În numele Republicii Moldova,
    Curtea Constituţională, statuând în componenţa:
    Dl Alexandru TĂNASE, Preşedinte,
    Dl Aurel BĂIEŞU,
    Dl Igor DOLEA,
    Dl Tudor PANŢÎRU,
    Dl Victor POPA,  judecători,
    cu participarea dlui Maxim Iurcu, grefier,
    Având în vedere sesizarea depusă la 3 decembrie 2014
    şi înregistrată la aceeaşi dată,
    Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,
    Având în vedere actele şi lucrările dosarului,
    Deliberând în şedinţă plenară închisă,
    Pronunţă următoarea hotărâre:
    1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 3 decembrie 2014, în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit.a) din Constituţie, 25 lit.i) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit. i) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de avocatul parlamentar, dl Tudor Lazăr, privind controlul constituţionalităţii articolelor 98 alin.(2) lit.e), 106¹ şi 330² din Codul penal al Republicii Moldova, precum şi sintagma „sau confiscare extinsă” din articolul 202 alineatele (1), (3) şi (3¹), sintagma „sau confiscării extinse” din articolul 202 alin.(3²) şi sintagma „sau confiscare extinsă” din articolul 203 alin.(2) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova.
    2. Autorul sesizării a pretins că prevederile privind confiscarea extinsă a bunurilor şi incriminarea îmbogăţirii ilicite contravin, în esenţă, principiilor constituţionale privind prezumţia licită a proprietăţii, prezumţia nevinovăţiei şi neretroactivitatea legii penale, consfinţite în articolele 46 alin.(3), 21 şi 22 din Constituţie.
    3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 11 decembrie 2014 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.
    4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Preşedintelui Republicii Moldova, Parlamentului, Guvernului, Procuraturii Generale, Institutului de Cercetări Juridice şi Politice din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, precum şi unor facultăţi de drept.
    5. În şedinţa plenară publică a Curţii, sesizarea a fost susţinută de dl Tudor Lazăr. Parlamentul a fost reprezentat de dl Ion Creangă, şef al Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de dl Nicolae Eşanu, viceministru al justiţiei.
    6. Prin Legea nr. 326 din 23 decembrie 2013 au fost operate o serie de modificări în Codul penal şi Codul de procedură penală prin reglementarea confiscării extinse, ca măsură de siguranţă, şi prin incriminarea îmbogăţirii ilicite.
    7. Conform art. 106¹ din Codul penal al Republicii Moldova, persoanei, care a fost condamnată pentru infracţiunile prevăzute de art. 158, 165, 206, 208¹, 208², 217–217⁴, 218–220, 236–240, 243, 248–253, 256, 260³, 260⁴, 279, 280, 283, 284, 290, 292, 302, 324–329, 330², 332–335¹ din Codul penal al Republicii Moldova, i se poate aplica drept măsură de siguranţă confiscarea extinsă a bunurilor dobândite de persoana condamnată timp de 5 ani înainte şi după săvârşirea infracţiunii, până la data adoptării sentinţei, dacă aceste bunuri depăşesc substanţial veniturile dobândite licit de persoana condamnată.
    8. Cu referire la componenţa de infracţiune de la articolul 330² din Codul penal, o persoană cu funcţie de răspundere sau o persoană publică, dacă deţine personal sau prin intermediul unor terţi bunuri, a căror valoare depăşeşte substanţial veniturile persoanei date, şi s-a constatat în baza probelor că acestea nu puteau fi obţinute licit, este pasibilă de răspundere penală pentru îmbogăţire ilicită.
    9. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O., 1994, nr. 1) sunt următoarele:
    „[…]
     (3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate.”
    „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.
    (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.” 
    „(1) Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
    [...]”   
    „(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului.
    (2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.”
     „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.”
    „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.”
    „(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului, sînt garantate.
    (2) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
    (3) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
    (4) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
    [...]”
    „(1) Statul ocroteşte proprietatea.
    (2) Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titular, dacă acestea nu vin în contradicţie cu interesele societăţii.
    [...]”
    10. Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002 (republicat în M.O., 2009, nr.72-74, art. 195) sunt următoarele:
    „(1) Măsurile de siguranţă au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
    (2) Măsuri de siguranţă sunt:
    a) măsurile de constrângere cu caracter medical;
    b) măsurile de constrângere cu caracter educativ;  
    c) expulzarea;
    d) confiscarea specială;
    e) confiscarea extinsă.”
    „(1) Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art.106 în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea infracţiunilor prevăzute la articolele 158, 165, 206, 208¹, 208², 217–217⁴, 218–220, 236–240, 243, 248–253, 256, 260³, 260⁴, 279, 280, 283, 284, 290, 292, 302, 324–329, 330², 332–335¹ şi dacă fapta a fost comisă din interes material.
    (2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
    a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată timp de 5 ani înainte şi după săvârşirea infracţiunii, până la data adoptării sentinţei, depăşeşte substanţial veniturile dobândite licit de aceasta;
    b) instanţa de judecată constată, în baza probelor prezentate în dosar, că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin.(1).
    (3) La aplicarea prevederilor alin.(2) se va lua în considerare şi valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de o persoană terţă unui membru de familie, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deţine controlul sau altor persoane care ştiau ori trebuiau să ştie despre dobândirea ilicită a bunurilor.
    (4) La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor dobândite se va ţine cont de valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi de cheltuielile făcute de persoana condamnată, inclusiv de persoanele prevăzute la alin.(3).
    (5) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc sau au fost comasate cu bunurile dobândite licit, în locul lor se confiscă bani şi bunuri care acoperă valoarea acestora.
    (6) Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, inclusiv bunurile în care au fost transformate sau convertite bunurile provenite din activităţile infracţionale, precum şi veniturile sau foloasele obţinute din aceste bunuri.
    (7) Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin.(2) lit.a), care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.”
    „(1) Deţinerea de către o persoană cu funcţie de răspundere sau de către o persoană publică, personal sau prin intermediul unor terţi, a bunurilor în cazul în care valoarea acestora depăşeşte substanţial mijloacele dobândite şi s-a constatat, în baza probelor, că acestea nu aveau cum să fie obţinute licit
    se pedepseşte cu amendă în mărime de la 6000 la 8000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 10 la 15 ani.
    (2) Aceleaşi acţiuni săvârşite de o persoană cu funcţie de demnitate publică
    se pedepsesc cu amendă în mărime de la 8000 la 10000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 7 la 15 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 10 la 15ani.”
    11. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 (republicat în M.O., 2009, nr.248-251, art. 699) sunt următoarele:
    „(1) Organul de urmărire penală din oficiu sau instanţa de judecată, la cererea părţilor, poate lua în cursul procesului penal măsuri asiguratorii pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, pentru eventuala confiscare specială sau confiscare extinsă a bunurilor, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
    (2) Măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, pentru eventuala confiscare specială sau confiscare extinsă a bunurilor, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii, constau în sechestrarea bunurilor mobile şi imobile în conformitate cu art.203-210.
    (3) Măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului se pot lua asupra bunurilor bănuitului, învinuitului, inculpatului, persoanei civilmente responsabile în suma valorii probabile a pagubei.
    (3¹) Măsurile asiguratorii pentru eventuala confiscare specială sau confiscare extinsă a bunurilor se pot lua asupra bunurilor bănuitului, învinuitului, inculpatului enumerate la art.106 alin.(2) din Codul penal, precum şi asupra bunurilor altor persoane care le-au acceptat ştiind despre dobândirea ilegală a acestora.
    (3²) În cazul în care bunurile ce urmau a fi supuse confiscării speciale sau confiscării extinse nu mai există, se pot lua măsuri asiguratorii pentru confiscarea contravalorii acestora.
    (4) Măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, în funcţie de suma maximă a amenzii care poate fi stabilită pentru infracţiunea comisă.”
    „(1) Punerea sub sechestru a bunurilor este o măsură procesuală de constrângere, care constă în inventarierea bunurilor şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în caz de necesitate, de a se folosi de aceste bunuri. După punerea sub sechestru a conturilor şi a depozitelor bancare sînt încetate orice operaţiuni în privinţa acestora.
    (2) Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică pentru a asigura repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă sau eventuala confiscare specială sau confiscare extinsă a bunurilor ori a contravalorii bunurilor utilizate la săvârşirea infracţiunii ori rezultate din infracţiune.”
    12. Prevederile relevante ale Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003 (ratificată de către Parlament prin Legea nr.158 din 6 iulie 2007; M.O., 2007, nr.103-106, art. 451), sunt următoarele:
    „Sub rezerva Constituţiei sale şi a principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, îmbogăţirii ilicite, adică o mărire substanţială a patrimoniului unui agent public pe care acesta n-o poate justifica rezonabil în raport cu veniturile sale legitime.”
    13. Prevederile relevante ale Convenţiei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 8 noiembrie 1990 (ratificată de Parlament prin Legea nr.914-XV din 15 martie 2002; M.O.,  2002, nr.43-45, art.281) sunt următoarele:
    „1) Fiecare Parte adoptă măsuri legislative şi altele, considerate necesare pentru a permite confiscarea instrumentelor şi a veniturilor provenite din activitatea infracţională sau a bunurilor, valoarea cărora corespunde acestor venituri.
    2) Fiecare Parte poate, în momentul semnării sau a depunerii instrumentului de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, printr-o declaraţie adresată Secretarului General al Consiliului Europei, să declare că alineatul 1 al prezentului articol nu se va aplica decât infracţiunilor sau categoriilor de infracţiuni precizate în declaraţie. ”
    14. Prevederile relevante din Directiva 2014/42/UE privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, adoptată la 3 aprilie 2014, sunt următoarele:
    „(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parţială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanţelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt şi a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanţă consideră că bunurile în cauză au fost obţinute din activităţi infracţionale.
    […]”
    ÎN DREPT
    15. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă măsura de siguranţă - confiscarea extinsă a bunurilor persoanei în cazul săvârşirii unor categorii de infracţiuni, precum şi tragerea la răspundere penală în cazul dobândirii de către persoana cu funcţie de răspundere sau persoana publică a averii în mod ilicit.
    16. Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii interconexe, precum prezumţia licită a proprietăţii, prezumţia nevinovăţiei şi neretroactivitatea legii penale.
    A. ADMISIBILITATEA
    17. În conformitate cu decizia sa din 11 decembrie 2014, Curtea a reţinut că, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, articolului 4 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolului 4 alin. (1) lit. a) din Codul jurisdicţiei constituţionale, sesizarea prezentată ţine de competenţa Curţii Constituţionale.
    18. Articolele 25 lit. i) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. i) din Codul jurisdicţiei constituţionale abilitează avocatul parlamentar cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.
    19. Curtea constată că obiectul controlului constituţionalităţii îl constituie unele prevederi ale Codului penal şi Codului de procedură penală în partea privind măsura de siguranţă - confiscarea extinsă a bunurilor şi componenţa de infracţiune - îmbogăţirea ilicită.
    20. Curtea reţine că prevederile contestate nu au mai fost obiect al controlului constituţionalităţii.
    21. Prin urmare, Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.
    22. Curtea reţine că, potrivit normelor constituţionale, prerogativa Curţii este de a stabili corelaţia dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia.
    23. Prin urmare, pentru a elucida corespunderea dispoziţiilor contestate cu normele constituţionale, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolelor 46 şi 21 combinate cu articolul 22 din Constituţie. De asemenea, Curtea va analiza obiectul sesizării prin prisma normelor internaţionale, a jurisprudenţei Curţii Europene, precum şi a propriei jurisprudenţe.
    B. FONDUL CAUZEI
    Pretinsa încălcare a articolelor 46 şi 21 combinate cu articolul 22 din Constituţie
    24. Autorul sesizării pretinde, în special, că prevederile contestate vin în contradicţie cu articolul 46 din Constituţie, potrivit căruia:
    „(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate.
    (2) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
    (3) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
    (4) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
    [...]”
    25. La fel, autorul sesizării consideră că prevederile contestate urmează a fi examinate şi prin prisma articolului 21 din Constituţie, care prevede:
    „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.”
    26. De asemenea, autorul sesizării consideră că aceste prevederi încalcă şi articolul 22 din Constituţie, potrivit căruia:
     „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.”
    1. Argumentele autorului sesizării
    27. Autorul sesizării consideră că normele contestate încalcă prezumţia caracterului licit al dobândirii proprietăţii. Acest fapt duce la inversarea sarcinii probaţiei, astfel încât inculpatul urmează să îşi demonstreze nevinovăţia, adică caracterul licit al averii. Or, instanţa de judecată si organele de urmărire penală trebuie sa  fie acelea care trebuie să demonstreze că averea sau bunurile inculpatului au fost dobândite prin activităţi ilicite.
    28. La fel, autorul sesizării susţine că aplicarea retroactivă a unei norme noi care agravează situaţia persoanei este contrară principiului neretroactivităţii legii penale. Potrivit acestuia, în cazul confiscării extinse legea permite o interpretare incertă şi inadmisibilă în procesul penal, dat fiind faptul că condiţia dobândirii bunurilor pe o perioadă de 5 ani înainte şi după săvârşirea infracţiunii, până la data adoptării sentinţei, oferă instanţei posibilitatea de a confisca bunurile dobândite anterior savârşirii infracţiunii. În acest mod sunt afectate stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.
    29. De asemenea, potrivit autorului sesizării, confiscarea bunurilor proprietate privată de la o persoană terţă este o măsură inadecvată, deoarece această persoană nu este declarată culpabilă pentru crima care niciodată nu i-a fost dovedită, că a tras profit în urma savârşirii acestei crime.
    2. Argumentele autorităţilor
    30. Parlamentul, în opinia sa, menţionează că introducerea confiscării extinse nu este incompatibilă cu prezumţia caracterului licit al dobândirii averii, prevăzută de articolul 46 alin. (3) al Constituţiei, care este una relativă. Aceasta poate fi răsturnată prin administrarea probelor, care vor crea convingerea instanţei că bunurile deţinute de persoana condamnată sunt obţinute prin săvârşirea de infracţiuni.
    31. Cu referire la  art. 330² din Codul penal al Republicii Moldova, în contextul promovării climatului de in toleranţă faţă de corupţie, Parlamentul a considerat necesară aplicarea unor măsuri legislative, în sensul art. 20 din Convenţia ONU împotriva corupţiei, prin includerea în Codul penal a unei noi componenţe de infracţiune „îmbogăţirea ilicită”.
    32. Potrivit opiniei scrise a Preşedintelui Republicii Moldova, măsura de siguranţă - confiscarea extinsă – constituie un instrument pus la dispoziţia instanţelor judecătoreşti de legiuitor, în scopul combaterii eficiente a criminalităţii şi, în special, a criminalităţii organizate. Deşi prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate, aceasta poate comporta anumite limitări.
    33. Cu referire la incriminarea „îmbogăţirii ilicite”, Preşedintele  Republicii Moldova a menţionat că aceasta permite statelor să ancheteze funcţionarii corupţi şi să confişte produsele infracţiunilor de corupţie, pe motivul că averea nejustificată este o dovadă de conduită coruptibilă.
    34. Guvernul, în opinia sa, menţionează că prevederile privind confiscarea extinsă sunt conforme standardelor Uniunii Europene. În cazul confiscării extinse desfăşurarea de către o persoană în mod constant pe o anumită perioadă de timp de activităţi cu caracter infracţional de o gravitate sporită, cumulată cu lipsa altor venituri licite, este considerată ca fiind un probatoriu suficient pentru a permite instanţei să constate caracterul ilicit al veniturilor obţinute pe perioada derulării activităţilor cu caracter infracţional.
    35. Totodată, în opinia prezentată de Guvern se menţionează că încălcarea principiului neretroactivităţii legii nu se poate imputa, or, normele contestate se aplică de la momentul intrării în vigoare. Totodată, stabilirea în lege a limitei de 5 ani anterior comiterii infracţiunii, precum şi fixarea de către legiuitor, cu aceeaşi precizie, a momentului emiterii actului de sesizare a instanţei constituie premise pentru formarea unei jurisprudenţe unitare, pentru evitarea divergenţelor în interpretarea perioadei pe care instanţele judecătoreşti o iau în considerare pentru a stabili existenţa unei disproporţii vădite între valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată şi veniturile obţinute de aceasta în mod licit.
    36. Cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 330² din Codul penal, în cadrul şedinţei publice a Curţii, reprezentantul  Guvernului a menţionat că sarcina probaţiei revine organelor statului.
    37. În opinia prezentată de Procuratura Generală se menţionează că noua măsură de siguranţă, confiscarea extinsă, prevăzută în dispoziţiile Codului penal, poate fi aplicată numai faţă de o persoană ce a săvârşit o faptă penală.
    38. La fel, confiscarea extinsă poate fi aplicată doar dacă atât infracţiunea pentru care este condamnată persoana, cât şi acţiunile persoanei anterioare acestei infracţiuni, care au generat bunurile ce fac obiectul confiscării extinse, au fost comise după 25 februarie 2014, adică după intrarea în vigoare a Legii nr. 326 din 23 decembrie 2013.
    39. De asemenea, Procuratura Generală a menţionat că, deşi legea fundamentală consacră caracterul licit al dobândirii averii, precum şi faptul că averea dobândită astfel nu poate fi confiscată, reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter.
    3. Aprecierea Curţii
    3.1. Cu referire la măsura confiscării extinse
    3.1.1. Principii generale
    - Prezumţia dobândirii licite a bunurilor şi prezumţia nevinovăţiei
    40. Potrivit art. 46 alin. (3) din Constituţie, averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
    41. Prevederea care instituie prezumţia caracterului licit al dobândirii proprietăţii constituie un element fundamental al articolului 46 din Constituţie, care, în ansamblu cu celelalte prevederi ale aceluiaşi articol, are menirea de a garanta dreptul la proprietate privată şi la protecţia acesteia.
    42. Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii reprezintă o garanţie de ordin general, care urmăreşte protejarea dreptului de proprietate al tuturor cetăţenilor faţă de ingerinţele nejustificate ale statului.
    43. Această prezumţie, asigurând securitatea juridică şi legalitatea proprietăţii persoanei, presupune responsabilitatea autorităţilor de a prezenta probe care ar demonstra ilegalitatea dobândirii bunurilor.
    44. În Hotărârea nr. 21 din 20 octombrie 2011 privind interpretarea art. 46 alin. (3) din Constituţie Curtea a subliniat:
    „24. Această prezumţie se întemeiază pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este prezumat licit până la proba contrarie, impunând, în ceea ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Prezumţia constituţională atribuie sarcina probei exclusiv organelor statului.”
    45. Astfel, Curtea reiterează că, prin prisma normelor constituţionale, sarcina probei urmează a fi atribuită exclusiv organelor statului.
    46. De asemenea, în hotărârea menţionată mai sus Curtea a subliniat că:
    „27. […] în măsura în care, în pofida dovezilor administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat, îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie ”.
    47. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 46 alin. (4) din Constituţie, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
    48. În Hotărârea nr. 21 din 20 octombrie 2011 Curtea, interpretând norma constituţională referitoare la prezumţia licită a averii, a menţionat:
    „29. […] Astfel fiind, prezumţia instituită prin alineatul (3) al articolului 46 din Constituţie nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri de o persoană în mod ilicit, asupra acelor bunuri dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.
    30. Luând în considerare dispoziţiile articolului 46 alin.(4) din Constituţie, în conformitate cu care numai averea dobândită licit nu poate fi confiscată, Curtea consideră că legiuitorul este liber să instituie măsura confiscării în toate cazurile de dobândire ilicită de bunuri.”
    49. În acelaşi context, cu referire la caracterul licit sau ilicit al averii, în Hotărârea nr. 12 din 17 martie 1997, Curtea a statuat următoarele:
    „Conform articolului 46 din Constituţie, dreptul la proprietate privată aparţine persoanelor particulare (cetăţenilor în mod individual sau în comun) şi persoanelor juridice.
    Acelaşi articol din Constituţie stabileşte garanţiile juridice ale proprietăţii private.
    Privarea persoanei fizice sau juridice de proprietate, împotriva voinţei sale, se efectuează numai conform legii.
    Averea dobândită licit nu poate fi confiscată (art. 46 alin. (3) din Constituţie). O asemenea sancţiune poate fi aplicată faţă de proprietar în cazul în care bunurile erau destinate sau au fost utilizate pentru a săvârşi o infracţiune, contravenţie sau aceste bunuri au rezultat din infracţiuni şi contravenţii (art. 46 alin. (4) din Constituţie).
    Confiscarea reprezintă o sancţiune aplicată proprietarului pentru săvârşirea unei infracţiuni penale în conformitate cu normele Codului penal sau a unei contravenţii administrative. […] Dar în toate cazurile o asemenea confiscare se efectuează numai potrivit legii. Conform articolului 72 lit.n) din Constituţie, numai Parlamentul Republicii Moldova este în drept prin legi organice să reglementeze infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora.”
    50. Curtea reţine că prezumţia dobândirii licite a bunurilor este o aplicaţie a principiului prezumţiei nevinovăţiei, consacrat în Constituţia şi în actele infraconstituţionale ale Republicii Moldova, precum şi în instrumentele internaţionale în materia drepturilor omului. Potrivit art.21 din Constituţie: ”Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”.
    51. Curtea reiterează că articolul 21 din Constituţie garantează persoanei acuzate de un delict excluderea oricărei aparenţe de culpabilitate a acesteia până când vinovăţia sa nu va fi dovedită în mod legal.
    52. Curtea Europeană a menţionat frecvent în jurisprudenţa sa că prezumţia de nevinovăţie, garantată de articolul 6 § 2 al Convenţiei, este unul dintre elementele unui proces echitabil. Aceasta ar fi încălcată dacă o declaraţie a unui funcţionar public cu privire la o persoană acuzată de o infracţiune ar reflecta opinia că ea este vinovată înainte ca acest lucru să fie legal stabilit (cauza Popovici v. Moldova, Hotărârea din 27 noiembrie 2007).
    53. În această ordine de idei, Curtea subliniază că, potrivit principiilor de drept procesual penal, nimeni nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, sarcina probaţiunii revenind acuzării, iar situaţia de dubiu este interpretată în favoarea celui acuzat (in dubio pro reo).
    54. Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei nevinovăţiei, un principiu instituţional, reflectând  modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în dreptul procesual penal, se regăseşte în materia probaţiunii.
    - Confiscarea – instrument al combaterii criminalităţii organizate şi corupţiei
    55. În Hotărârea nr.4 din 22 aprilie 2013 Curtea Constituţională a subliniat:
    „[...] corupţia subminează democraţia şi statul de drept, conduce la încălcarea drepturilor omului, subminează economia şi erodează calitatea vieţii. Prin urmare, lupta împotriva corupţiei este parte integrantă a asigurării respectării statului de drept.
    [...] lupta împotriva corupţiei a fost declarat obiectiv naţional prin diverse angajamente internaţionale şi documente naţionale, precum Strategia naţională anticorupţie pe anii 2011-2015 (aprobată prin Hotărârea Parlamentului nr.154/2011) şi Planul de acţiuni pentru anii 2012-2013 pentru implementarea acesteia (aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr.12/2012), Strategia de reformă a sectorului justiţiei pentru anii 2011-2016 (aprobată prin Legea nr.231/2011) şi Planul de acţiuni pentru implementarea acesteia (aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr.6/2012), Legea nr.90/2008 privind prevenirea şi combaterea corupţiei, Strategia de consolidare instituţională a Centrului Naţional Anticorupţie (aprobată prin Hotărârea Parlamentului nr.232/2012).”
    56. Curtea reţine că, pentru a descuraja activităţile de criminalitate organizată, este esenţial ca infractorii să fie deposedaţi de produsele infracţiunii. În acest sens, confiscarea şi recuperarea activelor deţinute de infractori constituie un mod eficient în combaterea criminalităţii organizate.
    57. Confiscarea împiedică utilizarea averilor infractorilor ca sursă de finanţare pentru alte activităţi cu caracter infracţional, îndepărtând  pericolul de a corupe societatea.
    58. Curtea constată că necesitatea combaterii criminalităţii organizate se află şi în vizorul comunităţii internaţionale şi celei europene, care prin instrumentele sale legale a reglementat această măsură de siguranţă.
    59. Astfel, Convenţia privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 8 decembrie 1990, în vigoare pentru Republica Moldova din 1 septembrie 2002, instituie obligaţia statelor de a adopta măsuri legislative şi de altă natură, considerate necesare pentru a permite confiscarea instrumentelor şi a veniturilor provenite din activitatea infracţională sau a bunurilor, valoarea cărora corespunde acestor venituri.
    60. La 3 aprilie 2014 a fost adoptată Directiva 2014/42/UE privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, art. 5 alin. (1) al căreia stabileşte:
    (1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parţială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanţelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt şi a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanţă consideră că bunurile în cauză au fost obţinute din activităţi infracţionale.”
    61. În acelaşi context se înscrie şi Convenţia Consiliului Europei cu privire la spălarea banilor, căutarea, sechestrarea şi confiscarea sumelor obţinute din infracţiuni (ETS 141 ), care în art. 2 statuează:
    ”Fiecare parte adoptă măsuri legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a confisca instrumentele şi sumele sau proprietatea valoarea cărora corespunde cu aceste sume. [...]”
    62. În Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu, COM (2008)766, aceasta menţiona faptul că, pentru a descuraja activităţile de criminalitate organizată, este esenţial ca infractorii să fie deposedaţi de produsele infracţiunii. Confiscarea şi recuperarea activelor deţinute de infractori constituie un mod foarte eficient de a combate criminalitatea organizată, orientată în principal spre profit. Confiscarea împiedică utilizarea averilor infractorilor ca sursă de finanţare pentru alte activităţi cu caracter infracţional, îndepărtează pericolul de a compromite încrederea în sistemele financiare şi de a corupe societatea legitimă. Confiscarea are un caracter disuasiv, deoarece întăreşte principiul potrivit căruia „criminalitatea nu aduce venituri”.
    63. Curtea reţine că aspectele ce ţin de problematica confiscării bunurilor ca instrument de combatere a criminalităţii a generat o jurisprudenţă abundentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea Europeană a examinat un spectru vast de cauze privind confiscarea, diferenţiind între confiscarea bunurilor care au constituit obiect al infracţiunii (objectum sceleris) în urma condamnării acuzaţilor (Agosi v. Marea Britanie, hotărîrea din 24 octombrie 1986); confiscarea bunurilor care au constituit instrumentul infracţiunii (instrumentum sceleris) după condamnarea acuzaţilor (C.M. v. Franţa, decizia din 26 iunie 2001) sau confiscarea bunurilor aflate în posesia terţilor după condamnarea acuzaţilor (Air Canada v. Marea Britanie, hotărîrea din 5 mai 1995). În acelaşi timp, referitor la veniturile provenite dintr-o activitate criminală (productum sceleris), Curtea Europeană a examinat confiscarea care a urmat după condamnarea reclamantului (a se vedea Phillips v.Marea Britanie, menţionată supra), precum şi cauze în care confiscarea a fost dispusă independent de existenţa unei proceduri penale, pentru că patrimoniul reclamanţilor era prezumat ca fiind de origine ilicită (a se vedea Riela şi alţii v. Italia, decizia din 4 septembrie 2001; Arcuri şi alţii v. Italia, decizia din 5 iulie 2001; Raimondo v. Italia, hotărîrea din 22 februarie 1994) sau ca fiind utilizate pentru activităţi ilicite (Butler v. Marea Britanie, decizia din 27 iunie 2002).
    64. Curtea Europeană în cauza Raimondo vs. Italia a reţinut: „În reglementarea confiscării extinse este important a se determina nişte criterii clare care să descrie cu suficientă precizie situaţiile de aplicabilitate. În context, „măsurile de prevenire nu pot fi adoptate în baza unei simple suspiciuni şi nu se justifică decât dacă ele se bazează pe stabilirea şi evaluarea obiectivă a faptelor care ies în evidenţă ca urmare a  comportamentului şi stilului de viaţă al persoanei. [...] Destinat să blocheze astfel de mişcări ale capitalurilor suspecte, confiscarea constituie o armă eficientă şi necesară pentru combaterea acestui flagel. Ea apare, deci, proporţională obiectivului cercetat, cu atât mai mult cu cât ea nu comportă în realitate nici o restricţie adiţională în raport cu sechestrarea. În fine, caracterul preventiv al confiscării justifică aplicarea sa imediată şi necondiţionată în pofida oricărui recurs.” (Hotărârea din 22 februarie 1994, §30).
    3.1.2. Aplicarea principiilor enunţate în prezenta cauză
    65. În contextul normelor constituţionale enunţate mai sus, Curtea reţine că măsura confiscării este reglementată constituţional doar în cazul săvârşirii unor infracţiuni sau contravenţii, adică în situaţii constatate, în condiţiile legii, ca reprezentând fapte cu un anumit grad de pericol social.
    66. Examinând legislaţia penală, Curtea constată că suplimentar măsurii de siguranţă „confiscarea specială” (art. 106 din Codul penal), prin Legea nr. 326 din 23 decembrie 2013, Codul penal a fost completat cu art. 1061, prin care a fost instituită „confiscarea extinsă”.
    67. Curtea menţionează că în timp ce confiscarea specială constă în trecerea, forţată şi gratuită, în proprietatea statului a bunurilor (inclusiv a valorilor valutare) utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni, atunci confiscării extinse sunt supuse şi alte bunuri, care, deşi nu au fost utilizate la săvârşirea infracţiunilor, însă provenienţa acestora rezultă din activităţi infracţionale.
    68. Curtea menţionează că, potrivit reglementărilor legale, confiscarea extinsă se aplică doar în raport cu persoana condamnată pentru comiterea infracţiunilor prevăzute la articolele 158, 165, 206, 208¹, 208², 217–217⁴, 218–220, 236–240, 243, 248–253, 256, 260³, 260⁴, 279, 280, 283, 284, 290, 292, 302, 324–329, 330², 332–335¹ din Codul penal şi dacă fapta a fost comisă din interes material.
    69. Curtea reţine că dispoziţiile contestate vin să stabilească măsura confiscării extinse în cazul condamnării pentru comiterea unor categorii de infracţiuni care au caracter grav, prezentând un pericol social sporit şi a căror săvârşire permite acumularea unor bunuri a căror valoare depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute licit.
    70. Curtea observă că, potrivit art. 106¹ alin. (2) din Codul penal, confiscarea extinsă se dispune dacă sînt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată timp de 5 ani înainte şi după săvârşirea infracţiunii, până la data adoptării sentinţei, depăşeşte substanţial veniturile dobândite licit de aceasta; b) instanţa de judecată constată, în baza probelor prezentate în dosar, că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1).
    71. Curtea constată că, potrivit prevederilor enunţate, provenienţa infracţională a bunurilor urmează a fi constatată de instanţa de judecată în baza probelor prezentate.
    72. În ceea ce priveşte aprecierea probelor, Comisia de la Veneţia în Avizul intermediar la proiectul de lege privind confiscarea în favoarea statului a bunurilor obţinute ilegal pentru Bulgaria, adoptat în cadrul celei de a 82 -a sesiuni plenare (Veneţia, 12-13 martie 2010), a menţionat:
    „75. Este important ca legiuitorul să precizeze nivelul probelor care trebuie respectat de către autorităţi pentru a obţine confiscarea bunurilor, în scopul de a evita ca această confiscare să fie echivalentă unei ingerinţe nejustificate faţă de interesat, a dreptului său la folosirea bunurilor sau atingerii la procesul echitabil sau a dreptului său la egalitate de tratament. Această precizare este de altfel sursă de uniformizare, asigură securitatea şi previzibilitatea juridică, fiind o garanţie că dispoziţiile care reglementează procedura confiscării emană de la corpul legislativ, şi nu de la puterea judiciară, ceea ce în mod particular, este indispensabil în statele unde justiţia este mai puţin obişnuită cu proceduri de confiscare şi ameninţată de corupţie.”
    73. Cu referire la posibilitatea confiscării bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de o persoană terţă unui membru de familie, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deţine controlul sau altor persoane care ştiau ori trebuiau să ştie despre dobândirea ilicită a bunurilor, Curtea menţionează că, potrivit art.5 alin. (24) al Directivei 2014/42/UE:
    „(24) […] O astfel de confiscare ar trebui să fie posibilă cel puţin în cazurile în care terţii ştiau sau ar fi trebuit să ştie că scopul transferului sau al achiziţionării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt şi circumstanţe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piaţă a bunurilor. Normele privind confiscarea aplicată terţilor ar trebui să privească atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. În orice caz, nu ar trebui să se aducă atingere drepturilor terţilor de bună credinţă.”
    74. Curtea conchide că norma contestată nu reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate privată, conform art. 46 din Constituţie, şi nu afectează principiul prezumţiei nevinovăţiei, ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil, în măsura în care prezumţia dobândirii licite a bunurilor este răsturnată prin probe de organele statului.
    75. Cu referire la modul de punere în aplicare a normei examinate, Curtea reţine că, potrivit articolului 106¹ alin (2) lit a)  din Codul Penal, confiscarea extinsă se dispune dacă valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată timp de 5 ani înainte şi după săvârşirea infracţiunii, până la data adoptării sentinţei, depăşeşte substanţial veniturile dobândite licit de aceasta.
    76. Stabilirea termenului de 5 ani are drept scop evitarea abuzurilor şi divergenţelor de interpretare a perioadei pe care instanţele judecătoreşti urmează să o ia în consideraţie pentru a stabili existenţa unei disproporţii între valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată şi veniturile licite obţinute de către aceasta.
    77. Totodată, Curtea reţine că Legea nr. 326 din 23 decembrie 2013, prin care a fost reglementată instituţia confiscării extinse a averii, a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova la 25 februarie 2014, data intrării în vigoare.
    78. Curtea menţionează că, potrivit articolului 22 din Constituţie, nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos. Acest principiu derivă din cel al legalităţii, care reprezintă o caracteristică a statului de drept.
    79. În acest context, Curtea subliniază că în materie penală se aplică principiul lex retro not agit, potrivit căruia legea nu are putere retroactivă, şi principiul mitior lex, principiu, potrivit căruia în cazul situaţiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă.
    80. Reglementări privind efectul retroactiv al legii penale conţine art. 10 din Codul penal, potrivit căruia:
    „(1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.
    (2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv.”
    81. În Hotărârea nr. 14 din 27 mai 2014, Curtea a menţionat:
    „53. […] sensul art. 22 din Constituţie în coroborare cu art.10 din Codul penal, neretroactivitatea legii penale vizează orice circumstanţă care duce la înrăutăţirea situaţiei persoanei, fără a se limita doar la mărimea şi categoria pedepsei aplicate […]”
    82. Într-o speţă identică celei examinate, Curtea Constituţională a României a menţionat că „norma penală privind confiscarea extinsă a bunurilor nu poate retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată” (Decizia nr. 356/2014).
    83. Respectiv, Curtea subliniază că prevederile art. 106¹ din Codul penal nu pot fi aplicate retroactiv cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea acestora în vigoare. Dispunerea măsurii confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a legii ar duce la încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii. Astfel, având la bază principiul neretroactivităţii legii penale, pot fi confiscate doar bunurile dobândite după intrarea în vigoare a legii (25 februarie 2014).
    84. Concluzionând cele menţionate, Curtea reţine că reglementarea de către legiuitor în legislaţia penală a măsurii speciale ”confiscarea extinsă” a bunurilor provenite din activităţi infracţionale nu constituie o încălcare a normelor constituţionale.
    3.2. Cu referire la componenţa de infracţiune – îmbogăţirea ilicită
    3.2.1. Principii generale
    85. Curtea menţionează că, în conformitate cu prevederile articolelor 60 şi 66 din Constituţie, adoptarea legilor constituie prerogativa exclusivă a Parlamentului.
    86. În virtutea art. 72 alin. (3) lit. n) din Constituţie, reglementarea infracţiunilor, pedepselor şi a regimului de executare a acestora ţine de competenţa legislativului care, în considerarea unor împrejurări specifice, poate adopta măsuri legislative adecvate în spiritul principiilor constituţionale.
    87. Legiuitorul are dreptul de apreciere a situaţiilor ce necesită a fi reglementate prin norme legale. Acest drept semnifică posibilitatea de a decide asupra oportunităţii la adoptarea actului legislativ în conformitate cu politica penală promovată în interesul general.
    88. Totodată, orice reglementare urmează a fi în limitele principiilor statuate în sistemul de drept în vigoare şi să se subscrie principiului preeminenţei dreptului.
    89. Preeminenţa dreptului se asigură prin întreg sistemul de drept, inclusiv prin normele penale, acestea caracterizându-se prin anumite trăsături proprii, distinctive în raport cu alte categorii de norme, ce se diferenţiază între ele prin caracterul şi structura lor, prin sfera de incidenţă.
    90. În Raportul Comisiei de la Veneţia privind preeminenţa dreptului (adoptat la cea de-a 86-a sesiune plenară, 25-26 martie 2011) s-a stabilit:
     „47. Parlamentul nu poate deroga de la drepturile fundamentale adoptând texte ambigue de legi. Cetăţenii trebuie să se bucure de o protecţie juridică esenţială în faţa statului şi instituţiilor sale.”
    91. Curtea reţine că incriminarea faptelor în legile penale, stabilirea pedepsei pentru ele, precum şi alte reglementări, se întemeiază pe raţiuni de politică penală. Astfel, legea penală constituie un ansamblu de reguli juridice, formulate într-o manieră clară, concisă şi precisă.
    92. Totodată, Curtea menţionează că, potrivit articolului 23 din Constituţie, statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle, făcând accesibile în acest sens toate legile.
    93. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a menţionat că persoana este în drept să cunoască, în termeni foarte clari, ce acte şi omisiuni sunt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală (cauza Kokkinakis vs. Grecia din 25 mai 1993). Atunci când un act este privit ca infracţiune, judecătorul poate să precizeze elementele constitutive ale infracţiunii, dar nu să le modifice, în detrimentul acuzatului, iar modul în care el va defini aceste elemente constitutive trebuie să fie previzibil pentru orice persoană consultată de un specialist (cauza  X. vs. Regatul Unit din 7 mai 1982).
    94. De asemenea, în cauza E.K. vs. Turcia din 7 februarie 2002, Curtea Europeană reafirmă cerinţele previzibilităţii legii penale şi formulării suficient de clare: „Această condiţie se consideră îndeplinită atunci când justiţiabilul, citind textul dispoziţiei pertinente şi, în caz de necesitate, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţele judecătoreşti, poate să ştie pentru ce acţiuni şi inacţiuni poate fi supus răspunderii penale (§51)”.
    95. Astfel, în materie penală, preeminenţa dreptului generează  asigurarea principiilor legalităţii infracţiunilor şi pedepselor; inadmisibilităţii aplicării extensive a legii penale, în detrimentul persoanei, în special, prin analogie; neretroactivitatea legii penale, cu excepţia legii penale mai favorabile.
    3.2.2. Reglementările internaţionale şi practica altor state
    96. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003 şi semnată de Republica Moldova la 28 septembrie 2004, în art. 20 statuează:
    „Sub rezerva Constituţiei sale şi a principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, îmbogăţirii ilicite, adică o mărire substanţială a patrimoniului unui agent public pe care acesta n-o poate justifica rezonabil în raport cu veniturile sale legitime.”
    97. Practica altor state demonstrează că nu există o uniformitate în atribuirea caracterului de infracţiune îmbogăţirii ilicite.
    98. În prezent mai multe state tratează îmbogăţirea ilicită ca o infracţiune. La nivel european componenţa de infracţiune ”îmbogăţirea ilicită” se regăseşte în Franţa, Lituania, Ucraina.
    99. Astfel, în timp ce Codul penal al Franţei incriminează ”nejustificarea resurselor corespunzătoare nivelului de trai sau nejustificarea originii bunului deţinut”, iar Ucraina ”obţinerea de către un funcţionar a unui beneficiu ilegal în proporţii substanţiale”, atunci legislaţia penală a Lituaniei indică nemijlocit în componenţa de infracţiune ”mărimea sumei” valorii bunurilor a cărei depăşire, dacă nu poate fi justificată, constituie infracţiune.
    100. Infracţiunea de îmbogăţire ilicită sau de “avere nejustificată,” cum este denumită în unele state, constituie un instrument legal de luptă împotriva actelor de corupţie comise de persoane care deţin puterea.
    101. În România, într-o decizie din 29 martie 2007, Curtea Constituţională a analizat constituţionalitatea sistemului de control al averilor demnitarilor, funcţionarilor publici şi magistraţilor, în raport cu norma articolului 44 alin.(8) din Constituţie, care, la fel ca şi art.46 alin.(3) din Constituţia Republicii Moldova, instituie prezumţia dobândirii licite a averii. Curtea a adoptat opinia conform căreia, în cazul în care se constată “diferenţe vădite între averea declarată la data învestirii sau numirii şi averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei şi există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite, prezumţia în cauză încetează să opereze pentru a permite declanşarea controlului averii”.
    3.2.3.  Aplicarea principiilor enunţate în prezenta cauză
    102. Curtea reiterează că, prin prisma articolelor 60 alin.(1) şi 72 alin.(3) lit.n) din Constituţie, legiuitorul dispune de plenitudinea aprecierii situaţiilor ce necesită a fi reglementate prin norme legale. Acest drept semnifică posibilitatea de a decide asupra oportunităţii la adoptarea actului legislativ reieşind din politica penală promovată în interesul general.
    103. Astfel, în vederea implementării actelor internaţionale enumerate supra, care constituie instrumentele importante de prevenire şi combatere a corupţiei, şi drept urmare a realizării acţiunilor prevăzute de Strategia de reformă a sectorului justiţiei pentru anii 2011-2016, legiuitorul, în limitele competenţelor ce-i revin, a adoptat Legea nr. 326 din 23 decembrie 2013, prin care Codul penal a fost completat cu o nouă componenţă de infracţiune ”Îmbogăţirea ilicită” (art. 3302), potrivit căreia:
    „(1) Deţinerea de către o persoană cu funcţie de răspundere sau de către o persoană publică, personal sau prin intermediul unor terţi, a bunurilor în cazul în care valoarea acestora depăşeşte substanţial mijloacele dobândite şi s-a constatat, în baza probelor, că acestea nu aveau cum să fie obţinute licit
    se pedepseşte cu amendă în mărime de la 6000 la 8000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 10 la 15 ani.
    (2) Aceleaşi acţiuni săvârşite de o persoană cu funcţie de demnitate publică se pedepsesc cu amendă în mărime de la 8000 la 10000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 7 la 15 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 10 la 15 ani.”
    104. Curtea menţionează că, potrivit celor expuse mai sus, prezumţia caracterului licit al dobândirii averii constituie o garanţie constituţională a dreptului la proprietatea privată.
    105. Totodată, Curtea reţine că garanţiile instituite prin normele constituţionale nu împiedică autorităţile statului să lupte împotriva criminalităţii organizate şi corupţiei, utilizând mijloacele legale şi  respectând principiile constituţionale.
    106. În Hotărârea nr. 21 din 20 octombrie 2011, Curtea a subliniat că prezumţia instituită prin art. 46 alin. (3) din Constituţie nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii.
    107. În acelaşi timp, Curtea reiterează concluziile sale potrivit cărora, sarcina probei îmbogăţirii ilicite se atribuie exclusiv organelor statului.
    108. Astfel, Curtea constată că norma  art. 320/2 din Codul penal nu cere funcţionarului public să „explice rezonabil” averea sa în raport cu veniturile sale. Potrivit reglementărilor vizate, nu doar discrepanţa dintre valoarea averii şi mijloacele dobândite legal duce la condamnarea funcţionarului public. Textul „a fost stabilit în baza probelor că aceste bunuri nu ar fi putut fi obţinute în mod legal” indică asupra faptului că sunt necesare dovezi suplimentare, prezentate în modul stabilit de lege de către autorităţile statului, care urmează să demonstreze caracterul ilicit al averii.
    109. Cu referire la modul de punere în aplicare a normei examinate, Curtea reţine că, având în vedere raţionamentele expuse la § 78-82 ale prezentei hotărâri, prevederile 330² din Codul penal nu pot fi aplicate retroactiv cu privire la bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a prevederilor în cauză.
    110. Luând în considerare cele expuse, prevederile contestate nu depăşesc cadrul constituţional şi îşi găsesc temeiul în interesele securităţii statului şi combaterii corupţiei.
    111. Totodată, examinând componenţa de infracţiune, Curtea a constatat unele neclarităţi în textul acesteia, care pot crea deficienţe în aplicare.
    112. În acest sens, Curtea menţionează că deficienţele componenţei de infracţiune ”Îmbogăţirea ilicită”, prevăzute de art. 330² din Codul penal, urmează a fi înlăturate de către legislativ, fapt pentru care consideră necesară emiterea unei adrese Parlamentului.
    În temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 60, 61, 62 lit.a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională
    1. Se respinge ca nefondată sesizarea dlui Tudor Lazăr pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală privind confiscarea extinsă şi îmbogăţirea ilicită.
    2. Se recunosc constituţionale articolele 98 alin.(2) litera e), 106¹ şi 330² din Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002.
    3. Se recunosc constituţionale:
    - sintagma „ sau confiscare extinsă” din articolele 202 alineatele (1), (3) şi (3¹) şi 203 alineatul (2);
    - sintagma „sau confiscării extinse” din articolul 202 alineatul (3²) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003.
    4. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE                 Alexandru TĂNASE

    Nr. 6. Chişinău, 16 aprilie 2015.

    PCC-01/60a                                     Chişinău, 16 aprilie 2015


    La 16 aprilie 2015, prin Hotărârea nr. 6, Curtea Constituţională a recunoscut constituţionale prevederile din Codul penal şi Codul de procedură penală referitoare la măsura de siguranţă – confiscarea extinsă - şi la componenţa de infracţiune – îmbogăţirea ilicită.
    Totodată, Curtea a subliniat că incriminarea faptelor în legile penale, stabilirea pedepsei pentru ele, precum şi alte reglementări se întemeiază pe raţiuni de politică penală. Legea penală constituie un ansamblu de reguli juridice, care urmează a fi formulate într-o manieră clară, concisă şi precisă.
    Examinând prevederile articolului 330² din Codul penal al Republicii Moldova, Curtea constată că redacţia acestui articol poate determina unele deficienţe de aplicabilitate.
    Curtea menţionează că, potrivit normei penale, constituie infracţiune ”îmbogăţirea ilicită”, deţinerea de către o persoană cu funcţie de răspundere sau de către o persoană publică, personal sau prin intermediul unor terţi, a bunurilor în cazul în care valoarea acestora depăşeşte substanţial mijloacele dobândite şi s-a constatat, în baza probelor, că acestea nu aveau cum să fie obţinute licit.
    Curtea observă că în articolul 330² din Codul penal legiuitorul a utilizat noţiunea de ”valoare care depăşeşte substanţial mijloacele dobândite”. În acelaşi timp, Curtea constată că legiuitorul în legea penală a reglementat noţiunea de proporţii deosebit de mari, proporţii mari, daune considerabile şi daune esenţiale (art.126 CP), indicând mărimea acestora. Astfel, estimarea bunurilor ca fiind de o valoare care „depăşeşte substanţial” mijloacele dobândite de către subiectul infracţiunii, în lipsa unei cuantificări a proporţiei, rămâne a fi vagă.
    Având în vedere cele elucidate mai sus, Curtea menţionează că deficienţele componenţei de infracţiune ”îmbogăţirea ilicită”, cuprinsă la articolul 330² din Codul penal, urmează a fi înlăturate de către legislativ.
Curtea solicită Parlamentului să examineze, în conformitate cu prevederile articolului 28¹ din Legea cu privire la Curtea Constituţională, prezenta adresă şi să-i fie comunicate rezultatele examinării acesteia în termenele prevăzute de lege.

    PREȘEDINTE                            Alexandru TĂNASE