HGM523/2011
ID intern unic:  339343
Версия на русском
Fişa actului juridic

Republica Moldova
GUVERNUL
HOTĂRÎRE Nr. 523
din  11.07.2011
cu privire la aprobarea Programului de dezvoltare a educaţiei
incluzive în Republica Moldova pentru anii 2011-2020
Publicat : 15.07.2011 în Monitorul Oficial Nr. 114-116     art Nr : 589
    MODIFICAT
   
HG592 din 24.07.17, MO289-300/11.08.17 art.727



    În scopul realizării prevederilor Convenţiei Internaţionale cu privire la drepturile copilului, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr.408-XII din 12 decembrie 1990, Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ratificate de Parlamentul Republicii Moldova prin Legea nr.166 din 9 iulie 2010 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.126-128, art.428), Strategiei de incluziune socială a persoanelor cu dizabilităţi (2010-2013), aprobată prin Legea nr.169 din 9 iulie 2010 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.200-201, art.660), Strategiei naţionale privind protecţia copilului şi familiei, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr.727 din 16 iunie 2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.126-131, art.774), Strategiei naţionale şi a Planului de acţiuni privind reforma sistemului rezidenţial de îngrijire a copilului pe anii 2007-2012, aprobate prin Hotărîrea Guvernului nr.784 din 9 iulie 2007 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.103-106, art.823), cu modificările ulterioare, Strategiei naţionale „Educaţie pentru toţi”, aprobate prin Hotărîrea Guvernului nr.410 din 4 aprilie 2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.70-72, art.441) şi în conformitate cu Planul de activitate al Guvernului pentru anul 2010, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.194 din 18 martie 2010 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.39-40, art.253), Guvernul HOTĂRĂŞTE:
    1. Se aprobă Programul de dezvoltare a educaţiei incluzive în Republica Moldova pe anii 2011 - 2020 (se anexează).
    2. Ministerul Educaţiei, în comun cu Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei şi Ministerul Sănătăţii, va elabora, în termen de trei luni, Planul de acţiuni pentru realizarea Programului de dezvoltare a educaţiei incluzive în Republica Moldova pe anii 2011-2020 şi va asigura implementarea acestuia.
    3. Controlul asupra executării prezentei Hotărîri se pune în sarcina Ministerului Educaţiei.

    PRIM-MINISTRU                                                            Vladimir FILAT

    Contrasemnează:
    Ministrul educaţiei                                                             Mihail Sleahtiţchi
    Ministrul muncii, protecţiei
    sociale şi familiei                                                                 Valentina Buliga
    Ministrul sănătăţii                                                               Andrei Usatîi
    Ministrul finanţelor                                                             Veaceslav Negruţa

    Nr. 523. Chişinău, 11 iulie 2011.

 Aprobat
prin Hotărîrea Guvernului nr.523
din  11 iulie 2011
PROGRAMUL
de dezvoltare a educaţiei incluzive în Republica
Moldova pentru anii 2011 - 2020
    Diversele schimbări de ordin economic şi sociocultural au generat, atît în ţările dezvoltate, cît şi în cele în curs de dezvoltare, fenomenul de excludere a copiilor din procesele educaţional şi social, datorate  inegalităţii şi segmentării  populaţiei. Excluderea socială ţine în mod tradiţional de sărăcia ce implică un număr tot mai mare de cetăţeni care nu participă la viaţa socială, nu au acces la serviciile de bază şi reţelele sociale, fiind sortiţi să trăiască sub nivelul demnităţii şi egalităţii de care trebuie să se bucure orice individ.
    Societăţile moderne se confruntă, actualmente, cu o criză gravă în relaţiile sociale, rezultată din inegalitate, migraţiune, dispersarea familiilor, exodul rural, precum şi din denaturarea principiilor solidarităţii umane. În ciuda eforturilor făcute de diferite ţări, realitatea demonstrează că educaţia tinde să reproducă şi chiar să sporească segmentarea socială şi culturală. Rolul tradiţional al educaţiei ca mijloc de promovare a coeziunii şi mobilităţii sociale s-a diminuat puternic în contextul actual  economic şi social. Fenomenele menţionate au condus la izolarea/excluderea unor categorii de indivizi sau grupuri de indivizi. Aceasta explică importanţa deosebită acordată, în prezent, coeziunii sociale şi reconceptualizării  sistemului de educaţie din perspectiva incluziunii.
    Educaţia incluzivă este o abordare şi un proces continuu de dezvoltare a politicilor şi practicilor educaţionale, orientate spre asigurarea oportunităţilor şi şanselor egale pentru persoanele excluse/marginalizate de a beneficia de drepturile fundamentale ale omului la dezvoltare şi educaţie, în condiţiile diversităţii umane.
    Educaţia incluzivă, în sensul prezentului Program, prevede schimbarea şi adaptarea continuă a sistemului educaţional pentru a răspunde diversităţii copiilor şi nevoilor ce decurg din aceasta, pentru a oferi educaţie de calitate tuturor în contexte integrate şi medii de învăţare comună.
    Concepţia educaţiei incluzive, ca parte integrantă a paradigmei „Educaţie pentru Toţi”, are menirea de a fundamenta procesele de asigurare a condiţiilor adecvate necesităţilor educaţionale şi de valorificare a diferenţelor individuale ale tuturor copiilor, tinerilor şi adulţilor pe parcursul întregii vieţi. Aceste obiective urmează a fi realizate prin dezvoltarea unor parteneriate socio-educaţionale, cu implicarea tuturor actorilor relevanţi într-un cadru unic de educaţie, prin armonizarea relaţiilor interculturale şi focalizarea atenţiei educaţionale pe grupurile marginalizate/excluse. Promovarea educaţiei incluzive, iar în consecinţă a unei atitudini şi culturi incluzive, va determina instituirea unei noi formule de solidaritate umană într-o societate incluzivă.
I. Situaţia actuală în sistemul educaţional
    1. Sistemul de învăţămînt din Republica Moldova este organizat conform principiilor educaţiei generale, exigenţelor contemporane şi ale statului de drept, multicultural, şi reprezintă o structură  dezvoltată pentru asigurarea dreptului la educaţie al tuturor beneficiarilor. Constituţia Republicii Moldova şi Legea învăţămîntului garantează dreptul la învăţătură, indiferent de naţionalitate, sex, vîrstă, de originea şi starea socială, de apartenenţa politică sau religioasă, de antecedentele penale ale beneficiarului de educaţie. Statul asigură şanse egale de acces în instituţiile de învăţămînt de toate nivelurile şi treptele, în funcţie de aptitudini şi capacităţi.
    2. În anii de după proclamarea independenţei Republicii Moldova, sistemul de învăţămînt a trecut prin mai multe reforme, care au avut drept scop modernizarea şi democratizarea învăţămîntului, crearea unui sistem educaţional naţional, asigurarea condiţiilor pentru valorificarea potenţialului fiecărui copil, indiferent de starea materială a familiei, mediul de reşedinţă, apartenenţa etnică, limba vorbită sau opţiunile religioase ale părinţilor. Principalele domenii de intervenţie ale reformei au fost doctrina sistemului educaţional, structura sistemului de învăţămînt, curricula, conceptele şi metodele de evaluare, administrarea şi finanţarea învăţămîntului.
    3. Impactul reformelor s-a materializat în crearea unor noi tipuri de instituţii, în rate înalte de participare şcolară, pregătire specializată, precum şi în performanţe valorice de competenţă şi eficienţă pentru armonizarea învăţămîntului naţional cu sistemele de învăţămînt europene.
    4. Sistemul educaţional al Republicii Moldova prezintă, la etapa actuală, o reţea de instituţii de învăţămînt, organizată pe niveluri şi trepte, care, teoretic, asigură accesul tuturor beneficiarilor la un program de educaţie.
    5. În anul 2010 în Moldova funcţionau 1362 de grădiniţe, cu un contingent total de 126,0 mii copii. Rata brută de cuprindere în învăţămîntul preşcolar a crescut de la 66,1% în anul 2004 pînă la 79 % în anul 2010. În acelaşi timp, cca. 30 la sută din copiii de 3-7 ani sînt privaţi de dreptul la educaţie, deoarece în cca. 230 de localităţi rurale nu există instituţii preşcolare.
    6. La începutul anului de studii 2009/2010, reţeaua instituţiilor de învăţămînt primar şi secundar general cuprindea 1512 unităţi, din care: 91 şcoli primare, 708 gimnazii, 492 licee, 179 şcoli medii de cultură generală, 35 instituţii de învăţămînt special şi 7 şcoli serale. Înrolarea în învăţămîntul primar şi secundar se află în continuă scădere şi datele dezagregate prezintă disparităţi şi diferenţe în funcţie de nivelul sărăciei, aşezarea geografică şi apartenenţa etnică. Rata brută de înrolare în învăţămîntul primar a scăzut în Moldova de la o cuprindere aproape universală în anul 2001 pînă la 93,5% în anul 2010. Discrepanţele între ratele brute de înrolare în regiunile urbane şi cele din mediul rural au fost întotdeauna mari, de 101,6% şi 89,4%, respectiv. Acest declin este observat şi în educaţia gimnazială, unde rata brută de înrolare a fost de 88,8% în anul 2010, iar discrepanţele regionale – de 5,8 %.
    7. Formarea profesională a tinerilor şi adulţilor se asigură la trei niveluri de învăţămînt: secundar profesional, mediu de specialitate şi superior. Învăţămîntul secundar profesional este constituit din 75 de unităţi de învăţămînt secundar profesional, inclusiv 2 licee profesionale, 50 de scoli profesionale şi 23 de şcoli de meserii, în care sînt încadraţi anual cca.23 mii elevi. La nivelul învăţămîntului mediu de specialitate funcţionează 47 de unităţi în cadrul cărora, în anul de studii 2009/2010, îşi făceau studiile 32 de mii de elevi. Reţeaua instituţiilor de învăţămînt superior este alcătuită din 33 de unităţi, cu un contingent de 110 mii studenţi.
    8. Analiza situaţiei din învăţămîntul profesional de toate nivelurile arată că sistemul nu este adaptat pentru cuprinderea cu educaţia/formarea profesională a anumitor/diferitor categorii de grupuri defavorizate. Instituţiile includ un număr redus de persoane cu nevoi speciale, activităţile practicate sînt orientate spre acordarea susţinerii personalizate şi nu a incluziunii sociale/profesionale, infrastructura şi dotările instituţiilor nu răspund aşteptărilor şi nevoilor beneficiarilor.
    9. Învăţămîntul de toate nivelurile este asigurat, în mare parte, cu cadre didactice calificate. Cu toate acestea, se atestă unele tendinţe care afectează calitatea educaţiei de toate gradele: îmbătrînirea personalului didactic, calificarea necorespunzătoare, lipsa unor sisteme coerente de formare continuă etc. Încadrarea atît de necesară a psihologilor şi psihopedagogilor se asigură în doar 59 la sută din instituţiile preuniversitare din ţară, în localităţile rurale acest indicator fiind şi mai mic – 23%. În absenţa serviciilor psihopedagogice specializate şi a cadrelor didactice special pregătite, problemele copiilor cu cerinţe educative speciale rămîn în afara atenţiei sistemului.
    10. Elaborarea şi aprobarea consecutivă a documentelor curriculare pentru toate nivelurile şi treptele de învăţămînt a asigurat o abordare unitară a tuturor aspectelor metodico-didactice şi adaptarea obiectivelor de instruire la necesităţile de perspectivă ale elevilor/studenţilor şi ale societăţii. Totuşi, în percepţia mai multor elevi, cadre didactice şi părinţi, curriculum-ul în vigoare este supraîncărcat, nu corespunde, în deplină măsură, particularităţilor de vîrstă ale copiilor şi nu este suficient de relevant pentru pregătirea pentru viaţă. Procesul rămîne a fi unul centrat pe instituţie, nu pe copil.
    11. În majoritatea rapoartelor privind educaţia se constată asigurarea integrală a elevilor din învăţămîntul general cu manuale, ghiduri, alte materiale didactice. Însă în cazul asigurării copiilor cu necesităţi educaţionale speciale situaţia este cu totul diferită. Problema asigurării didactico-metodice a procesului de educaţie şi abilitare a copiilor cu necesităţi educaţionale speciale, rămîne una stringentă, iar bugetele sistemului de învăţămînt nu prevăd alocări pentru elaborarea/editarea unor astfel de materiale, inclusiv manuale şcolare adaptate pentru copiii cu diferite dizabilităţi.
    12. Deşi în ultimii ani a fost instituit un sistem naţional de evaluare şcolară, racordat la cerinţele internaţionale în domeniu, nu există metodologii diferenţiate de evaluare a cunoştinţelor şi competenţelor copiilor, prin abordări individualizate a subiecţilor educaţiei.
    13. Concomitent cu realizările înregistrate, sistemul educaţional se confruntă cu un şir de probleme: finanţarea insuficientă, creşterea numărului de copii aflaţi în diferite situaţii de dificultate (probleme de sănătate, sociale, psihoemoţionale, de dezvoltare etc.), schimbările demografice (în special cauzate de migraţia populaţiei şi scăderea ratei natalităţii), marginalizarea rurală, insuficienţa cadrelor calificate, diminuarea potenţialului uman din sistemul de învăţămînt, degradarea infrastructurii instituţiilor de educaţie etc.
    14. Aceste şi alte probleme au condiţionat, pe parcursul anilor, apariţia diferitor categorii de copii şi tineri excluşi educaţional şi social. Recunoaşterea oficială şi garantarea egalităţii şanselor la educaţie şi protecţia socială oferite prin legislaţie nu sînt condiţii suficiente pentru eliminarea inechităţilor în domeniu. Disparităţile socio-economice între diferite medii şi categorii sociale rămîn  a fi o sursă de inegalitate.
    15. Cea mai mare parte a copiilor şi tinerilor excluşi şi cu acces limitat la educaţie sînt cei afectaţi de sărăcie: patru din zece copii sub vîrsta de zece ani trăiesc în sărăcie extremă. Din cauza problemelor socio-economice, multe familii se confruntă cu problema insuficienţei de hrană, a lipsei de haine şi încălţăminte, de cărţi şi rechizite şcolare sau de bani necesari pentru transport. Sărăcia predomină mai ales în mediul rural – 34,1% faţă de 24,8% în mediul urban, iar cele mai sărace rămîn a fi familiile numeroase (5 şi mai multe persoane), în rîndul cărora rata  sărăciei variază între 39% şi 48%. Ponderea cheltuielilor pentru educaţie în totalul cheltuielilor de consum ale populaţiei este cea mai mică din toate categoriile de cheltuieli – 1,5%. În aceste condiţii, o mare parte din familii trăiesc sub pragul sărăciei, într-un anturaj în care personalitatea copilului nu se poate dezvolta plenar şi armonios.
    16. Numărul copiilor cu diferite grade de incapacitate psihofizică, cu vîrsta de pînă la 16 ani a crescut de la 12,2 mii în anul 1995 pînă la 12,5 mii în anul 2008. Sistemul educaţional asigură instruirea copiilor cu dizabilităţi/cerinţe educaţionale speciale în instituţii de învăţămînt special, prin instruire la domiciliu sau prin încadrare în învăţămîntul general.  Deşi există forme alternative, educaţia copiilor cu cerinţe educaţionale speciale se realizează, preponderent, pe principii de segregare, în instituţii de învăţămînt special: 27 de şcoli auxiliare pentru copii cu probleme de cunoaştere şi învăţare, 8 instituţii speciale pentru copii cu deficienţe fizice şi senzoriale şi o instituţie pentru copiii cu devieri în comportament.
    [Pct.16 modificat prin HG592 din 24.07.17, MO289-300/11.08.17 art.727]
    17. Un număr de 3413 copii orfani şi rămaşi fără îngrijirea părinţilor, copii din familii vulnerabile, incomplete, cu vîrste între 7 şi 16 ani sînt instituţionalizaţi în 16 instituţii de tip internat. Instituţionalizarea are un şir de efecte negative asupra copiilor, care reduc şansele de integrare şcolară şi socială.
    18. Potrivit statisticilor, în anul 2010, 135 mii copii de vîrstă şcolară aveau ambii părinţi plecaţi peste hotare în căutarea unui loc de muncă. Ponderea acestui grup de copii în localităţile rurale atinge 17%. Categoria respectivă de copii se confruntă cu risc înalt de neglijare, abuz sau exploatare.
    19. Starea de sănătate a copiilor şi tinerilor, în ultimii ani, este caracterizată de un număr mare de boli cronice diagnosticate. Datele existente demonstrează că 62 % din adolescenţi cu vîrste cuprinse între 15-16 şi 39% cu vîrsta de 18 ani sînt diagnosticaţi cu una sau mai multe boli cronice. În context, incidenţa prin HIV/SIDA printre tinerii de 15-24 de ani, în anul 2008, a constituit 16,08 la 100.000 de persoane. Proliferarea cazurilor SIDA la copii se asociază strîns cu sărăcia şi dezorganizarea familiilor în care trăiesc şi care constituie surse de excluziune. Comportamentul aditiv al tinerilor (abuzul de alcool, fumatul, consumul de droguri) constituie o problemă medico-socială crescîndă. Majoritatea utilizatorilor de droguri sînt tineri în vîrsta de pînă la 23 de ani; 12% nu au atins vîrsta de 18 ani.
    20. Creşterea numărului de cazuri cînd copiii sînt nevoiţi să muncească ca urmare a faptului că familiile sînt sărace şi depind de veniturile pe care le aduc ei denotă că munca copiilor este prioritară faţă de educaţia lor. Pentru copiii care provin din familiile sărace, dezorganizate, pentru copiii rromi, copiii străzii munca reprezintă un lucru firesc, deşi aceasta conduce la periclitarea sănătăţii copilului, precum şi la nereuşită şi abandon şcolar.
    21. Prezenţa unei rate mari de analfabetism în rîndurile rromilor (21% comparativ cu 2% pentru populaţia nonrromă) contribuie la excluderea unei părţi semnificative a populaţiei din viaţa socială şi economică. Motivele nefrecventării instituţiilor de învăţămînt de către copiii rromi sînt lipsa de capacitate financiară, căsătoriile timpurii, migrarea şi discriminarea percepută de rromi, precum şi faptul că părinţii şi copiii nu conştientizează avantajele şi rostul educaţiei.
    22. În categoria copiilor şi tinerilor cu risc de excludere se înscriu şi cei implicaţi în diverse infracţiuni. Cauzele proliferării comportamentelor delincvente la copii şi tineri depind de situaţia social-economică în ansamblu, de oportunităţile limitate ale acestora, de mediul social deviant în care se află şi de insuficienţa unor intervenţii specializate.
    23. O altă problemă extrem de gravă este traficul de fiinţe umane, în rîndul cărora un număr semnificativ de victime îl reprezintă copiii. Cei mai expuşi traficului sînt adolescenţii de 14-18 ani, care provin din familii dezorganizate, sărace, cu părinţi alcoolici etc., cu un nivel de educaţie scăzut.
    24. Cu risc maxim de excludere şi marginalizare sînt copiii străzii, 64% din care sînt din şcoli generale şi gimnazii-internat. Copiii şi tinerii care nu învaţă şi nu lucrează constituie 20%, iar 10% sint copii care se ocupă cu cerşitul. Cei mai mulţi dintre copiii străzii provin din familiile unde domină neglijenţa, sărăcia, violenţa, alcoolismul şi dezorganizarea.
    25. Pe parcursul ultimilor ani, în Republica Moldova au fost promovate unele iniţiative de soluţionare a problemelor copiilor şi tinerilor cu risc de excludere educaţională şi socială (Centrul de zi „Speranţa”, Complexul de pedagogie curativă „Orfeu”, Centrul „Motivaţie”, Liceul „Pro Succes” etc.), în cadrul cărora, cu suportul donatorilor străini, au fost create modele de educaţie incluzivă. Au fost elaborate programe adaptate la potenţialul copilului cu diverse probleme de sănătate, dezvoltare, educaţie etc., au fost organizate cursuri de formare pentru cadrele didactice, au fost diseminate practicile pozitive în asistenţa psihopedagogică a copiilor cu dizabilităţi.
    26. Majoritatea practicilor de incluziune sînt episodice, dezvoltate, în special, cu eforturile părinţilor şi cu sprijinul societăţii civile şi finanţate din partea donatorilor. Multe din asemenea iniţiative nu au progresat din cauza nivelului insuficient de finanţare, lipsei suportului din partea autorităţilor publice locale responsabile de instituţiile de educaţie, a părinţilor şi profesorilor. Practicile pozitive înregistrate urmează a fi instituţionalizate şi promovate la nivel naţional.
    27. Educaţia incluzivă nu are, actualmente, caracter şi capacitate sistemice, nu este asigurată cu resurse financiare şi umane necesare, cu structuri adecvate şi suport tehnic necesar. Mecanismele de implementare a politicilor şi practicilor de educaţie incluzivă sînt subdezvoltate. Atitudinea reticentă şi necorespunzătoare a mediului educaţional, a societăţii, este refractară la ideile şi practicile din domeniul educaţiei incluzive.
II. Problemele de bază
    28. Analiza situaţiei actuale în domeniul învăţămîntului scoate în evidenţă faptul că problemele menţionate în capitolul precedent sînt condiţionate de un şir de factori care determină şi accentuează excluderea copiilor, tinerilor şi adulţilor din sistemul educaţional.
    29. Factori de ordin normativ:
    a) lipsa cadrului conceptual-normativ pentru dezvoltarea educaţiei incluzive;
    b) lipsa coerenţei între legislaţia în domeniul educaţiei şi cea din domeniul protecţiei sociale;
    c) lipsa mecanismelor pertinente de evaluare a dezvoltării copiilor şi determinare a cerinţelor educaţionale speciale;
    d) imperfecţiunea procedurilor de referire a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale la instituţia de învăţămînt;
    e) implementarea inadecvată, la nivelul  autorităţilor administraţiei publice locale şi a furnizorilor de servicii educaţionale, a cadrului normativ adoptat;
    f) insuficienţa mecanismelor de implementare intersectorială eficientă a legislaţiei în domeniul protecţiei drepturilor copilului;
    g) lipsa mecanismelor de colectare şi prelucrare a datelor statistice valide privind numărul şi categoriile de copii, tineri şi adulţi, excluşi actualmente din sistemul educaţional.
    30. Factori de ordin socio-economic:
    a) diferenţe de acces şi de calitate a serviciilor educaţionale pe medii de rezidenţă;
    b) subestimarea şi diminuarea importanţei cheltuielilor pentru educaţie în structura cheltuielilor  de consum ale familiilor;
    c) nivel insuficient de informare a părinţilor privitor la oportunităţile de educaţie existente pentru diferite grupuri de copii şi tineri;
    d) număr crescînd de familii dezintegrate şi de copii lăsaţi în grija rudelor sau abandonaţi în legătură cu migrarea peste hotare a părinţilor;
    e) maltratarea, neglijarea şi abuzul copiilor şi tinerilor în familie şi în instituţiile sociale;
    f) insuficienţa şi utilizarea ineficientă, neraţională a resurselor bugetare alocate.
    31. Factori de ordin pedagogic:
    a) lipsa modelelor de practici incluzive fundamentate teoretic şi validate experimental;
    b) curriculum suprasolicitant, neflexibil, neorientat spre valorificarea potenţialului fiecărui copil, tînăr, adult, manuale neadaptate la cerinţele educaţionale speciale;
    c) sistem de evaluare neadaptat cerinţelor individuale de educaţie;
    d) lipsa sau insuficienţa serviciilor specializate (psihologice, psihopedagogice, logopedice, sociale etc.) în instituţiile educaţionale pentru copii, tineri şi adulţi;
    e) sistem incoerent de formare iniţială şi continuă în domeniul educaţiei incluzive;
    f) lipsa cadrelor didactice de sprijin şi a personalului calificat în asistenţa specială: psihologi, logopezi, psihopedagogi, asistenţi sociali, psihoterapeuţi, kinetoterapeuţi, psihoneurologi etc., necesari pentru asigurarea educaţiei incluzive;
    g) insuficienţa/lipsa colaborării între instituţiile de învăţămînt de la diferite niveluri şi trepte, între învăţămîntul general şi special, între şcoală şi familie, familie şi comunitate.
    32. Factori de ordin instituţional:
    a) lipsa instituţiilor preşcolare în 230 de localităţi ale ţării şi a instituţiilor şcolare în 250 de localităţi;
    b) insuficienţa bazei didactice corespunzătoare: manuale, cărţi, echipamente, materiale ilustrative, didactico-metodice, jucării etc.;
    c) necorespunderea infrastructurii instituţiilor de educaţie cerinţelor specifice de acces al copiilor şi tinerilor cu dizabilităţi: lipsa rampelor de acces, a ieşirilor largi, lifturilor, grupurilor sanitare adaptate, echipamentelor adecvate etc.;
    d) administrarea ineficientă şi neraţională a resurselor (materiale, umane, de timp etc.) în instituţiile educaţionale în raport cu necesităţile reale ale comunităţilor;
    e) lipsa managementului educaţional participativ (cadre didactice, elevi, familie, comunitate), bazat pe rezultate şi calitate în cadrul instituţiei educaţionale;
    f) lipsa autonomiei financiare a instituţiilor educaţionale în gestionarea resurselor financiare în conformitate cu cerinţele educative speciale ale diferitor categorii de copii;
    g) insuficienţa colaborării între instituţiile publice şi serviciile sociale, între sectorul guvernamental şi cel neguvernamental în domeniul dezvoltării şi promovării implementării educaţiei incluzive.
    33. Alături de factorii menţionaţi, marginalizarea şi/sau excluderea educaţională este determinată şi de factori biopsihosociali perturbatori, cum ar fi incidenţa sporită a diferitelor tulburări organice, fiziologice, senzoriale, psihosociale, psihice şi de comportament, a maladiilor sociale, precum şi de factori de ordin cultural-atitudinal: stereotipuri, atitudini preconcepute, intoleranţă faţă de diferenţe, participarea insuficientă a părinţilor în educaţia copiilor.
    34. Analiza SWOT:
Părţi forte:

Semnarea/ratificarea de către Republica Moldova a actelor legislative internaţionale fundamentale în domeniul educaţiei şi protecţiei drepturilor copilului.

Cadru legislativ existent în domeniul educaţiei.

Politici sociale demarate în domeniul educaţional.

Potenţial uman calificat în sistemul educaţional.

Practici incluzive pozitive existente, dezvoltate de sectorul nonguvernamental.

Practici pozitive de adaptare a infrastructurii la necesităţile persoanelor cu cerinţe educative speciale.

Părţi slabe:

Cadru legislativ insuficient pentru dezvoltarea educaţiei incluzive.

Lipsa mecanismelor de implementare a educaţiei incluzive.

Sistem segregat de instruire a copiilor şi tinerilor cu cerinţe educaţionale speciale.

Reducerea accesului la studii a unor categorii de persoane vulnerabile din cauza diferenţelor sociale sporite ale acestora.

Lipsa sistemului de evaluare a dezvoltării copiilor, determinării cerinţelor educative speciale, de referire la servicii educaţionale adecvate şi de evidenţă a copiilor şi tinerilor aflaţi în dificultate.

Lipsa coerenţei între sistemul educaţional şi cel social cu referire la diferite categorii de copii şi tineri.

Lipsa serviciilor de intervenţie timpurie.

Aprofundarea deficitului de potenţial uman calificat, în special din cauza migraţiei.

Mecanisme rigide de finanţare a sistemului de educaţie, insuficienţa şi utilizarea neraţională a resurselor financiare pentru asistenţa pedagogică şi extinderea şcolii ca serviciu public şi instituţie de cultură în comunităţile rurale.

Infrastructură insuficient dezvoltată şi dotarea inadecvată a instituţiilor educaţionale, sociale, medicale, publice pentru asigurarea educaţiei incluzive.

Lipsa resurselor bibliografice în domeniul educaţiei incluzive.

Capacităţi reduse sau lipsa experienţei administraţiei publice locale în domeniul educaţiei incluzive.

Decalajul social-economic evident între mediul urban şi cel rural.

Stereotipuri ale societăţii /comunităţii şi atitudine reticentă faţă de diversitatea umană.

 
Oportunităţi:

Interes şi voinţă politică în realizarea educaţiei incluzive.

Disponibilitatea organismelor internaţionale donatoare în susţinerea implementării educaţiei incluzive.

Sector nonguvernamental motivat de a participa în dezvoltarea ş promovarea educaţiei incluzive.

Dezvoltarea şi consolidarea competenţelor subiecţilor implicaţi în domeniul educaţiei incluzive.

Infrastructură existentă a sistemului educaţional care poate fi adaptată cerinţelor educaţiei incluzive.

Ameninţări:

Discontinuitate şi reconsiderarea frecventă a priorităţilor în cazul unor schimbări de ordin politic.

Resurse (umane, financiare etc.) reduse pentru realizarea reformelor calitative în sistemul educaţional.

Coordonare intersectorială deficitară: educaţie, protecţie socială, justiţie etc.

Mentalitate perimată şi rezistenţă la schimbare în rîndul persoanelor, organizaţiilor, diferitelor nivele ale administraţiei publice etc.


III. Documente de politici şi acte legislative relevante
pentru soluţionarea problemelor abordate
    35. Educaţia incluzivă se întemeiază pe respectarea drepturilor universale ale omului, în special, a dreptului la educaţie, care face obiectul mai multor documente emise/aprobate la nivel internaţional şi naţional.
    36. Instrumentele internaţionale cu referire la educaţie sînt, în temei cele promovate de Organizaţia Naţiunilor Unite (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948); Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului (1960); Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966); Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului (1989); Principiile pentru prevenirea delicvenţei juvenile (1990); Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (2007) etc.), precum şi declaraţiile adoptate în cadrul diferitelor foruri internaţionale (Declaraţia mondială asupra educaţiei pentru toţi de la Jomiten (1990), Declaraţia de la Salamanca (1994), Declaraţia Forumului mondial al educaţiei de la Dakar (2000).
    37. Documentele menţionate fundamentează abordarea educaţiei în baza drepturilor universale ale omului, în contextul unei viziuni şi a unui proces amplu de dezvoltare umană, socială şi naţională. Se acreditează ideea că orice persoană are dreptul la educaţie şi acest drept  trebuie să fie asigurat progresiv şi pe baza egalităţii de şanse. Educaţia trebuie să fie gratuită, cel puţin în ce priveşte învăţămîntul de bază şi trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane, a simţului demnităţii sale şi să întărească respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. De asemenea, sînt stabilite obligaţiile statelor şi ale cetăţenilor privind asigurarea accesului la un sistem de educaţie care să includă toţi copiii, indiferent de capacitatea lor fizică, intelectuală sau financiară de participare. Pentru asigurarea accesului la educaţie al celor discriminaţi şi cu nevoi speciale, este necesară crearea unui sistem de învăţămînt incluziv la toate nivelurile de instruire, astfel ca aceştia să se poată încadra într-un program de educaţie fără discriminare şi în măsură egală cu alte persoane.
    38. Angajamentul internaţional al Republicii Moldova privind realizarea dreptului universal la educaţie este asumat şi prin aderarea la procesul de realizare a Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, în conformitate cu care ţara se obligă să asigure, către 2015, accesul universal la învăţămîntul obligatoriu.
    39. În baza instrumentelor internaţionale, a fost adoptat cadrul normativ naţional care reglementează diferite aspecte specifice ale drepturilor civile, politice, sociale, economice şi culturale ale copiilor, tinerilor şi adulţilor: Constituţia Republicii Moldova, Legea nr. 60 din 30 martie 2012 privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi, Legea nr.338-XIII din 15 decembrie 1994 privind drepturile copilului, Legea învăţămîntului nr.547-XIII din 21 iulie 1995, Legea ocrotirii sănătăţii nr.411-XIII din 28 martie 1995, Legea nr.279-XIV din 11 februarie 1999 cu privire la tineret, Legea asistenţei sociale nr.547-XV din 25 decembrie 2003, Codul familiei nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000, Codul muncii al Republicii Moldova nr.154-XV din 28 martie 2003, Legea nr.241-XVI din 20 octombrie 2005 privind prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, Legea nr.5-XVI din 9 februarie 2006 cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, Legea nr.23-XVI din 16 februarie 2007 cu privire la profilaxia infecţiei HIV/SIDA, Legea nr.45-XVI din 1 martie 2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie.
    [Pct.39 modificat prin HG592 din 24.07.17, MO289-300/11.08.17 art.727]
    40. Cadrul normativ naţional asigură dreptul la învăţătură prin învăţămînt general obligatoriu, liceal, profesional, superior, precum şi prin alte forme de instruire, reflectă principiile educaţionale care stau la baza organizării şi funcţionării sistemului de învăţămînt, abordează subiecţii educaţiei în funcţie de vîrstă şi capacităţi etc. Realizarea dreptului constituţional la educaţie al persoanelor cu cerinţe educaţionale speciale şi aflate în dificultate este susţinută şi de alte drepturi conexe, cum ar fi dreptul la asigurarea sănătăţii, integrării/reintegrării sociale, la protecţie şi asistenţă specializată.
    41. Asigurarea dreptului la educaţie al copiilor în dificultate este reflectată  în mai multe hotărîri de Guvern, şi în special: Hotărîrea Guvernului nr.450 din 28 aprilie 2006 „Pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi socializarea copilului din Centrul de plasament temporar”, Hotărîrea Guvernului nr.1479 din 25 decembrie 2008 „Pentru aprobarea Standardelor minime de calitate pentru serviciul de asistenţă parentală profesionistă”, Hotărîrea Guvernului nr.812 din 2 iulie 2003 „Cu privire la aprobarea Standardelor minime de calitate pentru casele de copii de tip familial”, Hotărîrea Guvernului nr.432 din 20 aprilie 2007 „Pentru aprobarea Standardelor minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi socializarea copiilor din instituţiile de tip rezidenţial”.
    42. Problemele vizînd educaţia, în general, şi cea pentru copii şi tineri în dificultate, în particular, se regăsesc  într-un şir de documente strategice: Strategia Naţională „Educaţie pentru toţi”, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr.410 din 4 aprilie 2003, Strategia naţională şi Planul de acţiuni privind reforma sistemului rezidenţial de îngrijire a copilului pe anii 2007-2012, aprobate prin Hotărîrea Guvernului nr.784 din 9 iulie 2007, Strategia naţională privind acţiunile comunitare pentru susţinerea copiilor aflaţi în dificultate pe anii 2007-2014, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr.954 din 20 august 2007, Strategia de incluziune socială a persoanelor cu dizabilităţi (2010-2013), aprobată prin Legea nr.169 din 9 iulie 2010, Planul naţional de acţiuni comunitare pentru susţinerea copiilor aflaţi în dificultate pe anii 2007-2014, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.995 din 3 septembrie 2007, Strategia Sistemului naţional de referire pentru protecţia şi asistenţa victimelor şi potenţialelor victime ale traficului de fiinţe umane şi a Planului de acţiuni privind implementarea Strategiei sistemului naţional de referire pentru protecţia şi asistenţa victimelor şi potenţialelor victime ale traficului de fiinţe umane pe anii 2009-2011, aprobate prin Hotărîrea Parlamentului nr.257-XVI din 5 decembrie 2008, Politica Naţională de Sănătate, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr.886 din 6 august 2007, Programul Naţional de profilaxie şi control al infecţiei HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere sexuală pe anii 2006-2010, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.948 din 5 septembrie 2005 „Cu privire la măsurile de profilaxie şi control al infecţiei HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere sexuală”, Programul naţional privind crearea sistemului integrat de servicii sociale pe anii 2008-2012, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.1512 din 31 decembrie 2008, Programul naţional de asigurare a egalităţii de gen pe anii 2010-2015, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.933 din 31 decembrie 2009.
IV. Cadrul conceptual al educaţiei incluzive
    43. Transformările care s-au produs în cele mai diverse sfere ale activităţii umane, precum şi evoluţiile în dezvoltarea continuă a societăţii au  determinat o nouă abordare a educaţiei, conform căreia aceasta devine condiţie esenţială pentru dezvoltarea personalităţii şi integrarea socială a individului. În acest proces complex, trebuie să fie cuprinşi toţi copiii, inclusiv cei care din diferite motive nu reuşesc să facă faţă cerinţelor educaţiei şcolare, individualizînd abordarea acestora la toate nivelurile sistemului de educaţie. Educaţia incluzivă devine o prioritate a învăţămîntului şi obiect al politicilor în domeniu.
    44. Declaraţia de la Jomtien (1990) recomandă statelor lumii să-şi construiască sistemele de educaţie naţionale pornind de la dreptul fiecărui copil la educaţie completă şi dezvoltare armonioasă, realizate prin pedagogia centrată pe copil, în care diferenţele individuale sînt considerate o provocare şi nu un obstacol. Atenţie specială se acordă formării cadrelor didactice, abordării intersectoriale şi holistice a educaţiei.
    45. În conformitate cu Declaraţia de la Salamanca (1994) sînt reconsiderate principiile, politicile şi practicile în domeniul educaţiei, accentuînd că fiecare copil are dreptul fundamental la educaţie şi trebuie să i se asigure şanse de a atinge şi de a menţine un nivel acceptabil al educaţiei. Fiecare copil are particularităţi, interese, abilităţi şi necesităţi de învăţare individuale, iar sistemele de educaţie trebuie proiectate astfel încît să ţină cont de particularităţile copilului. Copiii cu cerinţe educaţionale speciale trebuie să aibă acces şi să fie incluşi în şcolile generale.
    46. Forumul mondial al educaţiei de la Dakar (2000) orientează procesul educaţiei spre includerea copiilor excluşi şi/sau marginalizaţi în sistemul de educaţie generală, alături de semenii lor. Sistemele de educaţie trebuie să fie incluzive, să identifice copiii aflaţi în afara şcolii şi să răspundă flexibil la necesităţile tuturor persoanelor cuprinse în procesul de educaţie.
    47. Fundamentată pe paradigma educaţiei pentru toţi, educaţia incluzivă este o abordare potrivit căreia toţi copiii trebuie să aibă şanse egale de a frecventa aceeaşi şcoală şi de a învăţa împreună, indiferent de apartenenţa lor culturală, socială, etnică, rasială, religioasă şi economică sau de abilităţile şi capacităţile lor intelectuale sau fizice. Educaţia incluzivă reflectă valorile unei societăţi echitabile şi democratice care oferă tuturor persoanelor oportunităţi egale de a beneficia de drepturile omului şi obiectivele de dezvoltare umană, împărtăşite pe plan mondial.
    48. Educaţia incluzivă presupune o nouă orientare care pune accentul pe cooperare, parteneriat, educaţie socială şi valorizarea relaţiilor interumane. Sînt reconsiderate scopurile, obiectivele şi formele de organizare a educaţiei, este reevaluată atitudinea statului şi societăţii faţă de copiii, tinerii, adulţii excluşi şi/sau marginalizaţi. Educaţia incluzivă susţine integrarea educaţională, socială, profesională a tuturor copiilor în comunitate, pornind de la valorile pe care i le poate oferi familia.
    49. Educaţia incluzivă face posibilă şi stimulează dezvoltarea continuă a învăţămîntului general, permite valorificarea resurselor şi experienţelor existente şi crearea diferitelor servicii de abilitare/reabilitare şi sprijin al copiilor excluşi /marginalizaţi.
    50. Sistemul educaţional dezvoltă structuri funcţionale de asistenţă psihopedagogică şi psihologică pentru copiii incluşi în sistemul general de educaţie. Educaţia incluzivă prevede diferite forme şi tipuri de suport, compatibile cu scopul incluziunii, pentru cazurile care nu pot fi soluţionate în interiorul instituţiei generale de educaţie. Educaţia incluzivă poate fi aplicată, sub diferite forme de organizare, pentru copii cu probleme severe de dezvoltare, în instituţii specializate de educaţie, abilitare, reabilitare, socializare ş. a.
    51. Educaţia incluzivă este caracteristica calitativă a sistemului de educaţie deschis, flexibil, adaptat necesităţilor persoanei, politicile şi practicile căruia sînt axate pe cooperare, parteneriat şi relaţii umane pozitive.
    52. Educaţia incluzivă are la bază fundamente sociale, pedagogice şi psihologice. Din punct de vedere social, educaţia incluzivă se fundamentează pe echilibrul între personalitate şi societate, adaptarea şi integrarea personalităţii în societate. Fundamentele pedagogice ale educaţiei incluzive se constituie din teoriile educaţiei şi învăţării, legităţile generale ale educaţiei, conceptul de educabilitate etc. În calitate de fundamente psihologice ale educaţiei incluzive intervin teoriile dezvoltării personalităţii, teoriile dezvoltării psihosociale, psihogenetice şi psihodinamice, teoria intervenţiei timpurii în dezvoltarea copilului, legităţile dezvoltării umane, teoriile evaluării structurilor psihice ale personalităţii.
    53. Funcţiile educaţiei incluzive sînt:
    a) satisfacerea necesităţilor educaţionale ale tuturor membrilor comunităţii;
    b) adaptarea personalităţii la condiţiile vieţii şi integrarea acesteia în societate;
    c) schimbarea de atitudini, comportamente, conţinuturi educaţionale pentru a răspunde diversităţii copiilor, tinerilor, adulţilor;
    d) aplicarea practicilor nondiscriminatorii în procesul de educaţie;
    e) prevenirea şi combaterea excluderii şi /sau marginalizării în educaţie;
    f) reformarea şcolii şi societăţii în ansamblu, astfel încît acestea să răspundă necesităţilor de educaţie ale tuturor copiilor, tinerilor şi adulţilor;
    g) centrarea procesului de educaţie pe copil/elev, abordarea fundamentată pe interesele copilului, dezvoltarea respectului de sine, toleranţă şi acceptare;
    h) orientarea strategică spre trecerea de la adaptarea elevului la şcoli diferite la adaptarea învăţămîntului la diferenţele dintre elevi;
    i) ameliorarea continuă a calităţii educaţiei.
    54. Educaţia incluzivă se dezvoltă în baza următoarelor principii:
    a) principiul drepturilor egale în domeniul educaţiei;
    b) principiul egalizării şanselor;
    c) principiul interesului superior al copilului;
    d) principiul nondiscriminării, toleranţei şi valorificării tuturor diferenţelor;
    e) principiul intervenţiei timpurii;
    f) principiul individualizării procesului de educaţie şi dezvoltării la maximum a potenţialului fiecărui copil;
    g) principiul asigurării serviciilor de sprijin;
    h) principiul flexibilităţii în activitatea didactică;
    i) principiul designului universal care permite crearea unui mediu accesibil tuturor;
    j) principiul managementului educaţional participativ;
    k) principiul dreptului părintelui de a alege;
    l) principiul cooperării şi parteneriatului social.
    55. Implementarea Programului de dezvoltare a educaţiei incluzive va contribui la realizarea misiunii prioritare a învăţămîntului, celei de asigurare a şanselor egale şi accesului la educaţie de calitate pentru fiecare copil, tînăr, adult, la toate nivelurile şi treptele sistemului de învăţămînt, prin realizarea unui şir de obiective generale şi specifice.
    56. Obiectivele generale ale Programului de dezvoltare a educaţiei incluzive sînt:
    a) promovarea educaţiei incluzive drept prioritate educaţională în vederea evitării excluderii şi /sau marginalizării copiilor, tinerilor şi adulţilor;
    b) dezvoltarea cadrului normativ şi didactico-metodic pentru promovarea şi asigurarea implementării educaţiei incluzive;
    c) formarea unui mediu educaţional prietenos, accesibil, capabil să răspundă aşteptărilor şi cerinţelor speciale ale beneficiarilor;
    d) formarea unei culturi şi a unei societăţi incluzive.
    57. Obiectivele generale ale Programului de dezvoltare a educaţiei incluzive se vor realiza prin atingerea unor obiective specifice:
    a) armonizarea cadrului normativ naţional din perspectiva asigurării accesului la educaţie şi egalităţii de oportunităţi în domeniul învăţămîntului pentru fiecare copil, tînăr, adult;
    b) elaborarea şi promovarea politicilor de implementare a educaţiei incluzive în sistemul educaţional naţional;
    c) dezvoltarea strategiilor intersectoriale pentru promovarea educaţiei incluzive;
    d) elaborarea şi implementarea unui sistem de standarde pentru educaţia incluzivă;
    e) reorganizarea învăţămîntului general /special, optimizarea reţelei de instituţii pentru educaţia incluzivă;
    f) revizuirea şi elaborarea mecanismelor de finanţare adecvată în domeniul educaţiei;
    g) consolidarea capacităţilor instituţionale şi dezvoltarea serviciilor de susţinere a copiilor excluşi şi/sau marginalizaţi;
    h) formarea iniţială şi continuă, din perspectiva educaţiei incluzive, a resurselor umane din domeniul educaţiei şi domeniile conexe;
    i) reconsiderarea mecanismelor de identificare, evaluare, determinare a necesităţilor educaţionale speciale, diagnosticare a dezvoltării psihofizice a copiilor, tinerilor şi adulţilor din perspectiva adaptării programelor şi formelor de educaţie;
    j) identificarea timpurie a necesităţilor educaţionale speciale şi asigurarea intervenţiei calificate corespunzătoare;
    k) abordarea individuală, respectînd ritmul propriu de dezvoltare a fiecărui copil (evaluare iniţială, plan educaţional individual, monitorizare şi evaluare continuă, evaluare finală);
    l) dezvoltarea modalităţilor şi formelor de integrare în corespundere cu posibilităţile copiilor şi cu cerinţele educaţionale speciale;
    m) adaptarea/implementarea curriculumului incluziv care are drept caracteristică esenţială flexibilitatea;
    n) dezvoltarea/implementarea sistemului de evaluare flexibil, din perspectiva educaţiei incluzive;
    o) aplicarea tehnologiilor educaţionale, informaţionale, de comunicare şi a echipamentelor adecvate domeniului educaţiei incluzive;
    p) accesibilizarea instituţiilor educative şi de formare prin aplicarea tehnicilor asistive şi inovarea tehnologică;
    q) consolidarea capacităţilor şi responsabilizarea familiilor şi a comunităţii;
    r) monitorizarea procesului de implementare a practicilor incluzive în sistemul de educaţie;
    s) dezvoltarea parteneriatelor între structurile guvernamentale, autorităţile locale, societatea civilă şi familie, pentru a asigura incluziunea în comunitate şi accesul la sistemul integrat de servicii sociale;
    t) sensibilizarea societăţii şi formarea opiniei publice cu privire la educaţia incluzivă.
    58. Beneficiarii educaţiei incluzive sînt toţi copiii, indiferent de starea materială a familiei, mediul de reşedinţă, apartenenţa etnică, limba vorbită, sex, vîrstă, de apartenenţa politică sau religioasă, starea de sănătate, de caracteristicile de învăţare, de antecedente penale, inclusiv:
    a) copiii orfani, abandonaţi, lipsiţi de îngrijire părintească;
    b) copiii din familiile defavorizate;
    c) copiii instituţionalizaţi;
    d) copiii, tinerii şi adulţii cu dizabilităţi;
    e) copiii străzii;
    f) copiii şi tinerii în conflict cu legea;
    g) copiii şi tinerii traficaţi;
    h) copiii şi tinerii supuşi violenţei;
    i) copiii şi tinerii care consumă droguri, alcool, alte substanţe toxice;
    j) copiii afectaţi de HIV/SIDA,
    k) copiii cu maladii somatice cronice;
    l) copiii şi tinerii cu tulburări psihice, devieri de comportament sau emoţionale, alte stări patologice;
    m) copiii cu dificultăţi de învăţare şi comunicare;
    n) copiii şi tinerii supradotaţi;
    o) copiii şi tinerii, victime ale exploatării prin muncă;
    p) copiii minorităţilor naţionale, grupurilor religioase sau lingvistice;
    q) copiii refugiaţilor sau copiii persoanelor intern deplasate.
    Beneficiari ai educaţiei incluzive pot fi şi alte categorii de copii, tineri şi adulţi care, din diferite motive, sînt marginalizaţi sau excluşi în procesul accederii şi realizării unui program de educaţie.
    59. Dezvoltarea şi promovarea educaţiei incluzive are efecte şi asupra unor categorii de beneficiari indirecţi:
    a) familiile/părinţii;
    b) cadrele didactice din învăţămînt;
    c) specialiştii din domeniile conexe;
    d) autorităţile publice centrale şi locale;
    e) comunitatea/societatea.
V. Structuri şi modele de organizare şi cooperare
în educaţia incluzivă
    60. Realizată prin structuri şi modele de organizare şi cooperare, educaţia incluzivă presupune perfecţionarea continuă a activităţii instituţiei de învăţămînt în sensul achiziţionării următoarelor caracteristici:
    a) accent pe integrare şi nu pe ierarhizare şi selectare;
    b) instruire individualizată a subiecţilor educaţiei, axată pe cerinţele şi capacităţile fiecăruia;
    c) deschidere spre aplicarea programelor opţionale, complementare, adaptate la situaţii specifice;
    d) respectarea integrală a drepturilor copilului, în special a dreptului la învăţămîntul obligatoriu într-un mediu educaţional cît mai puţin restrictiv;
    e) identificarea nevoilor beneficiarilor şi referirea la alte servicii comunitare (servicii de sprijin familial, oportunităţi de educaţie nonformală etc.).
    f) adecvarea raportului între dezvoltarea individuală şi integrarea socială (şcolară, comunitară, profesională);
    g) implicarea familiei şi comunităţii în procesul educaţional.
    Instituţia incluzivă este accesibilă tuturor copiilor atît sub aspect fizic, cît şi curricular, prin sisteme de sprijin şi de comunicare; este deschisă, tolerantă, prietenoasă, democrată, valorifică şi integrează toţi copiii, tinerii, adulţii, adaptîndu-se continuu la diversitatea cerinţelor educaţionale, la particularităţile de învăţare şi de dezvoltare ale fiecăruia.
    61. Educaţia incluzivă  prevede diverse tipuri de organizare. În învăţămîntul formal, incluziunea se va realiza, în funcţie de dimensiunea instituţiei, de condiţiile şi resursele existente, prin încadrarea individuală a copilului cu cerinţe educaţionale speciale în clasa/grupa din învăţămîntul general sau prin crearea claselor/grupelor incluzive în cadrul instituţiilor de învăţămînt general. În scopul susţinerii incluziunii, în instituţiile de învăţămînt general vor fi create servicii de asistenţă psihopedagogică a copiilor, tinerilor.
    62. Educaţia incluzivă se poate realiza şi prin alte forme:
    a) centre de resurse;
    b) centre de zi pentru copii şi tineri cu dizabilităţi severe;
    c) centre comunitare.
    63. Dezvoltarea educaţiei incluzive se bazează pe un proces continuu de evaluare a instituţiei şi sistemului de învăţămînt, urmărindu-se perfecţionarea permanentă a acestora, în vederea asigurării dreptului şi accesului la educaţie pentru toţi copiii, tinerii şi adulţii.
VI. Tipuri de servicii pentru asigurarea educaţiei incluzive
    64. Pentru asigurarea educaţiei incluzive sînt dezvoltate, la diverse niveluri, diferite tipuri de servicii. La nivel de comunitate, vor fi instituite servicii:
    a) de identificare, evaluare precoce şi diagnosticare a dezvoltării copiilor;
    b) de intervenţie timpurie;
    c) de şcolarizare, educaţie, orientare profesională, socializare, profesionalizare;
    d) de evaluare, diagnosticare, monitorizare a evoluţiei şcolare pentru diferite categorii de copii (prin intermediul echipei interne de evaluare);
    e) psihopedagogice: de recuperare şi reabilitare a dezvoltării, de sprijin şcolar, de elaborare a planurilor de servicii individuale, adaptări curriculare etc.;
    f) psihologice: de asistenţă şi consiliere pentru copii, tineri, adulţi, pentru familie, cadre didactice, comunitate;
    g) de suport: cadru didactic de sprijin, asistent personal, tehnologii asistive, servicii de interpretare mimicogestuală etc.;
    h) de educaţie complementară şi opţională;
    i) de asistenţă specializată (logoped, tiflopedagog, kinetoterapeut etc.).
    j) de asistenţă socială;
    k) de asistenţă juridică;
    l) de transport, deplasare şi accesibilizare;
    m) de promovare şi diseminare a educaţiei şi practicilor incluzive.
    65. La nivel de raion, vor fi dezvoltate servicii:
    a) de evaluare/reevaluare multidisciplinară, diagnosticare precoce şi monitorizare a evoluţiei dezvoltării copiilor;
    b) de informare, formare şi suport personalului didactic, personalului din domeniile social, medical, juridic etc. în problemele educaţiei incluzive;
    c) de referire a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale la servicii de şcolarizare specializată;
    d) de asistenţă socială şi juridică, alte tipuri de asistenţă, relevante domeniului;
    e) de transport, deplasare şi accesibilizare;
    f) de promovare şi diseminare a educaţiei şi practicilor incluzive.
    66. Serviciile instituite la nivel central vor fi:
    a) de evaluare/reevaluare complexă şi multidisciplinară, diagnosticare precoce şi monitorizare a evoluţiei dezvoltării copiilor;
    b) de asistenţă specializată pentru realizarea educaţiei incluzive;
    c) de formare a cadrelor din perspectiva educaţiei incluzive;
    d) de evaluare şi acreditare a serviciilor şi atestare a cadrelor;
    e) de cercetare şi elaborare a materialelor didactice, ghidurilor şi suporturilor informaţionale în domeniul educaţiei incluzive;
    f) de coordonare şi monitorizare, la nivel naţional, a implementării educaţiei incluzive;
    g) de promovare şi diseminare a educaţiei şi practicilor incluzive.
VII. Instrumentele şi căile de soluţionare
a problemei
    67. Procesul de implementare a educaţiei incluzive este complex şi implică participarea autorităţilor publice centrale şi locale, familiei, instituţiilor de educaţie, instituţiilor de cercetare, formare profesională iniţială şi continuă, serviciilor comunitare şi societăţii civile.
    68. Autorităţile publice centrale:
    a) elaborează şi promovează politici relevante care asigură implementarea educaţiei incluzive;
    b) armonizează cadrul legislativ-normativ din perspectiva educaţiei incluzive;
    c) instituie structuri, forme, unităţi de personal etc., pentru asigurarea asistenţei psihopedagogice necesare dezvoltării educaţiei incluzive (servicii, centre, cadru didactic de sprijin, psiholog, asistent social etc.);
    d) stabilesc mecanismele financiare pentru implementarea politicilor în domeniul educaţiei incluzive;
    e) creează cadrul metodologic pentru reorganizarea, evaluarea şi acreditarea instituţiilor din perspectiva educaţiei incluzive;
    f) coordonează elaborarea curriculei de formare profesională iniţială şi continuă în domeniul educaţiei incluzive;
    g) coordonează şi acordă suport structurilor descentralizate/desconcentrate cu atribuţii în domeniul educaţiei incluzive;
    h) dezvoltă parteneriate cu societatea civilă pentru promovarea educaţiei incluzive;
    i) evaluează şi analizează, periodic, situaţia din sistemul educaţional la capitolul promovării educaţiei incluzive;
    j) colaborează cu donatorii internaţionali în vederea dezvoltării programelor şi obţinerii finanţării externe;
    k) formează opinia publică cu referire la politicile în domeniul educaţiei, implicit, a educaţiei incluzive.
    69. Autorităţile administraţiei publice locale, în parteneriat cu autorităţile publice centrale şi societatea civilă, cu alţi actori relevanţi:
    a) implementează politicile în domeniul educaţiei incluzive în corespundere cu necesităţile locale;
    b) evaluează şi monitorizează necesităţile copiilor şi familiilor, tinerilor şi adulţilor din comunitate;
    c) identifică tipurile şi numărul de servicii de susţinere necesare pentru educaţia incluzivă;
    d) elaborează planuri de dezvoltare a instituţiilor educaţionale din comunitate din perspectiva incluziunii copiilor, tinerilor şi adulţilor;
    e) dezvoltă servicii de asistenţă, sprijin, reabilitare etc. pentru copii, tineri, adulţi, familie, servicii extracurriculare, de informare şi sprijin cadrelor didactice din perspectiva educaţiei incluzive;
    f) dezvoltă parteneriate cu societatea civilă în procesul de elaborare, implementare şi monitorizare a politicilor locale de educaţie incluzivă;
    g) organizează activităţi de schimb de experienţă între instituţii, părinţi, cadre didactice etc.;
    h) formează şi sensibilizează opinia publică locală cu referire la problemele copiilor, tinerilor, adulţilor din perspectiva educaţiei incluzive.
    70. Familia:
    a) participă la procesul de evaluare a copilului;
    b) este responsabilă de şcolarizarea copilului şi participă la identificarea tehnologiilor optime pentru educarea acestuia;
    c) este implicată în luarea deciziilor vizînd copilul şi în programele de abilitare/reabilitare continuă a dezvoltării copilului;
    d) participă la activităţile şcolare şi comunitare de promovare a educaţiei incluzive;
    e) beneficiază de informare şi instruire privind educaţia incluzivă;
    f) creează asociaţii de părinţi şi grupuri de sprijin pentru promovarea respectării drepturilor copiilor.
    71. Instituţiile de învăţămînt:
    a) creează cadrul metodologic pentru dezvoltarea incluziunii în instituţia educaţională;
    b) elaborează planul de dezvoltare a instituţiei din perspectivă incluzivă;
    c) constituie grupuri de promotori ai educaţiei incluzive;
    d) creează mediul instituţional favorabil educaţiei incluzive (administraţia, copiii, cadrele, părinţii);
    e) stabilesc mecanisme pentru a asigura participarea copiilor şi părinţilor în procesul educaţional;
    f) valorifică şi dezvoltă potenţialul uman existent în instituţie;
    g) aplică şi evaluează nivelul de realizare a strategiilor de educaţie incluzivă;
    h) elaborează planuri individuale, adaptează curricula şi metodele de evaluare curentă;
    i) asigură implementarea planurilor individuale;
    j) asigură sprijin metodico-didactic cadrelor didactice;
    k) informează cu regularitate părinţii şi comunităţile cu privire la calitatea educaţiei incluzive oferite copiilor;
    l) redirecţionează cazurile atipice în serviciile de consultanţă, conform necesităţilor;
    m) dezvoltă servicii educaţionale incluzive extracurriculare;
    n) adaptează spaţiul fizic la necesităţile copiilor cu cerinţe educazionale speciale;
    o) colaborează cu alte instituţii generale şi speciale;
    p) evaluează procesul de educaţie incluzivă prin implicarea părinţilor, copiilor, experţilor şi cadrelor didactice;
    q) promovează şi diseminează practicile incluzive.
    72. Instituţiile de formare profesională iniţială şi continuă:
    a) sincronizează formarea profesională a cadrelor didactice şi de conducere cu principiile educaţiei incluzive promovate prin documentele de politici naţionale şi internaţionale;
    b) participă la elaborarea/actualizarea politicilor de formare profesională iniţială şi continuă a cadrelor didactice în conformitate cu prevederile educaţiei incluzive;
    c) elaborează şi implementează curricula de formare iniţială şi continuă a cadrelor didactice din perspectiva educaţiei incluzive;
    d) dezvoltă şi implementează programe de educaţie incluzivă pentru adulţi;
    e) aplică tehnologii educaţionale avansate de formare profesională iniţială şi continuă.
    73. Instituţiile de cercetare:
    a) stabilesc bazele ştiinţifice ale educaţiei incluzive;
    b) iniţiază şi realizează proiecte de cercetare în domeniul educaţiei incluzive;
    c) analizează experienţele şi practicile incluzive naţionale din perspectiva dezvoltării umane şi a respectării drepturilor copilului;
    d) elaborează metodologii de evaluare complexă şi multidisciplinară a copilului;
    e) elaborează curriculumul din perspectiva educaţiei incluzive;
    f) elaborează tehnologii de educaţie incluzivă şi de formare profesională;
    g) dezvoltă standarde şi indicatori de calitate privind educaţia incluzivă;
    h) elaborează metodologii de prevenire a excluderii şi de dezvoltare a educaţiei incluzive;
    i) promovează educaţia incluzivă şi formează opinia publică cu referire la problemele copiilor, tinerilor şi adulţilor.
    74. Asociaţiile obşteşti şi instituţiile confesionale sînt partenerii autorităţilor în implementarea educaţiei incluzive.
    75. Mass-media contribuie la promovarea educaţiei incluzive prin realizarea materialelor cu tematica de referinţă.
VIII. Managementul implementării educaţiei incluzive
    76. Pentru implementarea cu succes a educaţiei incluzive, este necesară instituirea unui sistem de management care asigură mecanisme de participare şi colaborare intersectorială. Procesul de implementare, la nivel central, a educaţiei incluzive presupune realizarea consecutivă a unui şir de activităţi:
    a) elaborarea şi aprobarea unui plan de acţiuni pentru implementarea Programului de dezvoltare a educaţiei incluzive;
    b) elaborarea/armonizarea cadrului normativ privind educaţia incluzivă;
    c) elaborarea mecanismelor de colectare, monitorizare, sintetizare a datelor cu privire la ratele de participare la educaţie a tuturor copiilor (după vîrstă, sex, dizabilitate, etnie, regiune, venit etc.);
    d) iniţierea şi realizarea studiilor speciale pentru evaluarea rezultatelor Strategiei „Educaţie pentru toţi” şi racordarea acestora la obiectivele educaţiei incluzive;
    e) realizarea studiilor privind excluderea şi problemele incluziunii (tipurile politicilor incluzive existente, programele, proiectele şi bugetele alocate în acest scop în cadrul instituţiilor guvernamentale, societăţii civile, agenţiilor internaţionale, donatorilor etc.);
    f) pilotarea modelelor de educaţie incluzivă;
    g) instituirea unui organ consultativ pentru coordonarea la nivel  naţional a dezvoltării  educaţiei incluzive;
    h) implicarea asociaţiilor părinţilor şi pedagogilor,  sindicatelor de ramură în implementarea/promovarea educaţiei incluzive la nivel de raion, comunitate, şcoală, clasă etc.;
    i) elaborarea bazei de date privind resursele umane (oameni de ştiinţă, cadre didactice, organizaţii neguvernamentale etc.) şi resursele materiale disponibile pentru susţinerea implementării educaţiei incluzive;
    j) integrarea obiectivelor educaţiei incluzive în politicile sociale actuale;
    k) reconsiderarea principiilor şi metodologiei de evaluare a copilului şi reformarea structurilor de evaluare a dezvoltării copilului;
    l) crearea cadrului metodologic pentru evaluarea activităţii instituţiilor de învăţămînt general din perspectiva educaţiei incluzive;
    m) constituirea reţelelor naţionale de cooperare şi suport pentru implementarea educaţiei incluzive;
    n) iniţierea şi realizarea campaniilor de sensibilizare a opiniei publice referitor la educaţia incluzivă, promovarea bunelor practici.
    77. La nivelul instituţiei de învăţămînt, vor fi întreprinse următoarele:
    a) constituirea grupului de coordonare şi informare în domeniul educaţiei incluzive;
    b) elaborarea planului de dezvoltare a instituţiei din perspectiva educaţiei incluzive;
    c) reorganizarea structurilor funcţionale ale şcolii şi adaptarea acestora la necesităţile copiilor;
    d) formarea mediului şcolar (administraţia şcolii, copii, cadre, părinţi);
    e) informarea şi acordarea suportului cadrelor didactice din perspectiva educaţiei incluzive (principii, metode, tehnici, activităţi practice etc.);
    f) aplicarea noilor modalităţi de activitate didactică şi reconsiderarea relaţiilor cadru didactic-copil, adaptarea curriculară şi didactico-metodică, adaptarea infrastructurii etc.;
    g) evaluarea participativă a procesului de educaţie incluzivă (implicarea părinţilor, copiilor, experţilor, cadrelor didactice, reprezentanţilor societăţii civile etc.);
    h) sensibilizarea opiniei publice comunitare în vederea promovării educaţiei incluzive.
IX. Asigurarea financiară a educaţiei incluzive
    78. Resursele pentru finanţarea educaţiei incluzive se constituie din alocaţiile aprobate în bugetul de stat şi bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, la capitolul educaţie, în conformitate cu actele normative în vigoare.
    79. Statul va susţine educaţia incluzivă prin alocarea unor costuri suplimentare, inclusiv din contul resurselor financiare rezultate din mişcarea beneficiarilor din instituţiile de tip rezidenţial în instituţiile de învăţămînt general.
    80. Asigurarea financiară a educaţiei incluzive se va realiza prin:
    a) resurse bugetare;
    b) mijloace speciale, inclusiv granturi şi sponsorizări;
    c) resurse din proiecte investiţionale cu finanţare externă.
X. Actele normative ce urmează a fi elaborate/
modificate
pentru soluţionarea problemei
    81. Implementarea educaţiei incluzive, ca nouă abordare a procesului şi sistemului educaţional, va fi susţinută de un şir de acte normative, care urmează a fi elaborate după aprobarea Programului de dezvoltare a educaţiei incluzive:
    a) Planul de acţiuni privind implementarea Programului de dezvoltare a educaţiei incluzive;
    b) Standardele minime de calitate pentru educaţia incluzivă;
    c) Standardele minime de calitate pentru serviciile de suport;
    d) Regulamentul-cadru al instituţiei de învăţămînt general cu practici incluzive;
    e) Regulamentul privind evaluarea şi promovarea copiilor cu cerinţe educaţionale speciale, şcolarizaţi în  instituţiile de învăţămînt general;
    f) Regulamentul cu privire la evaluarea complexă şi multidisciplinară şi diagnosticarea dezvoltării copilului;
    g) Regulamentul privind asistenţa psihopedagogică a copilului;
    h) Regulamentul de evaluare şi acreditare a serviciilor de educaţie şi protecţie a copilului;
    i) Regulamentul de activitate a cadrelor didactice de sprijin;
    j) Regulamentul cu privire la procurarea serviciilor oferite de organizaţiile neguvernamentale;
    k) Reglementări privind mecanismul de asigurare financiară a incluziunii şcolare.
    În funcţie de necesitate, vor fi amendate şi/sau elaborate şi alte acte normative.
XI. Rezultate scontate
    82. Implementarea Programului de dezvoltare a educaţiei incluzive va produce schimbări/impacturi de ordin pedagogic, psihologic, social şi economic, atît asupra individului, cît şi asupra societăţii, în ansamblu.
    83. Sub aspect pedagogic, implementarea Programului de dezvoltare a educaţiei incluzive va avea impact asupra calităţii educaţiei, în condiţiile în care schimbările vor viza:
    a) modalităţile de abordare a copilului, relaţiile între participanţii la educaţie, atitudinea cadrelor didactice;
    b) tehnologiile educaţionale, curricula incluzivă, materialele didactice adaptate şi corelate cu nivelul de dezvoltare a copilului şi nevoile de învăţare diferite;
    c) mediul şcolar transformat în unul sigur şi prietenos, stimulativ şi adecvat dezvoltării copilului, dotat cu echipamentele speciale necesare;
    d) formarea profesională iniţială şi continuă a carelor didactice;
    e) identificarea şi intervenirea timpurie în cazul copiilor cu risc de abandon şcolar;
    f) serviciile de sprijin pentru diferite categorii de copii cu cerinţe educaţionale speciale.
    84. Sub aspect psihologic, dezvoltarea educaţiei incluzive va contribui la:
    a) consolidarea demnităţii şi a respectului de sine al subiecţilor educaţiei;
    b) perfecţionarea metodologiilor de evaluare şi identificare a nevoilor speciale ale copiilor;
    c) diminuarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi practicilor excluzive, de marginalizare;
    d) conştientizarea şi percepţia socială pozitivă cu privire la diferenţe;
    e) sporirea interesului comunităţii faţă de educaţia incluzivă;
    f) comunicarea asertivă între părinţi, copii şi cadre didactice.
    85. Sub aspect social, impacturile se vor resimţi în realizarea obiectivelor vizînd:
    a) accesul egal şi universal la educaţie;
    b) respectarea drepturilor copilului şi a principiului şanselor egale;
    c) asigurarea incluziunii educaţionale şi sociale a tuturor persoanelor;
    d) implicarea părinţilor şi comunităţii în procesul educaţional;
    e) dezvoltarea aptitudinilor de socializare şcolară şi profesională;
    f) diminuarea/eliminarea violenţei din instituţiile de învăţămînt şi din societate;
    g) sporirea şanselor şi oportunităţilor educaţionale pentru copii, tineri şi adulţi pe parcursul întregii vieţi;
    h) reducerea fenomenului migraţiei populaţiei.
    86. Sub aspect economic, educaţia incluzivă va determina:
    a) eficientizarea utilizării resurselor în sistemul educaţional;
    b) asigurarea stabilităţii în finanţarea sectoarelor sociale;
    c) diminuarea presiunilor fiscale asupra sectorului productiv;
    d) formarea potenţialului uman pentru dezvoltarea durabilă a societăţii;
    e) creşterea nivelului economiei naţionale în condiţiile asigurării calităţii educaţiei;
    f) diminuarea/eradicarea excluderii sociale, cu plasarea  eficienta în cîmpul muncii a resurselor umane;
    g) valorificarea suportului financiar internaţional în implementarea educaţiei incluzive.
XII. Indicatori de progres şi performanţă
    87. Pentru evaluarea rezultatelor implementării prezentului Program se vor utiliza următorii indicatori de bază:
    a) gradul de racordare a legislaţiei naţionale la politicile internaţionale în domeniul educaţiei incluzive;
    b) rata de cuprindere în învăţămîntul preşcolar şi general a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale;
    c) numărul de copii dezinstituţionalizaţi din învăţămîntul rezidenţial şi integraţi în învăţămîntul general;
    d) gradul de corelare a tehnologiilor educaţionale, curriculei, materialelor didactice etc. cu nivelul de dezvoltare a copilului şi nevoile de învăţare diferite;
    e) gradul de adaptare a mediului şcolar la necesităţile specifice ale copiilor cu cerinţe educaţionale speciale;
    f) numărul de cadre didactice formate iniţial şi continuu în domeniul educaţiei incluzive;
    g) nivelul de diminuare a excluderii sociale a copilor în dificultate;
    h) gradul de eficientizare a utilizării resurselor în sistemul educaţional;
    i) numărul parteneriatelor naţionale şi internaţionale în dezvoltarea şi promovarea educaţiei incluzive;
    j) gradul de sensibilizare a opiniei publice în problema educaţiei incluzive.
XIII. Etapele de implementare a Programului
    88. Prezentul Program va fi implementat în trei etape:
    a) 2011 – 2012: elaborarea cadrului normativ de dezvoltare a educaţiei incluzive;
    b) 2013 – 2016: pilotarea modelelor de educaţie incluzivă;
    c) 2017 – 2020: realizarea la scară largă a prezentului Program.
XIV. Proceduri de evaluare şi raportare
    89. În procesul implementării prezentului Program se va efectua monitorizarea şi evaluarea continuă a realizării prevederilor acestuia. Coordonarea procesului de evaluare a realizării Programului revine Ministerului Educaţiei.
    90. Evaluarea se va realiza în baza:
    a) datelor statistice furnizate de către organele abilitate;
    b) rapoartelor prezentate de către direcţiile/instituţiile de învăţămînt, alte instituţii şi organizaţii;
    c) analizelor, studiilor, cerecetărilor în domeniu;
    d) altor informaţii relevante.
    91. Evaluarea implementării prezentului Program se va face la sfîrşitul fiecărei etape şi la sfîrşitul perioadei pentru care este aprobat Programul.
    92. În procesul evaluării se vor elabora rapoarte de progres privind realizarea prevederilor prezentului Program