (5.19):
   
    Semnalele Ud(t) si Uc(t) sunt foarte apropiate ca formă de semnalele video livrate de traductorul lumină – semnal.
    Spectrele de frecvenţă ale semnalelor Ud(t) şi Uc(t) sunt prezentate in figura 5.19.b prin curba 1, respectiv 2.
    Distorsiunile impulsului cos2 datorate canalului de videofrecvenţă se determină, conform cu reprezentările din figura 5.20, parcurgând etapele:
    - se determină variaţia relativă a amplitudinii impulsului;

   

    - se calculează amplitudinea supracreşterilor;

   

    - se măsoară durata impulsului tc la jumătate din amplitudinea U0 şi se compară cu durata nominală T:

   

    - se determină poziţiile relative ale primelor două supracreşteri, măsurate faţă de mijlocul impulsului, t- si t+.


    Fig. 5.19 Forma semnalelor de măsurare cos2 şi spectrele de frecvenţă ale acestora


    Fig. 5.20 Măsurarea distorsiunilor impulsului cos2 datorate canalului de luminanţă
    În practică, pentru determinări de mărimi specifice semnalelor mai sus prezentate, se folosesc şabloane tipizate, recomandate de comisii specializate ale organismelor internaţionale în domeniu (CCIR, OIRT).
    De asemenea, se folosesc impulsuri cu durata T şi cu durata 2T.
    Impulsul T este utilizat pentru a evidenţia distorsiunile în domeniul frecvenţelor din jurul frecvenţei maxime a canalului.
    Impulsul 2T este utilizat pentru a evidenţia distorsiunile în zona frecvenţelor medii ale canalului.
    Pentru un canal cu fmax =f0=6MHz , din relaţia (5.18) se determină [2] duratele: T=83ns şi 2T=166ns.
    5.4.4. Distorsiuni neliniare in canalul de luminanţă
    Pentru măsurarea distorsiunilor caracteristicii de amplitudine Ue=f(Ui) se folosesc semnale liniar variabile sau semnale sub formă de trepte peste care se suprapune un semnal sinusoidal, având amplitudinea 14% din amplitudinea semnalelor suport şi de frecvenţă (0,1 - 1,2) MHz.
    Deoarece în canalul TV semnalul este amplificat fără restabilirea prealabilă a componentei continue (c.c) se folosesc trei semnale de test (fig.5.21):
    • semnale având componenta continuă la mijlocul semnalului;
    • semnale având componenta continuă aproape de nivelul de alb;
    • semnale având componenta continuă aproape de nivelul de negru.
    Prin suprapunerea semnalului sinusoidal în punctul de măsurare, se determină coeficientul de distorsiuni neliniare:

   

    5.4.5. Distorsiuni neliniare in canalul de crominanţă
    Pentru determinarea acestor distorsiuni n1[%] şi n2[%] se folosesc semnalele de forma celor din figura 5.22 şi se calculează pe baza relaţiilor:

   

    în care:
    a1, a2 , a3, sunt amplitudinile treptelor subpurtătoarei de crominanţă, suprapuse peste nivelul U0 al semnalului de luminanţă şi aflate în raportul a1:a2:a3 = 1:3:5.

    Fig. 5.21 Măsurarea distorsiunilor neliniare în canalul de luminanţă
    a) semnal având nivelul c.c. la mijloc;
    b) semnal având nivelul c.c. spre alb;
    c) semnal având nivelul c.c. spre negru;
    d) semnal demodulat distorsionat
    Distorsiunile neliniare ale semnalului de crominanţă provoacă distorsiuni ale semnalului de luminanţă, distorsiuni puse în evidenţă în figura 5.22.b Mărimea distorsiunilor se calculează cu relaţia:

   

   

    Fig. 5.22 Măsurarea distorsiunilor neliniare în canalul de crominanţă
    a) semnalul de măsurare; b) distorsiuni ale semnalului de luminanţă datorate influenţei semnalului de crominanţă

VI. ECHIPAMENTUL DE TELEVIZIUNE

    Echipamentul de televiziune folosit de agenţii economici ce activează pe teritoriul Republicii Moldova trebuie să fie certificat de către Sistemul Naţional de Certificare a Republicii Moldova.
    Emiţătoarele de televiziune ca echipament de bază ce determină calitatea şi parametrii semnalului de televiziune emis trebuie să corespundă standartelor: ГОСТ 20532-83 şi ГОСТ Р 50890-96.
    Valoarea intensităţii câmpului electromagnetic (Emin) a emiţătoarelor de televiziune, indiferent de puterea de emisie, pentru televiziunea analogică în diapazoanele de frecvenţă I, III, IV şi V sînt indicate în Recomandarea ITU-R BT.417.
Intensitatea câmpului electromagnetic radiat în urma funcţionării echipamentului de televiziune trebuie să corespundă cerinţelor şi normelor sanitare СанПиН 2.2.4/2.1.8.055-96.


    anexa nr.1

    anexa nr.2

    anexa nr.3