În numele Republicii Moldova,
    Curtea Constituţională, statuînd în componenţa:
    Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,
    Dl Tudor PANŢÎRU,
    Dl Victor POPA,
    Dl Petru RAILEAN, judecători,
    cu participarea dnei Tatiana Oboroc, grefier,
    Avînd în vedere sesizarea depusă la 14 mai 2013
    şi înregistrată la aceeaşi dată,
    Examinînd sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,
    Avînd în vedere actele şi lucrările dosarului,
    Pronunţă următoarea hotărîre:
    1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 14 mai 2013 de deputatul în Parlament, dl Serghei Sîrbu, în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, pentru controlul constituţionalităţii alineatului (4) al articolului 23 din Legea nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională.
    2. Autorul sesizării a pretins că dispoziţiile normei contestate, potrivit cărora „Curtea Constituţională este în drept să se convoace în plen numai după ce au fost numiţi cel puţin 4 judecători din partea tuturor autorităţilor competente”, încalcă principiile independenţei Curţii Constituţionale şi a judecătorilor săi, fiind astfel contrare articolelor 20, 26, 134, 135 şi 137 din Constituţie.
    3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 14 mai 2013, sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.
    4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernului. Nici una din aceste autorităţi nu şi-au exercitat acest drept.
    5. În şedinţa plenară publică autorul sesizării, dl Serghei Sîrbu, a participat personal. Parlamentul, Preşedintele Republicii Moldova şi Guvernul nu şi-au delegat reprezentanţii.
    - Legislaţia naţională
    6. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O. nr. 1/1, 1994), sunt următoarele:
    „[...] CONSIDERÎND statul de drept, pacea civică, democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic valori supreme [...]”
    „(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate.”
    „În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei.”
    „Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.”
    Articolul 20
    Accesul liber la justiţie
    „(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.
    (2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.”
    „(1) Dreptul la apărare este garantat.
    (2) Fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale.
    (3) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
    (4) Amestecul în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute se pedepseşte prin lege.”
    „(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.[...]”
    „(1) Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova.
    (2) Curtea Constituţională este independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei.
    (3) Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.”
    „(1) Curtea Constituţională:
    a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor şi hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
    b) interpretează Constituţia;
    c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
    d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
    e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova;
    f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte, precum şi imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;
    g) rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;
    h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.
    (2) Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea din iniţiativa subiecţilor prevăzuţi de Legea cu privire la Curtea Constituţională.”
    „(1) Curtea Constituţională se compune din 6 judecători, numiţi pentru un mandat de 6 ani.
    (2) Doi judecători sînt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de Consiliul Superior al Magistraturii.
    (3) Judecătorii Curtii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia.”
    „Judecătorii Curţii Constituţionale sînt inamovibili pe durata mandatului, independenţi şi se supun numai Constituţiei.”
    7. Prevederile relevante ale Legii nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională (M.O., 1994, nr. 8, art. 86) sunt următoarele:
    „(1) Curtea Constituţională este unica  autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova.
    (2) Curtea Constituţională este independentă şi se supune numai Constituţiei.
    (3) Curtea Constituţională:
    a) garantează supremaţia Constituţiei;
    b) asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească;
    c) garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.”
    „Curtea Constituţională se conduce în activitatea sa de Constituţie, de prezenta lege, Codul Jurisdicţiei Constituţionale.”
    „Curtea Constituţională activează în baza principiilor:
    a) independenţei;
    b) colegialităţii;
    c) legalităţii;
    d) publicităţii.”
    „(2) Competenţa Curţii Constituţionale este prevăzută de Constituţie şi nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.”
    „(1) Curtea Constituţională se compune din 6 judecători, numiţi pentru un mandat de 6 ani.
    (2) Doi judecători sînt numiţi de Parlament, doi de Preşedintele Republicii Moldova şi doi de Consiliul Superior al Magistratului.”
    „(1) Judecătorii Curţii Constituţionale sînt independenţi în exercitarea mandatului şi se supun numai Constituţiei.
    (2) Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului.”
    „(1) Curtea Constituţională exercită jurisdicţia în şedinţe plenare (plen.).
    (2) Plenul Curţii  Constituţionale, pe lîngă execitarea jurisdicţiei, conduce activitatea Curţii în ansamblu.
    (3) Cvorumul pentru plenul Curţii Constituţionale este de două treimi din numărul judecătorilor Curţii.
    (4) Curtea Constituţională este în drept să se convoace în plen numai după ce au fost numiţi cel puţin 4 judecători din partea tuturor autorităţilor competente.”
    „(1) Curtea Constituţională adoptă hotărîri, decizii şi emite avize.
    (2) Hotărîrile şi avizele se adoptă în numele Republicii Moldova.
    (3) După adoptare, actele Curţii Constituţionale se pronunţă în plen.
    (4) Hotărîrile şi avizele Curţii Constituţionale se publică  în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în decursul a 10 zile de la data adoptării.
    (5) Actele Curţii Constituţionale nu sînt supuse nici unei căi de atac, sînt definitive şi intră în vigoare la data adoptării. La decizia Curţii, unele acte intră în vigoare la data publicării sau la data indicată în ele.
    (6) Actele Curţii Constituţionale sînt semnate de Preşedintele Curţii sau de judecătorul care îl înlocuieşte.
    (7) Hotărîrile Curţii Constituţionale produc efect numai pentru viitor.”
    8. Prevederile relevante ale Codului jurisdicţiei constituţionale nr. 502-XIII din 16 iunie 1995 (M.O., 1995, nr. 53-54, art. 597) sunt următoarele:  
    „Jurisdicţia constituţională este exercitată în temeiul Constituţiei, Legii cu privire la Curtea Constituţională şi al prezentului cod.”
    „(1) Unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova este Curtea Constituţională.
    (2) Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.”
    „(1) Curtea Constituţională soluţionează numai probleme ce ţin de competenţa sa. Dacă în procesul examinării apar chestiuni de competenţa altor organe, Curtea remite acestora materialele sau comunică faptul părţilor şi organelor interesate, dînd explicaţiile de rigoare.
    (2) Curtea Constituţională îşi stabileşte ea însăşi limitele de competenţă.
    (3) Controlînd constituţionalitatea actului contestat, Curtea Constituţională poate pronunţa o hotărîre şi în privinţa altor acte normative a căror constituţionalitate depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului contestat.”
    „(1) Judecătorii Curţii Constituţionale sînt independenţi şi  în exerciţiul mandatului se supun numai Constituţiei.
    (2) Judecătorii  Curţii Constituţionale examinează cauzele în condiţii care exclud orice influenţă din afară asupra lor.
    (3) Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere judiciară pentru voturile şi opiniile exprimate în exerciţiul funcţiunii inclusiv după expirarea mandatului.”
    „(1) Judecătorii  Curţii Constituţionale sînt inamovibili pe durata mandatului.
    (2) Mandatul de judecător al Curţii Constituţionale încetează sau se ridică numai în cazul şi modul stabilit de Legea cu privire la Curtea Constituţională.”
    9. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă (M.O., 2003, nr.111-115, art.451) sunt următoarele:
    „(1) Dacă în procesul judecării pricinii se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, iar controlul constituţionalităţii actului normativ este de competenţa Curţii Constituţionale, instanţa de judecată formulează o sesizare a Curţii Constituţionale pe care o transmite prin intermediul Curţii Supreme de Justiţie.
    (3) Din momentul emiterii de către instanţă a încheierii cu privire la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi pînă la adoptarea hotărîrii de către Curtea Constituţională, procedura de examinare a pricinii sau de executare a hotărîrii pronunţate se suspendă.”
    10. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală (M.O., 2003, nr.104-110, art.447 sunt următoarele:
    „(3) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie care, la rîndul său, sesizează Curtea Constituţională.”
    B. Acte ale unor organizaţii internaţionale, al căror membru este Republica Moldova
    11. Prevederile relevante ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (adoptată la 10 decembrie 1948 la New York, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr.217-XII din 28 iulie 1990) sunt următoarele:
    „Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.”
    12. Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele:
    „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotarî  fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărîrea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de sedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al oridinii publice ori al securitaţii naţionale într-o societate democratică, atunci cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci cînd, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. [...]”
    13. Principiile fundamentale privind independenţa puterii judecătoreşti,  adoptate de Congresul Naţiunilor Unite şi aprobate de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţiile nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985:
    „ - Independenţa sistemului judiciar va fi garantată de către stat şi consfinţită în Constituţie şi în legile ţării. Este de datoria instituţiilor guvernamentale şi de alte tipuri să respecte independenţa sistemului judiciar;
    - Sistemul judiciar va decide în cauzele aflate în faţa sa imparţial, pe baza faptelor şi în conformitate cu legea, fără restricţii, influenţe nepotrivite, stimulente, presiuni, ameninţări sau interferenţe, directe sau indirecte din orice parte sau pentru orice motiv;
    - Judecătorii, fie aleşi sau numiţi, vor avea funcţia garantată pînă la o vîrstă obligatorie de pensionare sau pînă la expirarea mandatului funcţiei, acolo unde acestea există;
    - O acuzaţie sau plîngere făcută împotriva unui judecător în capacitatea sa profesională şi judiciară va fi procesată rapid şi corect conform unei proceduri adecvate. Judecătorul va avea dreptul la o audiere corectă.  Examinarea chestiunii în stadiu iniţial va fi confidenţială, în afara cazului în care este cerut altfel de către judecător;
    - Judecătorii vor face obiect al suspendării sau înlăturării doar pentru motive de incapacitate sau conduită care îi face nepotriviţi pentru îndeplinirea îndatoririlor.”
    14. Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile (adoptată la 17 noiembrie 2010):
    „1. Această recomandare este aplicabilă tuturor persoanelor care exercită funcţii judiciare, inclusiv celor care se ocupă de probleme constituţionale.
    2. Dispoziţiile prevăzute în prezenta recomandare se aplică şi judecătorilor neprofesionişti, cu excepţia cazului în care reiese în mod clar din context că acestea se aplică numai judecătorilor profesionişti.”
    „3. Scopul independenţei, astfel cum este prevăzut în articolul 6 al Convenţiei, este de a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, avînd la bază doar aplicarea dreptului şi fără nici o influenţă nepotrivită.
    4. Independenţa individuală a judecătorilor este garantată de independenţa sistemului judiciar în ansamblul său. În acest sens, independenţa judecătorilor este un aspect fundamental al statului de drept.
    5. Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor.
    6. Judecătorii trebuie să aibă puteri suficiente şi să fie în măsură să le exercite pentru a-şi îndeplini sarcinile lor şi pentru a menţine autoritatea lor şi prestigiul instanţei. Toate persoanele care au legătură cu un caz, inclusiv organismele publice sau reprezentanţii lor, trebuie să se supună autorităţii judecătorului.
    7. Independenţa judecătorului şi a justiţiei trebuie să fie înscrise în Constituţie sau la cel mai înalt nivel legal posibil în statele membre, şi să facă apoi obiectul unor reguli mai specifice la nivel legislativ.
    8. În cazul în care judecătorii consideră că independenţa lor este ameninţată, ei ar trebui să poată recurge la un consiliu judiciar sau la o altă autoritate independentă, ori ei ar trebui să dispună de mijloace efective de remediere.
    9. Unui judecător individual nu i se poate lua un caz fără un motiv just. O decizie de desesizare de un caz a unui judecător ar trebui să fie luată pe baza unor criterii obiective, prestabilite şi în urma unei proceduri transparente, de către o autoritate din cadrul sistemului judiciar.
    10. În cazuri individuale, numai judecătorii înşişi ar trebui să se pronunţe asupra competenţei lor, aşa cum este definită ea prin lege.”
    „22. Principiul independenţei justiţiei presupune independenţa fiecărui judecător în parte în exercitarea funcţiilor judiciare. Judecătorii trebuie să ia decizii în mod independent şi imparţial şi să poată acţiona fără nici un fel de restricţii, influenţe nepotrivite, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare. Organizarea ierarhică a jurisdicţiilor nu poate aduce atingere independenţei individuale.
    23. Instanţele superioare nu pot adresa judecătorilor instrucţiuni cu privire la modul în care ei ar trebui să decidă în cazuri individuale, cu excepţia procedurilor prejudiciale/preliminare sau cînd decid în căile de atac, potrivit legii.”
    „46. Autoritatea care ia decizii privind selecţia şi cariera judecătorilor trebuie să fie independentă de puterile executivă şi legislativă. Pentru garantarea independenţei sale, cel puţin jumătate din membrii acestei autorităţi trebuie să fie judecători aleşi de către colegii lor.
    47. Cu toate acestea, în cazul în care reglementările constituţionale sau legale prevăd că şeful statului, guvernul sau puterea legislativă poate lua decizii referitoare la selectarea şi cariera judecătorilor, trebuie abilitată o autoritate independentă şi competentă, în componenţa căreia să fie în majoritate membri din sistemul judiciar (fără a aduce atingere normelor aplicabile la consiliile judiciare cuprinse în capitolul IV) care să facă recomandări sau emite avize pe care autoritatea competentă în privinţa numirii să le urmeze în practică.”
    „49. Siguranţa mandatului şi inamovibilitatea sunt elemente-cheie ale independenţei judecătorilor. În consecinţă, judecătorii ar trebui să aibă garantat mandatul pînă la o vîrstă obligatorie de pensionare, unde aceasta există.
    50. Condiţiile de exercitare a funcţiei judiciare trebuie să fie stabilite prin lege. Unei numiri permanente nu i se poate pune capăt decît numai în cazuri de încălcări grave ale reglementărilor de natură disciplinară sau penală stabilite prin lege, sau în cazul în care judecătorul nu mai poate exercita atribuţiile judiciare. O pensionare anticipată poate fi posibilă numai la cererea judecătorului în cauză sau numai pe motive medicale.”
    15. Recomandarea nr. (94) 12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor (adoptată la 13 octombrie 1994):
    Principiul I – Principii generale privind independenţa judecătorilor
    „1. Trebuie luate toate măsurile necesare în scopul de a respecta, proteja şi promova independenţa judecătorilor.
    2. În special, trebuie luate următoarele măsuri:
    a. Independenţa judecătorilor trebuie să fie garantată, conform dispoziţiilor Convenţiei şi principiilor constituţionale, de exemplu, prin adoptarea de dispoziţii expres în acest sens în Constituţie sau alte texte legislative, sau prin încorporarea dispoziţiilor prezentei Recomandări în dreptul intern. Luînd în consideraţie tradiţia juridică a fiecărui stat, aceste dispoziţii pot prevedea că:
    i. Hotărîrile judecătorilor nu pot fi susceptibile de a fi reanalizate în afara procedurilor privind căile de atac prevăzute de lege;
    ii. Mandatul judecătorilor şi remunerarea lor trebuie să fie garantate prin lege;
    iii. Nici un organ în afara instanţelor înseşi nu trebuie să se pronunţe asupra competenţei lor, aşa cum ea este stabilită prin lege;
    iv. Cu excepţia deciziilor privind amnistia, graţierea sau alte măsuri similare, guvernul sau administraţia nu trebuie să fie împuternicite a lua decizii care să anuleze în mod retroactiv efectele hotărîrilor judecătoreşti.
    b. Puterea executivă şi cea legislativă trebuie să se asigure că judecătorii sînt  independenţi şi că nu sînt adoptate măsuri susceptibile de a pune în pericol această independenţă.”
    16. Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară (2001):
    „Principiul:
    Independenţa justiţiei este premisă statului de drept şi o garanţie fundamentală a procesului echitabil. În consecinţă, judecătorul va apăra şi va servi ca exemplu de independenţă a justiţiei, atît sub aspect individual, cît şi sub aspect instituţional.”
    17. Carta europeană  privind statutul judecătorilor. Strasbourg, 8-10 iulie 1998
    „1.1. Statutul judecătorilor urmăreşte să asigure competenţa, independenţa şi imparţialitatea pe care, în mod legitim, orice persoană le aşteaptă de la instanţe şi de la fiecare judecător căruia îi este încredinţată apărarea drepturilor sale. El exclude orice dispoziţie şi orice procedură de natură să altereze încrederea în această competenţă, independenţă şi imparţialitate. Prezenta Cartă cuprinde dispoziţiile cele mai în măsură să garanteze realizarea acestor obiective. Aceste dispoziţii urmăresc îmbunătăţirea garanţiilor existente în diferite state europene. Ele nu pot justifica modificări ale statutelor care să tindă la reducerea nivelului garanţiilor deja atins în ţările respective.
    1.2. În fiecare stat european, principiile fundamentale ale statutului judecătorilor sunt prevăzute în normele interne de cel mai înalt nivel, iar reguliile acestuia în norme cel puţin de nivel legislativ.
    1.3. În privinţa oricărei decizii ce poate afecta selecţia, alegerea, numirea, desfăşurarea carierei sau încetării mandatului unui judecător, statutul prevede intervenţia unei instanţe independente de puterea executivă şi puterea legislativă, care să cuprindă cel puţin o jumătate dintre judecătorii aleşi de către egalii lor, în concordanţă cu modalităţi care să garanteze reprezentarea cea mai largă a acestora.”
    18. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează, în esenţă, funcţionarea şi independenţa Curţii Constituţionale şi a judecătorilor săi.
    19. Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconectate, precum independenţa Curţii în raport cu celelalte autorităţi ale statului, independenţa judecătorilor Curţii, accesul efectiv la contenciosul constituţional, dreptul la apărare, responsabilitatea statului faţă de cetăţean.
    A. ADMISIBILITATEA
    20. În conformitate cu decizia sa din 14 mai 2013 (a se vedea § 3 supra), Curtea a reţinut că, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, articolului 4 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolului 4 alin. (1) lit. a) din Codul jurisdicţiei constituţionale, sesizarea privind controlul constituţionalităţii legilor ţine de competenţa Curţii Constituţionale.
    21. Articolele 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea constituţională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale abilitează deputatul în Parlament cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.
    22. Parlamentul, Preşedintele Republicii Moldova şi Guvernul au solicitat amînarea şedinţei plenare a Curţii, invocînd necesitatea pregătirii suplimentare, în conformitate cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat de articolul 6 din Convenţia Europeană.
    23. În acest context, Curtea reţine că jurisdicţia constituţională, prin competenţele sale, se găseşte la limita dintre drept şi politică, fiind impregnată de un element de drept public şi departe de domeniul dreptului civil, astfel încît nu intră în domeniul de aplicare al articolului 6 § 1 din Convenţia Europeană.
    24. În acest sens, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ţinînd seama de faptul că acest control de constituţionalitate se exercită potrivit regulilor de competenţă atributivă specifică fiecărui stat contractant şi că acesta poate fi a priori sau a posteriori, iar sesizarea jurisdicţiei constituţionale poate fi făcută atît pe „cale de acţiune”, cît şi pe „cale de excepţie”, de către autorităţi publice, alte jurisdicţii sau de către particulari, a decis că dispoziţiile articolului 6 § 1 din Convenţie sunt aplicabile în cazul recursurilor individuale prin care au fost invocate drepturi directe aparţinînd celor care le-au intentat. Nu sunt aplicabile, însă, în cazul procedurilor de „control abstract” pronunţate de autorităţile publice sau celelalte jurisdicţii care sunt titulare ale unor recursuri cu asemenea obiect (decizia CEDO din 22 octombrie 1984, în cauza Sramek v. Austria, Seria A nr. 84, § 35; decizia CEDO din 6 mai 1981, în cauza Bucholz v. Germania, Seria A nr. 42, § 48).
    25. Curtea subliniază că în Republica Moldova nu este reglementată decît procedura de „control abstract” de constituţionalitate, în cadrul căreia jurisdicţia constituţională nu se pronunţă asupra fondului unei contestaţii, ci doar privind conformitatea deciziei unei autorităţi de stat (inclusiv acte normative) cu dispoziţiile constituţionale şi, prin urmare, garanţiile dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt consacrate de articolul 6 din Convenţia Europeană, nu sunt aplicabile.
    26. De asemenea, în legătură cu demersurile de amînare a şedinţei plenare, Curtea reţine că, în conformitate cu articolul 49 alin. (1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, neprezentarea la şedinţa Curţii Constituţionale a unei părţi, înştiinţată asupra datei, orei şi locului şedinţei, nu împiedică examinarea cauzei şi pronunţarea hotărîrii.
    27. Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există niciun temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Curtea reţine că a fost sesizată legal şi este competentă să hotărască asupra constituţionalităţii alineatului (4) al articolului 23 din Legea cu privire la Curtea Constituţională. Prin urmare, Curtea va examina în continuare fondul sesizării.
    28. Curtea reţine că, potrivit articolului 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, prerogativa Curţii este de a stabili relaţia dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinînd cont de principiul supremaţiei acesteia.
    29. Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolelor 1, 6, 20, 26, 54, 134, 135 şi 137 din Constituţie, cu jurisprudenţa sa anterioară, precum şi cu principiile consacrate de dreptul internaţional, utilizînd toate metodele de interpretare a textului constituţional.
    B. FONDUL CAUZEI
    I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 134 ŞI 137 XOMBINAT CU ARTICOLUL 1 DIN CONSTITUŢIE
    30. Potrivit autorului sesizării, alineatul (4) al articolului 23 din Legea cu privire la Curtea Constituţională încalcă articolul 134 din Constituţie, potrivit căruia:
    „(2) Curtea Constituţională este independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei.”
    31. De asemenea, în raport cu norma contestată, autorul sesizării invocă şi încălcarea articolului 137 din Constituţie, care prevede:
     „Judecătorii Curţii Constituţionale sînt inamovibili pe durata mandatului, independenţi şi se supun numai Constituţiei.”
    1. Argumentele autorului sesizării
    32. Potrivit autorului sesizării, norma cuprinsă la art. 23 alin. (4) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, care condiţionează funcţionalitatea instanţei de jurisdicţie constituţională, este contrară articolului 134 din Constituţie, care statuează că aceasta este independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei.
    33. De asemenea, în viziunea autorului sesizării, norma contestată nu asigură nici independenţa eficientă a judecătorilor Curţii, în pofida garanţiei acordate prin articolul 137 din Constituţie.
    2. Argumentele autorităţilor
    34. Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul nu au prezentat nici o opinie scrisă şi nu şi-au delegat reprezentanţii pentru a-şi exprima poziţia în cadrul şedinţei plenare publice a Curţii.
    3. Aprecierea Curţii
    3.1. Principii fundamentale
    - Independenţa judecătorului
    35. Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea lui, judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Prin urmare, în rezolvarea litigiilor, judecătorul nu poate primi niciun fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii ş.a. în vederea emiterii unei anume soluţii.
    36. În soluţionarea cauzelor, judecătorul nu acţionează la ordinele sau instrucţiunile vreunui terţ din interiorul sau din exteriorul sistemului judiciar.
    37. Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele în mod imparţial, potrivit convingerilor lor şi propriului mod de interpretare a faptelor, precum şi în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
    38. Independenţa puterii judecătoreşti are atît o componentă obiectivă – caracteristică indispensabilă a puterii judecătoreşti, cît şi o componentă subiectivă, care priveşte dreptul persoanei de a i se stabili drepturile şi libertăţile de către un judecător independent. Fără judecători independenţi, nu se poate vorbi despre o veritabilă garantare a drepturilor şi libertăţilor.
    39. Prin urmare, independenţa puterii judecătoreşti nu reprezintă un scop în sine. Aceasta nu este un privilegiu personal al judecătorilor, ci este justificată de nevoia de a permite judecătorilor să îşi îndeplinească rolul de protectori ai drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (§ 6 din Raportul Comisiei de la Veneţia privind independenţa sistemului judiciar. Partea I: Independenţa judecătorilor).
    40. O serie de instrumente juridice internaţionale au consacrat şi au dezvoltat acest principiu.
    41. Astfel, potrivit punctului 4 al primului principiu cuprins în Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa judecătorilor, adoptate de Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite, desfăşurat la Milano în anul 1985, şi aprobate prin rezoluţiile Adunării Generale nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985:
    “Justiţia se exercită la adăpostul oricărei intervenţii nejustificate sau ingerinţe, iar hotărîrile judecătoreşti nu pot face obiect al revizuirii. Acest principiu nu aduce atingere dreptului puterii judecătoreşti de a proceda la revizuire
    [...] potrivit legii.”
    42. Fraza a doua din art. 2 din Carta Universală a Judecătorului, aprobată de Asociaţia Internaţională a Judecătorilor la reuniunea Consiliului Central de la Taipei în anul 1999, prevede că:
    „[ ...] Judecătorul, în calitate de deţinător al unei funcţii judecătoreşti, trebuie să fie capabil să îşi exercite competenţa judecătorească fără a fi supus presiunilor sociale, economice şi politice [ ...]”
    43. Principiul 1 pct. 2 lit. d) din Recomandarea nr. R(94) 12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor stabileşte că:
    „Judecătorii trebuie să pronunţe deciziile în deplină independenţă şi să poată acţiona fără restricţii şi fără să fie obiectul influenţelor, incitărilor, presiunilor, ameninţărilor sau intervenţiilor directe ori indirecte, din partea oricui, sau pentru orice motiv“
    44. Principiile şi măsurile stabilite cu privire la statutul şi drepturile magistraţilor, cuprinse în documentele menţionate mai sus, se coroborează cu prevederile art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul fundamental al oricărei persoane de a fi judecată de un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege.
    3.2. Aplicarea principiilor enunţate în prezenta cauză
    45. Ideea supremaţiei Constituţiei este o cucerire a gîndirii juridice. Supremaţia Constituţiei este garantată de către Curtea Constituţională. Această autoritate nu a luat fiinţă în mod întîmplător, odată cu adoptarea Constituţiei din 1994. Rolul său de garant al supremaţiei Constituţiei este înscris în art. 134 alin.(3), iar pentru a i se asigura acest rol, Curtea Constituţională este definită drept unica autoritate de jurisdicţie constituţională din Republica Moldova [art. 134 alin. (1)], fiind independentă faţă de orice altă autoritate publică [art. 134 alin. (2)] şi supunîndu-se numai Constituţiei [art. 137].
    46. Constituţia Republicii Moldova consacră reglementării Curţii Constituţionale un titlu separat – Titlul V (art.134-140). În cadrul acestui titlu, sunt cuprinse dispoziţii privind: rolul Curţii, structura ei, mandatul membrilor săi, modalităţile de numire a judecătorilor şi de alegere a preşedintelui Curţii, condiţiile pentru ocuparea funcţiei de judecător, incompatibilităţile, independenţa şi inamovibilitatea, competenţa Curţii Constituţionale, precum şi efectele deciziilor pe care aceasta le pronunţă. În baza textelor constituţionale de referinţă, Parlamentul a adoptat Legea nr.317/1995 cu privire la Curtea Constituţională şi Codul jurisdicţiei constituţionale (Legea nr. 502/1995).
    47. Structura Curţii Constituţionale a Republicii Moldova este reglementată de articolul 136 din Constituţie. Conform dispoziţiilor menţionate, Curtea Constituţională a Republicii Moldova se compune din 6 judecători, numiţi pentru un mandat de 6 ani.  Doi judecători sunt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de Consiliul Superior al Magistraturii. Acest mod de numire a judecătorilor Curţii Constituţionale a Republicii Moldova este de natură să asigure o componenţă cît mai reprezentativă şi democratică, întrucît exprimă opţiunile autorităţilor publice din toate cele trei puteri ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească. Separaţia puterilor conferă garanţii semnificative pentru imparţialitatea şi independenţa instituţională a judecătorilor Curţii Constituţionale.
    48. Atît Constituţia, cît şi Legea cu privire la Curtea Constituţională reglementează importante principii şi garanţii ale independenţei şi neutralităţii judecătorilor Curţii Constituţionale, de natură să le permită acestora exercitarea obiectivă a judecăţii, Curtea însăşi fiind, potrivit articolului 134 alin. (2) din Constituţie, „independentă faţă de orice altă autoritate publică” şi supunîndu-se numai Constituţiei. În coroborare cu această normă constituţională, articolul 137 din Constituţie stabileşte în mod expres că judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia [art. 14 alin. (1) din Lege şi 9 alin. (1) din Cod].
    49. În acest sens, Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale [art.6 alin.(3) din Codul jurisdicţiei constituţionale]; competenţa Curţii Constituţionale este prevăzută de Constituţie şi nu poate fi contestată de nici o autoritate publică [art. 4 alin (2) din Lege]; judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile şi opiniile exprimate în exerciţiul funcţiunii, inclusiv după expirarea mandatului [art.8 alin.(3) din Cod şi 13 alin. (2) din Lege]; între alte îndatoriri, judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi „să-şi îndeplinească atribuţiile cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei” [art.17 alin.(1) lit.a) din Lege]; judecătorii trebuie „să comunice Preşedintelui Curţii Constituţionale activitatea incompatibilă cu atribuţiile pe care le exercită” [art.17 alin.(1) lit.d) din Lege]; judecătorii trebuie să se abţină de la orice acţiune contrară statutului de judecător [art.17 alin.(1) lit.f) din Lege]; stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancţiunilor şi a modului de aplicare a acestora este de competenţa exclusivă a Plenului Curţii Constituţionale [art.84 din Cod]; Curtea Constituţională are buget propriu, care se aprobă de Parlament, la propunerea Plenului Curţii Constituţionale [art. 37 din Lege].
    50. Avînd în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii, ea poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdicţională. Caracterul politic rezultă din modul de numire a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii. Caracterul jurisdicţional rezultă din principiile de organizare şi funcţionare (independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor), precum şi din alte atribuţii şi proceduri. În acest sens, Preşedintele Curţii Constituţionale este asimilat cu Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, iar judecătorii Curţii Constituţionale sunt asimilaţi cu vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie [art. 21 alin. (2) şi (3) din Lege]. Caracterul jurisdicţional al Curţii Constituţionale face aplicabile principiile independenţei judecătoreşti, în pofida faptului că autoritatea de jurisdicţie constituţională nu face parte din sistemul judiciar.
    51. În acelaşi timp, nu există şi nici nu poate exista posibilitatea revocării judecătorilor Curţii Constituţionale de către autorităţile care i-au numit, judecătorii fiind inamovibili, ceea ce constituie o garanţie a independenţei acestora în exercitarea mandatului.
    52. Acest principiu îi protejează pe judecători în primul rînd de influenţe externe la îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale. Ideea fundamentală constă în faptul că judecătorii constituţionali, în exercitarea atribuţiilor, nu sunt angajaţii autorităţilor care i-a numit. Din momentul depunerii jurămîntului, judecătorii sunt independenţi, inamovibili şi se supun numai Constituţiei.
    53. În conformitate cu articolul 23 alin. (1) din Lege, Curtea Constituţională exercită jurisdicţia în şedinţe plenare (plen). Din normele legii rezultă cu claritate că, indiferent de autoritatea care i-a numit, judecătorii sunt egali în procesul decizional al Curţii.
    54. Curtea reţine că orice act normativ trebuie să respecte principiile şi normele constituţionale, precum şi exigenţele de tehnică legislativă, menite să asigure claritatea, previzibilitatea, predictibilitatea şi accesibilitatea actului. Legea trebuie să reglementeze în mod unitar, să asigure o legătură logico-juridică între dispoziţiile pe care le conţine, iar în cazul unor instituţii juridice cu o structură complexă, să prevadă elementele ce disting particularităţile lor.
    55. Curtea subliniază că aceste dispoziţii constituţionale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are obligaţia de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută în alin. (3) al art. 1 din Constituţia Republicii Moldova.
    56. Or, în condiţiile în care asigurarea stabilităţii sistemului politic şi a instituţiilor democratice este o condiţie esenţială a statului de drept, scopul dispoziţiilor infraconstituţionale nu poate fi decît acela de a garanta independenţa Curţii Constituţionale şi de a asigura existenţa unei autorităţi statale funcţionale.
    57. Curtea reţine că sensul normei cuprinse în art.72 alin. (3) lit.c) din Constituţie, de a reglementa organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, este acela de a permite legiuitorului sporirea, extinderea funcţionalităţii şi mecanismelor instanţei de contencios constituţional.
    58. De aceea, interpretarea normei fundamentale menţionate în sensul că legiuitorul ar avea posibilitatea de a limita, a elimina sau a reduce atribuţiile conferite echivalează cu golirea sa de conţinut, respectiv cu  renunţarea la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale, urmărit de însuşi legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inadmisibil.
    59. Prin urmare, orice normă legală ori modificare legislativă, adoptată în baza art.72 alin.3 lit. c) din Legea Fundamentală, care ar avea ca efect blocarea sub orice formă a funcţionalităţii Curţii, se consideră neconstituţională ab initio.
    60. Curtea apreciază că norma contestată comportă riscul blocării activităţii acesteia în funcţie de acţiunile sau inacţiunile unor autorităţi. De altfel, acesta este motivul pentru care Preşedintele Republicii Moldova, la 25 martie 2013, a prezentat Parlamentului, cu titlu de iniţiativă legislativă, proiectul de lege privind abrogarea alineatului (4) al articolului 23 din Lege, recunoscînd că, „avînd un caracter tehnic, această normă creează artificial blocaj în activitatea Curţii Constituţionale”. În acest context, potrivit Preşedintelui Republicii Moldova, este necesar „a exclude pe viitor apariţia unor situaţii în care, eventual, o autoritate s-ar afla în incapacitate de a numi judecători la Curtea Constituţională”. De altfel, cu o asemenea situaţie s-a confruntat Curtea Constituţională între 23 februarie şi 5 aprilie 2013, perioada în care Parlamentul nu a numit judecători, fapt ce a blocat activitatea Curţii.
    61. Potrivit regulilor aplicabile într-un stat de drept, Curtea Constituţională, autoritate care asigură supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat. Curtea Constituţională eo ipso nu poate fi nefuncţională.
    62. Curtea reţine că, deşi unele dintre documentele internaţionale menţionate au valoare de recomandare, prin prevederile pe care le conţin şi prin finalităţile pe care le urmăresc, fiecare dintre acestea vizează direct texte cuprinse în pacte şi în tratate la care Republica Moldova este parte şi, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor Constituţiei. Astfel, raţiunile pe care se întemeiază prevederile din actele internaţionale avute în vedere se află în convergenţă cu dispoziţiile art. 134 şi 137 din Constituţie.
    63. Curtea reţine că o componentă importantă a statului o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită de Curtea Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Astfel, potrivit art.134 alin.(3) din Constituţie: "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei". Supremaţia Legii fundamentale ţine, aşadar, de esenţa exigenţelor statului de drept, reprezentînd totodată o realitate juridică ce implică consecinţe şi garanţii. Între consecinţe se numără deosebirile dintre Constituţie şi legi şi, nu în ultimul rînd, compatibilitatea întregului drept cu Constituţia, iar între garanţii se regăseşte controlul constituţionalităţii.
    64. În cadrul bunei organizări a autorităţii statului, rolul Curţilor Constituţionale este unul esenţial şi definitoriu, reprezentînd un adevărat pilon de susţinere a statului şi a democraţiei, garantînd egalitatea în faţa legii, libertăţile fundamentale şi drepturile omului. Totodată, Curţile Constituţionale contribuie la buna funcţionare a autorităţilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc al puterilor statului.
    65. Controlul de constituţionalitate, în ansamblul său, nu constituie numai o garanţie juridică fundamentală a supremaţiei Constituţiei. El prezintă un mijloc pentru a conferi Curţii Constituţionale o competenţă de natură să asigure eficient separaţia şi echilibrul puterilor într-un stat democratic.
    66. Controlul de constituţionalitate nu este o frînă în calea democraţiei, ci instrumentul ei necesar, deoarece permite minorităţii parlamentare şi cetăţenilor să vegheze la respectarea dispoziţiilor Constituţiei, constituind o contrapondere necesară faţă de majoritatea parlamentară, în cazul în care aceasta s-ar îndepărta de la litera şi spiritul Constituţiei. 68. Blocarea funcţionalităţii Curţii Constituţionale nu se întemeiază pe statul de drept, ci, eventual, pe considerente de oportunitate, care, prin esenţa lor, presupun subiectivismul şi arbitrarul. Or, justiţia constituţională se fundamentează pe statul de drept, nu pe oportunitate.
    67. Legitimitatea atribuţiei Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice decurge din Legea Fundamentală, a cărei supremaţie Curtea este chemată să o garanteze, în timp ce soluţia legislativă criticată, ce riscă să blocheze exercitarea acestei atribuţii, nu îşi află temeiul în Constituţie, ci, aşa cum s-a arătat, rezultă din încălcarea acesteia.
    69. De aceea, Curtea subliniază importanţa controlului de constituţionalitate a actelor pentru buna funcţionare a statului de drept şi pentru respectarea separaţiei şi echilibrului dintre puterile statului, astfel încît, atunci cînd se pune în discuţie problema afectării valorilor şi principiilor constituţionale, dincolo de conflictele politice inerente raporturilor dintre majoritate şi opoziţie, Curtea să poată fi chemată să vegheze la respectarea acestor valori şi principii, intrinseci democraţiei, ca unic model politic compatibil cu Legea fundamentală.
    70. În lumina celor expuse, fără a contesta dreptul celor trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească) de a numi judecătorii Curţii, Curtea a statuat că instituirea condiţiei numirii judecătorilor de către toate autorităţile pentru convocarea plenului, în situaţia în care în cadrul Curţii există cvorumul decizional prevăzut de lege, prejudiciază funcţionalitatea Curţii şi încalcă principiul independenţei acesteia şi a judecătorilor săi [articolele 134 alin.(2), 135 şi 137 din Constituţie]. În consecinţă, prevederile alineatului (4) al articolului 23 din Legea cu privire la Curtea Constituţională sunt neconstituţionale.
    71. În conformitate cu articolul 6 alin. (3) din Codul jurisdicţiei constituţionale:
    „(3) Controlînd constituţionalitatea actului contestat, Curtea Constituţională poate pronunţa o hotărîre şi în privinţa altor acte normative a căror constituţionalitate depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului contestat.”
    72. În acest context, în partea ce ţine de „toate” autorităţile de numire, Curtea observă că, potrivit articolului 6 alin. (2) din Lege:
    „(2) Doi judecători sunt numiţi de Parlament, doi de Preşedintele Republicii Moldova şi doi de Consiliul Superior al Magistratului.”
    73. Această normă contravine direct normei articolului 136 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia:
    „(2) Doi judecători sunt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de Consiliul Superior al Magistratului.”
    74. Deşi articolul 136 alin. (2) din Constituţie a fost modificat în cadrul revizuirii constituţionale operate prin Legea nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000, pînă în prezent Parlamentul nu a ajustat norma legală prevederilor Constituţiei. În consecinţă, prevederile alineatului (2) al articolului 6 din Legea cu privire la Curtea Constituţională sunt neconstituţionale în partea ce ţin de numirea a doi dintre judecătorii Curţii de către Preşedintele Republicii Moldova. Astfel, norma articolului 136 alin.(2) din Constituţie urmează a fi aplicată direct la numirea judecătorilor Curţii Constituţionale.
    II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 1, 6, 20, 26, 54 ŞI 135 DIN CONSTITUŢIE
    75. Potrivit autorului sesizării, prevederea contestată poate afecta funcţionalitatea Curţii şi, prin urmare, realizarea competenţelor, stabilite de articolul 135 din Constituţie.
    76. De asemenea, în eventualitatea nefuncţionalităţii Curţii, riscă să fie încălcate articolele 1 (statul de drept),
6 (separaţia puterilor), 20 (accesul la justiţie), 26 (dreptul la apărare), 54 (restrîngerile admisibile ale unor drepturi sau libertăţi) din Constituţie.
    77. Prin urmare, riscă să fie oricînd compromisă grav realizarea misiunii Curţii de garantare a supremaţiei Constituţiei, asigurare a realizării principiului separării şi colaborării puterilor în stat şi garantare a responsabilităţii statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat, consacrată de articolul 134 din Constituţie.
    1. Argumentele autorului sesizării
    78. Potrivit autorului sesizării, norma contestată subminează competenţa constituţională a instanţei de jurisdicţie constituţională, deoarece comportă riscul blocării activităţii acesteia, în funcţie de (in)acţiunile altor autorităţi.
    79. La fel, autorul notează că Legea fundamentală a învestit Curtea Constituţională cu misiunea principală de a exercita controlul constituţionalităţii actelor normative. Existenţa justiţiei constituţionale are ca premisă fundamentală asigurarea supremaţiei Constituţiei. Reieşind din principala atribuţie a instanţei de jurisdicţie constituţională, posibilitatea inexistenţei unui mecanism de control al legilor adoptate este contrară principiilor care guvernează o societate democratică. Mai mult, posibilitatea creării unor astfel de circumstanţe ar permite chiar şi situaţii de abuz din partea puterii executive sau legislative la adoptarea actelor normative, contrar principiilor statului de drept şi separaţiei puterilor.
    80. De asemenea, potrivit autorului sesizării, ţinînd cont de competenţa Curţii de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, care implică suspendarea examinării de către instanţele de drept comun a cauzei vizate în litigiul constituţional, prin existenţa unei norme care împiedică activitatea Curţii există riscul încălcării termenului rezonabil la examinarea cauzelor deduse în faţa instanţelor de drept comun şi, implicit, a principiului constituţional privind accesul liber la justiţie al cetăţenilor şi a dreptului la apărare (art. 20, 26 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană).
    2. Argumentele autorităţilor
    81. Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul nu au prezentat opiniile lor scrise şi nu au delegat reprezentanţi pentru a-şi exprima poziţia în cadrul şedinţei plenare a Curţii.
    3. Aprecierea Curţii
    82.  Avînd în vedere constatările de la § 70 privind neconstituţionalitatea normei contestate în raport cu normele ce garantează independenţa Curţii şi a judecătorilor săi, Curtea nu consideră necesar să examineze suplimentar pretenţiile autorului sesizării sub aspectul încălcării articolelor 1 (statul de drept), 6 (separaţia puterilor), 20 (accesul la justiţie), 26 (dreptul la apărare), 54 (restrîngerile admisibile ale unor drepturi sau libertăţi) din Constituţie în eventualitatea nefuncţionalităţii Curţii.
    Din aceste motive, în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit. a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională
    1. Se declară neconstituţional alineatul (4) al articolului 23 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională.
    2. Se declară neconstituţională sintagma „Preşedintele Republicii Moldova” din alineatul (2) al articolului 6, referitoare la numirea de către acesta a judecătorilor Curţii Constituţionale, din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională.
    3. Prezenta hotărîre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE               Alexandru  TĂNASE

    Nr. 6. Chişinău, 16 mai 2013.