HCCC9/2008
ID intern unic:  328060
Версия на русском
Fişa actului juridic

Republica Moldova
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
HOTĂRÎRE Nr. 9
din  20.05.2008
asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederii
 pct.3) alin.(1) art. 401 din Codul de procedură penală
al Republicii Moldova
Publicat : 06.06.2008 în Monitorul Oficial Nr. 99-101     art Nr : 7     Data intrarii in vigoare : 20.05.2008
    În numele Republicii Moldova,
    Curtea Constituţională în componenţa:
    Dumitru PULBERE    -  preşedinte, judecător-raportor
    Alina IANUCENCO    -  judecător
    Victor PUŞCAŞ           -  judecător
    Elena SAFALERU      -  judecător
    Valeria ŞTERBEŢ      -  judecător
    Ion  VASILATI           -  judecător
cu participarea grefierului Victoria Botnariuc-Trelea, reprezentantului Curţii Supreme de Justiţie, Svetlana Filincova, reprezentanţilor permanenţi al Parlamentului, Ion Mîţu, şi al Guvernului, Nicolae Eşanu, la Curtea Constituţională, călăuzindu-se de art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, art.4 alin.(1) lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.4 alin.(1) lit.g) şi art.16 alin.(1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, a examinat în şedinţă plenară deschisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederii pct.3) alin.(1) art.401 din Codul de procedură penală.
  Drept temei pentru examinarea dosarului a servit sesizarea Curţii Supreme de Justiţie asupra excepţiei de neconstituţionalitate depusă la 21 februarie 2008, în conformitate cu prevederile art.24 şi art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.38 şi art.39 din Codul jurisdicţiei constituţionale.
    Prin decizia Curţii Constituţionale din 10 martie 2008 sesizarea a fost acceptată spre examinare în fond şi înscrisă în ordinea de zi.
    În procesul examinării preliminare a sesizării Curtea Constituţională a solicitat puncte de vedere Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Ministerului Justiţiei, Procuraturii Generale, Centrului pentru Drepturile Omului, Centrului de Drept al Avocaţilor, Institutului de Reforme Penale.
    Examinînd materialele dosarului, audiind informaţia prezentată de judecătorul-raportor şi explicaţiile participanţilor la proces,    
    Curtea Constituţională
a  c o n s t a t a t :
    1. Curtea Supremă de Justiţie, în temeiul art.135 alin.(1) lit.a) şi lit.g) din Constituţie, a sesizat Curtea Constituţională pentru controlul constituţionalităţii prevederilor pct.3)  şi pct.4) alin.(1) art.401 din Codul de procedură penală (în continuare – CPP), adoptat prin Legea nr.122-XV din 14 martie 20031.
    _______________________________
    1 M.O., 2003, nr.104-110, art.447

    În şedinţa plenară a Curţii Constituţionale reprezentantul Curţii Supreme de Justiţie a concretizat obiectul sesizării, solicitînd exercitarea controlului constituţionalităţii prevederii pct.3) alin.(1) art.401 CPP în procedura excepţiei de neconstituţionalitate.
    În articolul 401 CPP sînt specificate persoanele care pot declara apel. Potrivit prevederii contestate a pct.3) alin.(1) art.401 CPP, poate declara apel partea vătămată, în ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul penal se porneşte doar la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii.
    Din sesizare rezultă că la Curtea Supremă de Justiţie se află în proces de judecare recursul în anulare înaintat de reprezentantul părţii vătămate, Grigoriev Eugenia, împotriva hotărîrilor irevocabile pronunţate de Colegiul lărgit penal al Curţii Supreme de Justiţie la 6 iunie 2007 şi de Curtea de Apel Chişinău la 28 noiembrie 2006.
    La judecarea recursului în anulare Plenul Curţii Supreme de Justiţie urma să aplice art.452 CPP în coroborare cu pct.3) alin.(1) art.401 CPP. 
    În şedinţa Plenului Curţii Supreme de Justiţie reprezentantul părţii vătămate a invocat neconstituţionalitatea pct.3) alin.(1) art.401 CPP, arătînd că norma respectivă contrazice dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art.20 privind accesul liber la justiţie, art.26 privind dreptul la apărare, art.54 privind restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art.119 privind exercitarea căilor de atac, deoarece prin neadmiterea introducerii apelului sau recursului pune partea vătămată în condiţii inegale în raport cu alţi participanţi la procesul penal. 
    Prin încheierea din 17 decembrie 2007 Plenul Curţii Supreme de Justiţie a ridicat în faţa Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate, suspendînd judecarea recursului în anulare.
  2. Raportînd prevederea contestată la normele constituţionale, la dispoziţiile actelor internaţionale şi legislaţiei interne în domeniu, Curtea Constituţională reţine următoarele.
    Republica Moldova a proclamat protejarea şi promovarea drepturilor omului drept principii democratice fundamentale. Conform art.1 alin.(3) din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate.
    Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte (art.4 alin.(1) din Constituţie).
    Potrivit prevederii contestate a pct.3) alin.(1) art.401 CPP, partea vătămată nu este în drept să introducă apel sau recurs în anulare conform prevederilor art.452 CPP, decît în cazurile în care  procesul penal a fost pornit în baza plîngerii sale.
    Curtea consideră această normă drept neconstituţională pentru următoarele motive.
    Un principiu de bază al statului de drept este principiul universalităţii drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi al obligaţiilor prevăzute de acestea (art.15 din Constituţie).
    Potrivit art.59 alin.(1) CPP, parte vătămată este considerată persoană fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei. Minorul căruia i s-a cauzat prejudiciu prin infracţiune va fi considerat parte vătămată fără acordul său.
    În Recomandarea nr.(85) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la poziţia victimei în  cadrul dreptului penal şi procedurii penale, adoptată la 28.06.1985, se subliniază că funcţia de bază a justiţiei penale trebuie să fie  soluţionarea cererilor victimelor şi apărarea intereselor acestora, victima trebuie să dispună de dreptul de a cere organelor competente reexaminarea deciziei privind neurmărirea penală sau de dreptul de a iniţia urmărirea individuală.
    Conform CPP, partea vătămată este parte în procesul penal. Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată (art.1 alin.(2).
    Potrivit definiţiei expuse în pct.29) art.6 CPP, parte în proces sînt persoane care în procesul penal exercită funcţii de acuzare sau apărare în baza egalităţii în drepturi şi a principiului contradictorialităţii.
    Art.24 CPP stipulează că părţile participante la judecarea cauzei au drepturi egale, fiind învestite de legea procesuală penală cu posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiilor lor. Instanţa de judecată pune la baza sentinţei numai acele probe la cercetarea cărora părţile au avut acces în egală măsură. Părţile în procesul penal îşi aleg poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a ei de sine stătător, fiind independente de instanţă, de alte organe ori persoane.
    Curtea Constituţională relevă că la etapa urmăririi penale drepturile părţii vătămate sînt asigurate, inclusiv dreptul de a ataca ordonanţa privind refuzul de a începe urmărirea penală.
    Art.20 din Constituţie stipulează că orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.
    CPP, de asemenea, prevede, în alin.(1) art.19, că orice persoană are dreptul la examinarea şi soluţionarea cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o instanţă independentă, imparţială, legal constituită, care va acţiona în conformitate cu Codul.
    Limitînd dreptul unei părţi în procesul penal de a exercita căile de atac, prevederea pct.3) alin.(1) art.401 CPP încalcă principiul constituţional al accesului liber la justiţie.
    Conform art.54 din Constituţie, în Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor,  libertăţilor  şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.
    Restrîngerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.
    Prevederile alin.(2) al art.54 din Constituţie nu admit restrîngerea drepturilor proclamate în art.20-24 din Constituţie.
    Prin urmare, aşa cum stipulează art.20 din Constituţie, nici o lege nu poate îngrădi accesul persoanei la justiţie, fie persoană fizică sau juridică, fie inculpat sau parte vătămată.
    Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale2 admite stabilirea  prin legislaţia internă a limitărilor dreptului de acces la o instanţă judiciară cu condiţia ca limitările să nu afecteze dreptul în substanţa sa, să urmărească un scop legitim, să existe un raport de proporţionalitate între măsurile restrictive şi scopul urmărit.
    ______________________________
    2 Tratate internaţionale, 1998, vol.1.

    Curtea reţine că această condiţie nu este respectată prin prevederea pct.3) alin.(1) art.401 CPP şi subliniază că este responsabilitatea statului ca prin legislaţia sa să instituie toate garanţiile necesare pentru ca persoana să se simtă protejată, oferindu-i şansa sigură de a-şi revendica în justiţie un drept constituţional lezat, indiferent de faptul dacă este inculpat sau parte vătămată, dacă procesul a fost declanşat la iniţiativa sa sau a altei persoane.
    Potrivit art.26 din Constituţie, dreptul persoanei la apărare este garantat, fiecare om avînd dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale. Fiind  un element esenţial al dreptului la un proces echitabil, dreptul la apărare este un drept fundamental, care nu poate fi  îngrădit. 
    Curtea relevă că prevederea contestată din CPP opreşte în realitate partea vătămată de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărată şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale, care într-o societate democratică condiţionează procesul echitabil.
    Folosirea căilor de atac este garantată de art.119 din Constituţie, părţile interesate şi organele de stat competente fiind în drept să  exercite căile de atac, în condiţiile legii, împotriva hotărîrilor judecătoreşti.
    Prin prevederea pct.3) alin.(1) art.401 CPP partea vătămată este lipsită de acest drept constituţional. Curtea relevă că nu există o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru condiţionarea exercitării de către partea vătămată a căilor ordinare de atac exclusiv cu privire la latura penală şi numai în cazul în care procesul penal a fost iniţiat la plîngerea  prealabilă a acesteia.
    Prevederile CPP abilitează procurorul cu atribuţia de a contesta necondiţionat sentinţele judecătoreşti.
    În cazurile nespecificate în art.276 „Pornirea urmăririi penale în baza plîngerii  victimei” din CPP, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţii vătămate este lăsată în exclusivitate la discreţia procurorului. Dacă procurorul, din anumite motive, nu exercită căile ordinare şi extraordinare de atac, interesele legitime ale părţii vătămate, care, potrivit prevederii criticate, nu este în drept să introducă apel sau recurs, rămîn neprotejate. În cazul abţinerii procurorului de a folosi căile de atac, se reduce controlul judiciar asupra instanţelor inferioare, creşte riscul neremedierii erorilor judiciare.
    De remarcat în contextul acestei cauze că Curtea  Constituţională s-a pronunţat asupra necesităţii garantării şi protejării dreptului persoanei la satisfacţie efectivă  din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime (art. 20 din Constituţie) şi a dreptului său la apărare (art. 26 din Constituţie) în multiple hotărîri ale sale (nr. 20 din 16 iunie 19973, nr.  22 din 30 iunie 19974, nr. 10 din 17 martie 19985, nr. 16 din 28 mai 19986, nr. 8 din 15 februarie 20007,  nr.7 din 13 februarie 20018,  nr. 46  din 24 noiembrie 20029, nr. 12 din 19 iunie 200310, nr. 2 din 19 februarie 200411).
    _____________________________
    3 M.O., 1997, nr. 43-44, art. 23
    4 M.O., 1997, nr. 46-47, art. 26
    5 M.O.,  1998, nr. 28-29, art. 16
    6 M.O.,  1998, nr. 56-59, art. 24
    7 M.O., 2000, nr. 24-26, art. 11
    8 M.O., 2001, nr. 19-20, art. 6
    9 M.O., 2002, nr. 170-172, art. 30
    10 M.O., 2003, nr. 138-140, art. 13
    11 M.O., 2004, nr. 39-41, art. 9

    Astfel, în temeiul enunţurilor expuse, Curtea Constituţională apreciază că prevederea pct.3) alin.(1) art.401 CPP aduce atingere dispoziţiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie (art.20), privind dreptul la apărare (art.26), privind restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art.54), privind exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti (art.119). 
    Pentru considerentele expuse, în temeiul art.140 din Constituţie, art.26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.61, art.62 şi art.68 din Codul jurisdicţiei constituţionale,
    Curtea Constituţională
H O T Ă R Ă Ş T E:
    1. Se declară neconstituţională prevederea: „...în ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul penal se porneşte doar la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii” din pct.3) alin.(1) art.401 din  Codul de procedură penală.
     2. Prezenta Hotărîre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în “Monitorul Oficial al Republicii Moldova”.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE                           Dumitru PULBERE

    Nr. 9. Chişinău, 20 mai 2008.

OPINIE SEPARATĂ
expusă în temeiul art.27 alin.(5) din Legea
cu privire la Curtea Constituţională şi art.67
din Codul jurisdicţiei constituţionale
    Prin Hotărîrea din 20 mai 2008 Curtea Constituţională a declarat prevederea „...în ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul penal se porneşte doar la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii” din pct.3) alin.(1) art.401 al Codului de procedură penală (în continuare – CPP) ca fiind contrară art. 20, 26, 54 şi 119 din Constituţie, precum şi unor prevederi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare – Convenţia europeană).
    Consider hotărîrea Curţii Constituţionale nefondată pentru motivul că problema privind dreptul părţii vătămate de a ataca  latura penală a sentinţei nu este o problemă de constituţionalitate, ci de oportunitate şi ţine de competenţa legislativului.
    Textul legal contestat vizează partea vătămată şi este cuprins într-o normă limitativă, care concretizează cazurile şi persoanele care pot declara apel  asupra sentinţelor penale. Interdicţia privind depunerea apelului de către partea vătămată se referă doar la latura penală a sentinţei, exceptînd cazurile cînd procesul penal a fost pornit la plîngerea prealabilă a  părţii vătămate. Latura penală, în cadrul procesului penal, se compune din calificarea infracţiunii, acuzarea şi pedeapsa inculpatului. Prin prevederile art.401 CPP legislatorul a respectat principiul dreptului procesual penal  al acuzării mixte, aplicabil în Republica Moldova, iar pentru categoriile de cauze, cînd procesul penal nu porneşte la plîngerea prealabilă a părţii vătămate, a aplicat principiul acuzării publice, conform căruia latura penală reprezintă o problemă de interes public, şi nu privat.
    Potrivit principiului acuzării publice, raporturile de drept penal apar doar între stat şi infractor, iar între partea vătămată şi infractor astfel de raporturi apar doar atunci şi în măsura în care prin infracţiune s-a cauzat un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial. Rolul de acuzator de stat, conform acestui principiu, se încredinţează unei autorităţi publice, în sistemul nostru de drept - procurorului, care antrenează partea vătămată în proces fără a-i atribui funcţia de acuzare. Deşi pînă a fi calificată parte vătămată victima are dreptul de a depune plîngere, ea nu are dreptul de a efectua  nemijocit urmărirea în instanţă a persoanei care
i-a cauzat un prejudiciu.
    O altă componentă a laturii penale este pedeapsa penală. Potrivit art.61 din Codul penal, scopul pedepsei penale nu este răzbunarea pentru săvîrşirea infracţiunii. Într-o societate civilizată, unde acuzarea este publică, partea vătămată nu poate pretinde la „răzbunare privată”. Partea vătămată nu poate impune instanţei ce pedeapsă să aplice faţă de inculpat, dar poate cere  recunoaşterea acestuia ca vinovat pentru a putea invoca aplicarea dispoziţiilor legale privind latura civilă.
    Statul, cu respectarea Constituţiei şi a tratatelor internaţionale la care este parte, are dreptul să stabilească condiţiile şi principiile de bază ale desfăşurării procesului penal, însă acestea trebuie să fie intercorelate şi să nu afecteze unitatea materiei procesual penale. În baza acestor  raţionamente, consider că prin hotărîrea adoptată Curtea Constituţională a deviat de la principiul integrităţii legislaţiei procesual penale şi a ignorat principiul acuzării publice.
    Subliniind încă o dată că problema care face obiectul sesizării este o problemă de oportunitate şi ţine de competenţa exclusivă a Parlamentului, consider că prin hotărîrea adoptată Curtea a impus Parlamentului noi rigori constituţionale contrare conceptului  iniţial al CPP. În consecinţă legislatorul va fi nevoit să modifice, după acelaşi concept, şi alte prevederi care vizează instituţii ale dreptului procesual penal, ca acordul de recunoaştere a vinovăţiei, amnistia ş.a., în care va trebui să stipuleze luarea în considerare a opiniei părţii vătămate, care prin hotărîrea Curţii este egalată în drepturi cu procurorul. De asemenea, va trebui să acorde părţii vătămate aceleaşi garanţii procesuale de care beneficiază inculpatul şi acuzatul.
    Deşi în partea descriptivă a hotărîrii art.16 din Constituţie, invocat de către autorul sesizării, nu este menţionat, expunînd conţinutul art.6, 19, 24 ş. a. din CPP, Curtea, de fapt, promovează aceeaşi idee – egalitatea în drepturi a părţilor în procesul penal.
    Motivîndu-şi hotărîrea, Curtea a citat, în opinia mea,  formal unele norme din Constituţie şi tratatele internaţionale, deoarece nu a arătat legătura cauzală între dreptul  pretins a fi lezat al părţii vătămate şi normele constituţionale invocate.
    Astfel, invocînd Convenţia europeană, Curtea nu a precizat care normă convenţională vizează drepturile victimei în proces şi consider că nici nu a aplicat-o în corespundere cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare – CEDO), conform căreia în procesul penal de protecţia Convenţiei beneficiază doar persoanele acuzate de săvîrşirea unei infracţiuni. Art.6 al Convenţiei europene  se aplică faţă de victimă numai dacă este lezat un drept sau un interes legal direct al acesteia. Drept exemplu poate fi adus cazul Perez versus Franţa, în care CEDO a constatat că Convenţia europeană nu oferă un drept la „răzbunarea privată” sau la actio popularis. Astfel, dreptul de a cere  urmărirea penală sau condamnarea terţelor persoane nu poate fi exercitat separat. Acesta trebuie să fie inseparabil de exercitarea de către  partea vătămată a dreptului de a intenta o acţiune civilă în dreptul intern, chiar dacă aceasta are drept obiect reparaţia simbolică sau protejarea unui drept civil, precum ar fi dreptul la „buna  reputaţie” (p. 70)1.
    _____________________________
    1 Cazul Perez contra Franţei. Hotărîrea nr.47287/99 din 12.02.2004. CEDH 2004-I, p.93 

    Actul infracţional nu generează contraobligaţia juridico-penală a victimei de a pedepsi infractorul, societatea contemporană refuzînd să practice legea talionului, în favoarea unei justiţii echitabile. Pentru partea vătămată actul infracţional generează obligaţia juridico-civilă de a pretinde şi de a recupera prejudiciul  material şi moral cauzat ei, în primul rînd, de la infractor şi, în al doilea rînd, în condiţiile legii, de la stat. În baza acestui raţionament, consider că partea vătămată nu poate avea interes pentru latura penală a sentinţei după examinarea cauzei penale în instanţa de fond, fapt care nu obligă legislatorul să-i acorde dreptul de a exercita căile de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti în baza art.119 din Constituţie, invocat de Curte. În baza art.119 din Constituţie, statului îi revine obligaţia de a reglementa procedurile de exercitare a căilor de atac: ordinare şi extraordinare. Căile ordinare, după scopurile lor, statutul părţilor, drepturile şi obligaţiile participanţilor, se deosebesc  de etapa de urmărire penală şi examinarea cauzei în instanţa de fond, aşa cum căile extraordinare se deosebesc de cele ordinare.
    Invocînd art.20 din Constituţie, Curtea Constituţională trebuia să enunţe clar ce drept sau interes protejat de lege a fost lezat prin norma legală apreciată drept neconstituţională. Art.20 din Constituţie privind accesul liber la justiţie  poate fi invocat în procesul penal pentru protejarea oricărui drept şi interes al părţii vătămate, însă nu pentru  protejarea dreptului acesteia de a acuza sau de a califica acţiunile inculpatului. Victima are dreptul de a declanşa procedura penală, însă după pronunţarea sentinţei ea poate  pretinde în justiţie numai protejarea intereselor sale civile. Or, prin prevederile CPP şi CPC victima, căreia prin infracţiune i-au fost cauzate prejudicii patrimoniale sau nepatrimoniale, dispune de drepturile necesare pentru repararea acestora.
    Subiectul sesizării contestă inegalitatea părţii vătămate în raport cu celelalte părţi în exercitarea căilor ordinare de atac, apelul şi recursul, şi căilor extraordinare de atac, recursul în anulare şi revizuirea procesului penal. Declarînd neconstituţională prevederea pct.3) alin.(1) art.401 CPP, Curtea a invocat următorul argument: „Dacă procurorul, din anumite motive, nu exercită căile ordinare şi extraordinare de atac, interesele legitime ale părţii vătămate, care, potrivit prevederii criticate, nu este în drept să introducă apel sau recurs, rămîn neprotejate”. Prin această concluzie Curtea n-a luat în considerare faptul că apelul presupune controlul judiciar, iar recursul - examinarea problemelor de drept. În procesul examinării apelului şi recursului ordinar partea vătămată, în baza art.60 CPP, beneficiază de aceleaşi drepturi ca în procesul judecării cauzelor penale în prima instanţă. De obicei, victima este recunoscută nu numai ca parte vătămată, dar şi ca parte civilă, care poate declara apel şi recurs. De asemenea, ţin să menţionez că neîndeplinirea de către procuror a atribuţiilor sale nu poate servi drept temei pentru revizuirea conceptului CPP.
    Principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 20 din Constituţie, precum şi dreptul la un proces echitabil, statuat de art.6 al Convenţiei europene, garantează persoanei accesul la orice instanţă  de fond pentru restabilirea drepturilor şi intereselor sale legitime. Acest drept diferă de dreptul  de exercitare a căilor de atac, garantat de art.119 din Constituţie, sau de dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materia penală, garantat de art.2 al Protocolului nr.7 la Convenţia europeană. Din conţinutul art. 2 al Protocolului reiese clar că în materia penală exercitarea căilor de atac este garantată oricărei persoane declarate vinovate de o infracţiune de către un tribunal, care „are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară”. Convenţia nu garantează acest drept părţii vătămate. Mai mult ca atît, şi în cazul inculpatului exerciţiul acestui drept nu este absolut. Astfel, conform aceleiaşi norme: „Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sînt reglementate de lege”.
    Consider că prin interpretarea dată în hotărîrea sa articolului 20 din Constituţie Curtea a deviat de la propria jurisprudenţă. Astfel, în interpretarea acestei norme privind categoriile de cauze care sînt de competenţa instanţelor judecătoreşti şi a celor în legătură cu care accesul la justiţie este limitat, anterior Curtea a statuat că „stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti, a procedurii de examinare a litigiilor, precum şi a căilor de atac face obiectul unor legi organice şi constituie competenţa exclusivă a Parlamentului2. Aceeaşi poziţie a expus Curtea Constituţională şi în Hotărîrea nr.26 din 23.10.2007 „Pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale art.298, art.300 şi art.313 din Codul de procedură penală, introduse prin Legea nr.264-XVI din 28 iulie 2006 “Pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală al Republicii Moldova”3.
    ____________________________
    2 HCC nr.16 din 28.05.1998  „Cu privire la interpretarea art. 20 din Constituţia Republicii Moldova”. M.O., 1998, nr.56-59, art.24
    3 M.O., 2007, nr.175-177, art.23

    Analizînd recomandările structurilor Consiliului Europei, inclusiv Recomandarea invocată de Curtea Constituţională, observăm că structurile europene solicită de la statele membre protecţia victimelor infracţiunilor sub toate aspectele, inclusiv prin adoptarea de măsuri speciale. Aceste măsuri, însă, trebuie să vizeze acordarea asistenţei juridice, informarea victimei privind mersul procesului, rezultatele examinării, reexaminarea cererii de pornire a urmăririi penale ş.a.  şirul acestor măsuri, însă, nu include dreptul victimei de a ataca sentinţa instanţei de fond sau de a cere rejudecarea cauzei cu privire la  latura penală. Toate aceste măsuri trebuie să vizeze latura civilă, drepturile şi interesele legitime ale părţii vătămate, cu excepţia laturii penale, care intră în competenţa statului, fiind o problemă de interes public.
    Citind Recomandarea nr.(85) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei în original (în limba franceză), am sesizat o inexactitate de traducere. Astfel, p.7 prevede dreptul victimei „de a cere revizuirea de către autoritatea competentă a unei decizii de clasare”, şi nu a „deciziei privind neurmărirea penală”, formulă utilizată de Curte. Consider că în cazul clasării cauzei penale victima, într-adevăr,  trebuie să dispună de dreptul de a ataca decizia, deoarece clasarea cauzei exclude posibilitatea invocării de către victimă a dispoziţiilor legale privind latura civilă.
    Pentru considerentele expuse şi pentru faptul că limitarea dreptului părţii vătămate de a ataca cu apel latura penală a sentinţei este prevăzută de lege (pct.3) alin.(1) art.401 CPP) consider că norma contestată respectă cerinţele art.54 alin.(1) din Constituţie. Întrucît dreptul limitat nu cade sub incidenţa art.20 din Constituţie, consider că norma contestată  nu contravine nici art.54 alin.(3) din Constituţie. Avînd în vedere faptul că existenţa dreptului limitat nu este atinsă, partea vătămată dispunînd de dreptul de a ataca latura civilă a cauzei, norma contestată nu încalcă nici art.54 alin.(4) din Constituţie. Prin urmare, concluzia Curţii că prevederea contestată încalcă art.54 din Constituţie este greşită.
    Reiterînd ideea expusă mai sus că prevederile art.401 CPP au un caracter limitativ, menţionez că Curtea a declarat neconstituţională prevederea pct.3)  neatingînd sintagma  „partea vătămată”. Astfel, Curtea Constituţională a creat o nouă normă de drept, stabilind  pentru partea vătămată temeiuri  mult mai largi pentru a depune apel şi recurs, decît pentru persoanele enumerate în art.401 CPP, inclusiv  procurorul. De remarcat în context că art.395, 396 şi 397 CPP prevăd mult mai multe temeiuri de atacare a sentinţelor judecătoreşti, decît art.401 alin.(1) pct.1) CPP.
    Avînd în vedere că în sesizare s-a cerut controlul constituţionalităţii pct.3) integral şi în coroborare cu art.421, 438 şi 452 CPP, articole pe care Curtea le-a trecut cu vederea, acest fapt este de neînţeles.
    În baza celor expuse şi avînd în vedere că pct.3) alin.(1) art.401 CPP nu contravine Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, iar problema examinată de Curte este o problemă de oportunitate, ce ţine exclusiv de competenţa Parlamentului, consider că prin hotărîrea adoptată Curtea şi-a depăşit atribuţiile.

    JUDECĂTOR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE        Victor PUŞCAŞ

    Chişinău, 20 mai 2008.




    PCC-01/4 g                                                   20  mai 2008
A D R E S Ă
    La 21.02.2008 Curtea Supremă de Justiţie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederii pct.3) alin.(1) art.401 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (în continuare – CPP).
    Prin Hotărîrea din 20.05.2008 Curtea Constituţională a apreciat prevederea „...în ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul penal se porneşte doar la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii” din pct.3) alin.(1) art.401 CPP ca fiind neconstituţională pentru motivul că limitează dreptul părţii vătămate de a se folosi de toate garanţiile procesuale, care într-o societate democratică condiţionează procesul echitabil, subliniind că este responsabilitatea statului ca prin legislaţia sa să instituie toate garanţiile necesare pentru ca persoana să-şi poată revendica în justiţie un drept constituţional lezat, indiferent de faptul dacă este inculpat sau parte vătămată, dacă procesul a fost declanşat la iniţiativa sa sau a altei persoane. 
    Neconstituţionalitatea prevederii pct.3) alin.(1) art.401 CPP determină necesitatea stipulării în art. 60 CPP a dreptului părţii vătămate de a declara apel sau, după caz, recurs privind latura penală a cauzei.
    În procesul examinării dosarului Curtea a constatat unele lacune în titlul III, cap. I „Partea acuzării” din CPP.
    Art.58 CPP defineşte noţiunea „victimă” şi descrie drepturile şi obligaţiile procesuale penale ale victimei. Conform alin.(1), se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică, căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Drepturile de care beneficiază victima sînt concretizate în alin. (3) al aceluiaşi articol, pct.5) al căruia stipulează că victima are dreptul”să ceară de la organul de urmărire penală să fie recunoscută ca parte vătămată în cauza penală dacă este persoană fizică”, omiţînd în mod nejustificat persoana juridică.
    Persoana juridică este omisă şi din dispoziţiile art. 59 alin.(1) CPP, care consideră parte vătămată numai persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, la cererea  victimei.
    Propunerea de a recunoaşte persoanei juridice calitatea de parte vătămată prin art. 58 alin.(3) pct.5) şi art.59 alin.(1) CPP are drept reper art. 219 CPP, potrivit căruia  acţiunea civilă în procesul penal poate fi intentată la cererea persoanelor fizice sau juridice cărora le-au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau, după caz, le-a fost adusă daună reputaţiei profesionale nemijlocit prin fapta (acţiunea sau inacţiunea) interzisă de legea penală sau în legătură cu săvîrşirea acesteia (alin.1).
    Curtea reţine atenţia Parlamentului asupra omisiunilor semnalate şi oportunităţii de a opera modificări în Cod în sensul arătat mai sus.
    Pentru considerentele expuse, în temeiul art.281 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.79 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională solicită Parlamentului să examineze prezenta adresă şi, în termenul stabilit de lege, să aducă la cunoştinţa Curţii decizia adoptată asupra acesteia.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE                       Dumitru PULBERE