În numele Republicii Moldova,
    Curtea Constituţională, statuând în componenţa:
    Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte, judecător-raportor,
    Dl Dumitru PULBERE,
    Dl Victor PUŞCAŞ,
    Dl Petru RAILEAN,
    Dna Elena SAFALERU,
    Dna Valeria ŞTERBEŢ,  judecători,
    cu participarea dnei Ludmila Chihai, grefier,
    Având în vedere sesizarea depusă la 2 august 2012,
    înregistrată la aceeaşi dată,
    Examinând sesizarea în şedinţă plenară publică,
    Având în vedere actele şi lucrările dosarului,
    Pronunţă următoarea decizie:
    1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 2 august 2012, în temeiul articolelor 25 lit. i) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.1) lit. i) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de avocatul parlamentar, dl Anatolie Munteanu, pentru controlul constituţionalităţii articolului 52 alin. (6) din Legea nr. 10-XVI din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, care stabileşte condiţia vaccinării profilactice sistematice a copiilor pentru admiterea în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere.
    2. Autorul sesizării a pretins, în special, că norma contestată aduce atingere dreptului la integritate fizică, dreptului copiilor la instruire şi libertăţii de conştiinţă, fiind astfel contrară  prevederilor articolelor 1 alin.(3), 4, 7, 15, 16, 35 alin. (1) şi alin. (9), 54 din Constituţie.
    3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 4 octombrie 2012 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.
    4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile scrise ale Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Ministerului Educaţiei şi Ministerului Sănătăţii.
    5. La şedinţa plenară publică a Curţii autorul sesizării a participat personal. Parlamentul a fost reprezentat de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de dl Ion Bahnarel, director general al Centrului Naţional de Sănătate Publică.
    LEGISLAŢIA PERTINENTĂ
    6. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O. nr. 1/1, 1994) sunt următoarele:
    „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica     Moldova este parte.
    (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica  Moldova  este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.”
    „(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului.
    (2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.”
    „(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.”
    „Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată.”
    „(1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să  se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.”
    „(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare.
    […]
    (9) Dreptul prioritar de a alege sfera de instruire a copiilor revine părinţilor.”
    „(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
    (2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.
    (3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24.
    (4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”
    7. Prevederile relevante ale Legii nr. 10-XVI din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice (M.O., nr. 67/183, 2009) sunt următoarele:
    „(1) Prezenta lege reglementează organizarea supravegherii de stat a sănătăţii publice, stabilind cerinţe generale de sănătate publică, drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice şi juridice şi modul de organizare a sistemului de supraveghere de stat a sănătăţii publice.
    (2) Scopul prezentei legi este asigurarea condiţiilor optime pentru realizarea maximă a potenţialului de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieţi prin efortul organizat al societăţii în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, protejării şi promovării sănătăţii populaţiei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii.”
    „(1) Prevenirea şi controlul bolilor transmisibile se efectuează prin următoarele acţiuni complexe de sănătate publică:
    1) prevenirea răspândirii internaţionale a bolilor;
    2) supravegherea epidemiologică;
    3) organizarea măsurilor de răspuns la urgenţele de sănătate publică;
    4) efectuarea vaccinărilor profilactice;
    5) implementarea programelor de prevenire şi control al bolilor;
    6) asigurarea populaţiei cu produse şi servicii sigure pentru sănătatea umană;
    7) siguranţa şi securitatea activităţilor ce implică utilizarea agenţilor biologici;
    8) igiena personală şi promovarea unui mod de viaţă sănătos;
    9) igiena şi salubrizarea localităţilor.
    (2) Lista bolilor transmisibile supuse înregistrării şi notificării se aprobă de Ministerul Sănătăţii. […]”
    „(1) Vaccinarea profilactică a populaţiei împotriva bolilor infecţioase include vaccinări profilactice sistematice, vaccinări conform indicaţiilor epidemiologice şi vaccinări recomandate.
    (2) Vaccinarea profilactică sistematică a populaţiei este garantată şi asigurată de stat la vârstele şi pentru grupurile de populaţie stabilite în Programul naţional de imunizări.
    (3) Lista bolilor infecţioase contra cărora se aplică vaccinarea profilactică sistematică şi lista grupurilor de risc se aprobă de Ministerul Sănătăţii.
    (4) Condiţiile, indicaţiile şi modul de organizare a vaccinărilor conform indicaţiilor epidemiologice sunt stabilite de către Ministerul Sănătăţii.
    (5) Modul de organizare a vaccinărilor recomandate este stabilit de către Ministerul Sănătăţii.
    (6) Admiterea copiilor în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere este condiţionată de faptul vaccinării lor profilactice sistematice.”
    8. Prevederile relevante ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997, M.O. nr.54-55/502, 1997), în continuare – „Convenţia Europeană”, sunt următoarele:
    „Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice.”
    9. Prevederile relevante ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, adoptată la New York la 10 decembrie 1948, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea nr.217-XII din 28 iulie 1990 (Veştile nr.8/233, 1990), sunt următoarele:
    „1. Orice persoană are dreptul la educaţie. Educaţia trebuie să fie gratuită, cel puţin în ce priveşte învăţământul elementar şi de bază. Învăţământul elementar este obligatoriu. Învăţământul tehnic şi profesional trebuie să fie accesibil tuturor; accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor pe baza deplinei egalităţi în funcţie de merit.
    2. Educaţia trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale. Ea trebuie să stimuleze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate popoarele şi între toate grupurile rasiale sau religioase, precum şi dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.
    3. Părinţii au, cu prioritate, dreptul să aleagă felul educaţiei care urmează să fie dată copiilor lor.”
    10. Prevederile relevante ale Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din 16 decembrie 1966, adoptat la New York la 16 decembrie 1966 şi ratificat de Republica Moldova prin Hotărârea nr.217-XII din 28 iulie 1990 (Veştile nr.8/233, 1990), sunt următoarele:
    „Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în ce priveşte folosinţa drepturilor asigurate de către stat în conformitate cu prezentul Pact, statul nu poate supune aceste drepturi decât la limitările stabilite de lege, numai în măsura compatibilă cu natura acestor drepturi şi exclusiv în vederea promovării bunăstării generale într-o societate democratică.”
    „1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educaţie. Ele sunt de acord că educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale şi să întărească respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Pe lângă aceasta, ele sunt de acord că prin educaţie orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă, că educaţia trebuie să favorizeze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi toate grupurile rasiale, etnice sau religioase şi să încurajeze dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.
    2. Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept:
a) învăţământul primar trebuie să fie obligatoriu şi accesibil tuturor în mod gratuit;
    [...]
    3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituţii de învăţământ altele decât cele ale autorităţilor publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie sau aproba statul în materie de educaţie şi de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri. [...]”
    ÎN DREPT
    11. La 3 februarie 2009 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr.10-XVI privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, care reglementează organizarea supravegherii de stat a sănătăţii publice, stabilind cerinţele generale de sănătate publică, drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice şi juridice şi modul de organizare a sistemului de supraveghere de stat a sănătăţii publice.
    12. Această lege are drept obiectiv asigurarea condiţiilor optime pentru realizarea maximă a potenţialului de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieţi prin efortul organizat al societăţii în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, protejării şi promovării sănătăţii populaţiei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii.
    13. Articolul 51 alin.(1) din lege prevede mai multe acţiuni complexe de sănătate publică îndreptate spre prevenirea şi controlul bolilor transmisibile, printre acestea fiind menţionată şi efectuarea vaccinărilor profilactice.
    14. Potrivit articolului 52 alin.(6) din lege, contestat în prezenta cauză: „Admiterea copiilor în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere este condiţionată de faptul vaccinării lor profilactice sistematice.”
    15. Autorul sesizării consideră că prin norma articolului 52 alin. (6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice are loc limitarea accesului copiilor la instruire, discriminarea copiilor în funcţie de vaccinare/nevaccinare, precum şi limitarea dreptului părinţilor de a lua decizii privind sănătatea copiilor lor, inclusiv contrar convingerilor lor religioase şi filozofice.
    16. Curtea reţine că prerogativa, cu care a fost învestită prin art.135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, privind controlul constituţionalităţii legilor presupune stabilirea corelaţiei dintre prevederile actelor legislative contestate şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia.
    17. Pentru examinarea plângerilor care au fost prezentate în faţa Curţii, Curtea are din start sarcina de a identifica în ce măsură unul sau alt articol din Constituţie poate conţine dispoziţii referitoare la drepturile şi libertăţile copiilor în ceea ce priveşte educaţia lor sau la cele ale părinţilor în ceea ce priveşte sănătatea copiilor lor, în special referitor la vaccinare.
    18. Curtea constată că, sesizarea scrisă conţine argumente şi concluzii referitoare la încălcarea mai multor articole din Constituţie, care nu sunt indicate expres. Pe de altă parte, autorul sesizării, deşi a invocat conţinutul material al normelor Constituţiei, în unele cazuri a făcut referire doar la articolele Convenţiei Europene, deşi există norme corespondente în Constituţie. Prin urmare, Curtea va examina problemele abordate în sesizare prin raportare la normele Constituţiei, operând, în acelaşi timp, cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi jurisprudenţa Curţii Europene.
    19. În acest context, Curtea relevă că sesizarea în cauză reflectă patru problematici mai mult sau mai puţin conexe: 1) obligativitatea vaccinării – dreptul la integritate fizică;
    2) condiţionarea accesului în instituţiile şcolare de vaccinarea obligatorie – dreptul la educaţie; 3) discriminarea copiilor nevaccinaţi privind accesul în instituţiile educaţionale şi de recreere; 4) ignorarea convingerilor religioase şi filozofice ale părinţilor prin impunerea vaccinării copiilor – libertatea de conştiinţă.
    20. Deşi prevederile Constituţiei necesită a fi luate în considerare ca un tot întreg, Curtea constată că decizia care urmează a fi luată depinde în esenţă de conţinutul şi domeniul de aplicare a trei articole  – 24, 31 şi 35 – din Constituţie.
    21. Curtea reţine că, ţinând cont de ansamblul pretenţiilor şi argumentelor enunţate de autorul sesizării, chiar dacă el nu face referinţă expres la normele constituţionale în acest sens, adiţional articolelor invocate, problemele abordate au tangenţă cu dreptul la integritate fizică, garantat de articolul 24 din Constituţie, în partea ce ţine de abordarea principială a constituţionalităţii obligaţiei vaccinării populaţiei, aceasta presupunând o intervenţie asupra corpului uman indiferent de voinţa persoanei. Apoi, Curtea va examina dacă o abordare şi o concluzie distinctă se impune în cazul copiilor, precum şi în ce măsură este constituţională limitarea autorităţii parentale în acest sens. În consecinţă, Curtea va examina, în primul rând, sesizarea în temeiul articolelor 24 şi 28 din Constituţie, care garantează dreptul la integritatea persoanei şi dreptul la viaţa privată şi de familie.
    22. În al doilea rând, Curtea va examina prevederile contestate sub raportul articolului 35 din Constituţie, care conţine dispoziţii exprese referitoare la dreptul la educaţie. În acest context, Curtea reţine că sintagma „colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere”, cuprinsă în norma contestată, excedează sferei instituţiilor de învăţământ, în sensul învăţământului obligatoriu garantat de stat. Prin urmare, raţionamentul Curţii privind respectarea dreptului la educaţie urmează a fi circumscris acestora din urmă.
    23. În aceeaşi ordine de idei, pretenţia autorului sesizării privind ignorarea convingerilor religioase şi filozofice ţine de libertatea de conştiinţă, garantată de articolul 31 din Constituţie.
    24. Curtea reţine că articolele 1, 4, 7 din Constituţie reprezintă substanţa oricăror proceduri de control al constituţionalităţii actelor legislative şi nu au o semnificaţie autonomă.
    25. De asemenea, articolele 16 şi 54 completează celelalte dispoziţii substanţiale ale Constituţiei. Ele nu au semnificaţie autonomă, deoarece se aplică prin raportare la un drept fundamental garantat de Constituţie.
    26. În cadrul deliberărilor, opiniile judecătorilor Curţii s-au împărţit, trei judecători  au votat pentru constituţionalitatea normei contestate, iar alţi trei judecători au optat pentru neconstituţionalitatea normei, invocînd argumentele care urmează.
    1. Opinia judecătorilor Alexandru Tănase, Valeria Şterbeţ şi Petru Railean
    27. Aceşti trei judecători, care au votat pentru constituţionalitatea normei, au examinat obiectul sesizării în raport cu articolul 24 separat şi combinat cu articolele 28 şi 54 din Constituţie – în partea ce ţine de obligativitatea vaccinării populaţiei, în general, şi a copiilor, în particular; articolul 35 separat şi combinat cu articolele 16 şi 54 din Constituţie – în partea ce ţine de condiţionarea accesului în instituţiile şcolare de vaccinarea obligatorie şi discriminarea copiilor nevaccinaţi; articolul 31 din Constituţie combinat cu articolul 54 din Constituţie – în partea ce ţine de ignorarea convingerilor religioase şi filozofice ale părinţilor prin impunerea vaccinării copiilor.
    28. În opinia autorului sesizării, prevederile articolului 52 alin. (6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, supuse controlului constituţionalităţii, încalcă articolul 24 din Constituţie, potrivit căruia:
    „(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.”
    29. De asemenea, în viziunea autorului sesizării, prevederile contestate încalcă articolul 28 din Constituţie, potrivit căruia:
    „Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată.”
    30. În coraport cu normele contestate, autorul sesizării consideră că acestor drepturi li se aduc restrângeri nejustificate, contrar dispoziţiilor articolului 54 din Constituţie.
    A. Argumentele autorului sesizării
    31. Potrivit autorului sesizării, noţiunea de „viaţă privată” cuprinde, în primul rând, integritatea fizică şi morală a persoanei. Astfel, statului îi revine obligaţia pozitivă de a adopta măsuri legislative de natură a asigura respectarea integrităţii fizice a persoanelor supuse unor intervenţii medicale, spre a nu le expune unor consecinţe grave ce ar putea rezulta din acestea.
    32. În acelaşi sens, statului îi revine obligaţia de a asigura respectarea vieţii private a copilului minor.
    33. Întrucît corpul unei persoane reprezintă aspectul cel mai intim al vieţii private, iar o intervenţie medicală forţată, chiar minoră, constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţa privată, la efectuarea unei intervenţii medicale o importanţă deosebită îl are acordul pacientului, exprimat benevol, în baza informaţiilor multilaterale şi exhaustive primite de la medic.
    34. În viziunea autorului sesizării, cadrul normativ naţional prevede suficiente pârghii pentru a asigura menţinerea sănătăţii populaţiei.
    35. În context, autorul sesizării consideră că responsabilitatea nemijlocită pentru sănătatea copilului le revine, în primul rând, părinţilor sau altor reprezentanţi legali ai acestuia.
    B. Argumentele autorităţilor
    36. În opinia prezentată de Preşedintele Republicii Moldova se menţionează că obligaţiile statului în raport cu individul includ protecţia sănătăţii acestuia, care este un drept fundamental al omului, garantat de Constituţie.
    37. În viziunea Preşedintelui Republicii Moldova, asigurarea sănătăţii fiinţei umane include, printre altele, prevenirea maladiilor infecţioase, cea mai eficientă metodă în acest sens fiind imunizarea sistematică a copiilor, deoarece facilitează reducerea semnificativă a morbidităţii prin maladii infecţioase, prevenite prin vaccinuri, precum şi a invalidităţii cauzate de aceste maladii.
    38. Potrivit Parlamentului şi Ministerului Sănătăţii, vaccinarea profilactică sistematică a populaţiei constituie o măsură luată pentru a asigura securitatea sănătăţii populaţiei şi pentru a preveni răspândirea bolilor infecţioase, ţinând cont de faptul că bolile transmisibile au proprietatea de a se răspândi larg în rândurile populaţiei, aducând enorme prejudicii sociale, cheltuieli de resurse materiale, financiare şi umane, care depăşesc de mii de ori resursele necesare pentru executarea măsurilor de prevenire.
    39. În acelaşi timp, în viziunea celor două instituţii, prevenirea prin vaccinări a bolilor transmisibile reprezintă cea mai eficientă investiţie în sănătatea publică şi contribuie la consolidarea socio-economică a familiei şi a societăţii, deoarece prin imunizări este promovată sănătatea, fiind diminuate şi prejudiciile de ordin medical, social şi economic cauzate de boală, inclusiv suferinţa, invaliditatea sau decesul.
    C. Aprecierea judecătorilor
    α) Obligativitatea vaccinării populaţiei
    1. Principii generale
    40. Potrivit Curţii Europene, esenţa Convenţiei Europene constă în respectul pentru demnitatea umană şi pentru libertatea umană, iar noţiunile de autodeterminare şi autonomie personală sunt principii importante care stau la baza interpretării garanţiilor sale (a se vedea hotărârea Pretty v. Regatul Unit, din 29 aprilie 2002, § 61 şi 65).
    41. Abilitatea de a-şi trăi viaţa în concordanţă cu propriile opţiuni include posibilitatea de a desfăşura activităţi percepute a fi fizic dăunătoare sau periculoase pentru persoana în cauză. În domeniul asistenţei medicale, chiar şi în cazul în care refuzul de a accepta un tratament special ar putea conduce la un rezultat fatal, impunerea unui tratament medical fără consimţământul unui pacient adult abil mental ar interfera cu dreptul său la integritate fizică şi ar aduce atingere drepturilor protejate de articolul 8 din Convenţie (a se vedea hotărârea Pretty, precitată, § 62 şi 63, precum şi decizia Comisiei în cauza Acmanne şi alţii v. Belgia din 10 decembrie 1984).
    42. Libertatea de a accepta sau refuza un tratament medical specific, sau de a opta pentru o formă alternativă de tratament, este vitală pentru principiile de autodeterminare şi autonomie personală (a se vedea hotărârea Martorii lui Iehova din Moscova şi alţii v. Rusia, din 10 iunie 2012, § 136).
    43. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene (a se vedea, între altele, hotărârea Matter v. Slovacia din 5 iulie 1999, § 64-66), pentru ca să nu constituie o încălcare a articolului 8 din Convenţia Europeană, o ingerinţă în respectarea dreptului la viaţă privată trebuie să fie “prevăzută de lege” (a), să urmărească unul din scopurile legitime prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol (b) şi să fie necesară într-o societate democratică pentru realizarea scopului legitim urmărit (c).
    2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză
    a) Dacă vaccinarea obligatorie constituie o ingerinţă în dreptul la integritatea fizică a persoanei
    44. Cei trei judecători au reţinut că orice persoană fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi, prin aceasta garantându-se dreptul constituţional la integritate fizică şi psihică şi dreptul la viaţa intimă, familială şi privată (articolele 24 şi 28 din Constituţie).
    45. În context, potrivit prevederilor articolului 23 din Legea ocrotirii sănătăţii, consimţământul pacientului este necesar pentru orice prestaţie medicală propusă (profilactică, diagnostică, terapeutică, recuperatorie).
    46. Cei trei judecători consideră că, în măsura în care sesizarea vizează constrângerea de a urma vaccinuri obligatorii, ca tratamente medicale nonvoluntare, acestea duc la o ingerinţă în dreptul la respectarea integrităţii fizice a persoanei şi a vieţii sale private, garantate de articolele 24 şi 28 din Constituţie, precum şi de articolul 8 § 1 din Convenţia Europeană (a se vedea hotărârile Salveti v. Italia, din 9 iulie 2002 şi Matter v. Slovacia, din 5 iulie 1999, § 64).
    47. Prin urmare, aceşti trei judecători vor examina dacă o astfel de ingerinţă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică pentru atingerea respectivului scop.
    b) Dacă ingerinţa este prevăzută de lege
    48. Articolul 36 din Constituţie pune în sarcina statului să asigure gratuit un minim al asigurării medicale şi să stabilească prin lege organică structura sistemului naţional de ocrotire a sănătăţii şi mijloacele de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei.
    49. Preluând coordonate juridice de principiu din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, articolul 36 din Constituţie consacră un drept complex la ocrotirea sănătăţii. Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă, prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga viaţă politică, economică, socială şi culturală.
    50. Aşa cum rezultă din prevederile instrumentelor juridice internaţionale în acest domeniu, realizarea acestui drept implică obligaţiile şi eforturile statului pentru: scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă a copilului; îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului înconjurător; profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum şi lupta împotriva acestor maladii; crearea de condiţii care să asigure servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală etc.
    51. În acest sens, potrivit articolului 3 din Legea ocrotirii sănătăţii, profilaxia este principiul fundamental în asigurarea sănătăţii populaţiei, autorităţile administraţiei publice, unităţile economice fiind obligate să ia măsuri sociale şi medicale orientate spre profilaxia primară a maladiilor.
    52. În conformitate cu articolul 17 din Legea ocrotirii sănătăţii, locuitorii republicii au dreptul la asigurarea sănătăţii, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex, apartenenţă socială şi religie. Acest drept este asigurat prin păstrarea fondului genetic al ţării, prin crearea de condiţii de viaţă şi muncă, prin garantarea unei asistenţe medicale calificate, acordate în conformitate cu exigenţele medicinei moderne, precum şi prin apărarea juridică a dreptului  la ocrotirea sănătăţii şi la repararea prejudiciului cauzat sănătăţii. Păstrarea fondului genetic al ţării este garantată printr-un complex de măsuri de asigurare a sănătăţii populaţiei, prin prevenirea îmbolnăvirilor, dezvoltarea potenţialului economic, social şi cultural al ţării, prin salubritatea mediului înconjurător. În acest scop, se efectuează, la nivel interdepartamental, investigaţii fundamentale şi aplicative privitoare la starea fondului genetic în funcţie de situaţia ecologică, se iau măsuri de profilaxie şi de tratament pentru persoanele cu anomalii congenitale de dezvoltare şi patologii, se prognozează tendinţele de schimbare a tipului genetic al omului.
    53. Legea nr. 10-XVI din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice reglementează organizarea supravegherii de stat a sănătăţii publice, stabilind cerinţele generale de sănătate publică, drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice şi juridice şi modul de organizare a sistemului de supraveghere de stat a sănătăţii publice.
    54. Articolul 51 alin.(1) din aceeaşi lege prevede mai multe acţiuni complexe de sănătate publică îndreptate spre prevenirea şi controlul bolilor transmisibile, printre acestea fiind menţionată şi efectuarea vaccinărilor profilactice.
    55. Potrivit articolului 52 din lege, vaccinarea profilactică a populaţiei împotriva bolilor infecţioase include vaccinări profilactice sistematice, vaccinări conform indicaţiilor epidemiologice şi vaccinări recomandate.
    56. Potrivit legii nominalizate, vaccinarea profilactică sistematică a populaţiei este garantată şi asigurată de stat la vârstele şi pentru grupurile de populaţie stabilite în Programul naţional de imunizări, iar lista bolilor infecţioase contra cărora se aplică vaccinarea profilactică sistematică şi lista grupurilor de risc se aprobă de Ministerul Sănătăţii.
    57. În acest sens, prin Hotărârea Guvernului nr. 1192 din 23 decembrie 2010 pentru aprobarea Programului Naţional de Imunizare pentru anii 2011-2015, au fost stabilite bolile infecţioase împotriva cărora se efectuează vaccinarea obligatorie, precum şi calendarul vaccinărilor.
    58. Prin urmare, articolul 52 alin. (6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice intervine în contextul normelor menţionate supra, astfel ingerinţa având o bază legală.
    c) Dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim
    59. Articolul 54 alin. (2) din Constituţie menţionează ca scopuri legitime ale restrângerii unor drepturi şi libertăţi: interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării  economice a ţării, ordinii  publice, prevenirea tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejarea  drepturilor, libertăţilor şi  demnităţii  altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantarea autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.
    60. Alineatul 2 al articolului 8 din Convenţia Europeană precizează, în privinţa dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, următoarele obiective legitime specifice: securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
    61. Potrivit articolului 1 alin.(2) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, această lege are drept obiectiv asigurarea condiţiilor optime pentru realizarea maximă a potenţialului de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieţi prin efortul organizat al societăţii în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, protejării şi promovării sănătăţii populaţiei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii.
    62. În vederea realizării acestui scop, printre activităţile de bază în supravegherea de stat a sănătăţii publice se înscrie şi prevenirea maladiilor prin realizarea intervenţiilor de prevenţie primară şi secundară (articolul 4 pct.6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice).
    63. Potrivit pct. 1 din Anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1192 din 23 decembrie 2010 privind aprobarea Programului Naţional de Imunizare pentru anii 2011-2015:
„Bolile contagioase nu recunosc hotare şi au proprietatea de a se răspândi pe larg printre populaţie, aducând enorme prejudicii sociale, cheltuieli de resurse materiale, financiare şi umane, care depăşesc de mii de ori resursele necesare pentru executarea măsurilor preventive. Un şir de boli contagioase cu înalt potenţial epidemic şi consecinţe grave pot fi eficient prevenite prin vaccinări. Prevenirea bolilor transmisibile prin intermediul vaccinărilor reprezintă cea mai eficientă investiţie în sănătatea publică, contribuind la stabilirea echităţii sociale şi consolidarea socio-economică a familiei şi societăţii. Prin imunizări se promovează sănătatea şi sînt diminuate prejudiciile de ordin medical, social şi economic cauzate de boală, printre care sînt suferinţa cauzată de boală, invaliditatea şi decesul. Aspectul moral al imunizărilor, recunoscut de comunitatea mondială, constă în faptul că fiecare om are dreptul la o viaţă lungă şi fericită, fără prejudiciile cauzate de boală şi consecinţele ei.”
    64. Cei trei judecători observă că problema imunizării populaţiei este abordată la nivel global.
    65. Astfel, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat “Strategia globală de imunizare pentru anii 2006-2015”, potrivit căreia colaborarea împotriva bolilor de importanţă publică, ce pot fi prevenite cu ajutorul vaccinurilor, şi pregătirea pentru posibilitatea apariţiei unei boli cu potenţial pandemic vor contribui în mod semnificativ la îmbunătăţirea sănătăţii şi securităţii globale. În acest sens, Strategia menţionează, între altele, următoarele obiective de bază:
    „Până în 2015, sau mai devreme:
    [...]
    • Reducerea morbidităţii şi mortalităţii. Rata globală a morbidităţii şi mortalităţii din cauza bolilor care pot fi prevenite prin vaccinare vor fi reduse cu cel puţin două treimi faţă de anul 2000.
    • Asigurarea accesului la vaccinuri de calitate înaltă. Fiecare persoană eligibilă pentru imunizare, inclusă în programul naţional, va fi asigurată cu vaccinuri de calitate, în conformitate cu acelaşi program.
    • Introducerea de noi vaccinuri. Imunizarea cu vaccinuri nou introduse va fi posibilă pentru toată populaţia eligibilă, în termen de cinci ani de la introducerea acestora.
    • Consolidarea sistemelor. Toate planurile naţionale de imunizare vor fi formulate ca componente integrante ale unui sector unic de resurse umane, de finanţare şi logistică.”
    66. Totodată, potrivit Recomandării Consiliului Europei nr. 1317 (1997) privind vaccinarea în Europa:
    „Adunarea recomandă Comitetului de Miniştri să invite statele membre:
    să elaboreze şi să reactiveze programe publice complexe de vaccinare, ca fiind cele mai eficiente mijloace de prevenire a bolilor infecţioase, şi să asigure supravegherea epidemiologică eficientă; [...]”
    67. În hotărârea Solomakhin v. Ucraina din 15 martie 2012, Curtea Europeană a statuat că:
    “33. […] Vaccinarea obligatorie, ca tratament medical involuntar, constituie o ingerinţă în dreptul la respectul vieţii private a cuiva, ceea ce include integritatea fizică şi psihică a unei persoane – drept garantat de Articolul 8 § 1. […]
    35. În  continuare, Curtea reţine faptul că o astfel de ingerinţă era prevăzută în lege şi urmărea un scop legitim de protejare a sănătăţii. Rămâne a fi cercetat dacă această ingerinţă a fost necesară într-o societate democratică.
    36. După părerea Curţii, ingerinţa în integritatea fizică a reclamantului ar putea fi justificată de considerentul sănătăţii publice şi necesitatea controlului răspândirii maladiilor infecţioase în regiune.”
    68. Aceşti trei judecători constată că nu există niciun motiv să se îndoiască de faptul că ingerinţa urmăreşte scopul legitim de a proteja drepturile individului şi ale populaţiei la sănătate. Ei vor examina în continuare dacă ingerinţa este „necesară într-o societate democratică”.
    d) Dacă ingerinţa este proporţională cu scopul urmărit
    69. Noţiunea de necesitate implică faptul că ingerinţa corespunde unei necesităţi sociale imperioase şi, în special, că este proporţională cu scopurile legitime urmărite. Pentru a determina dacă o ingerinţă este „necesară într-o societate democratică”, judecătorii vor ţine cont de faptul că statul dispune de o anumită marjă de apreciere. În plus, ei nu pot să se limiteze la luarea în considerare în mod izolat a normei contestate, ci trebuie să aplice un standard obiectiv şi să o analizeze în lumina cauzei luate în ansamblu (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile CEDO McLeod v. Regatul Unit, din 23 septembrie 1998, § 52 şi Olsson v. Suedia (nr.1), din 24 martie 1988, § 67-68).
    70. În acest sens, potrivit datelor Ministerului Sănătăţii, anual, în lume sunt înregistrate aproximativ 10 milioane de decese la copii cu vârsta de până la cinci ani, o mare parte fiind cauzate de maladii transmisibile, precum rujeola, tetanosul etc., care pot fi prevenite prin vaccinare. Cuprinderea insuficientă cu vaccinări într-un şir de state are drept consecinţă faptul că, anual, la nivel global, circa 2,5 milioane de copii cu vârsta sub 5 ani decedează din cauza infecţiilor care pot fi prevenite prin vaccinări, inclusiv: 1,2 milioane de decese în urma infecţiilor care pot fi prevenite prin vaccinuri obişnuite incluse în Programul Extins de Imunizări şi 1,3 milioane de decese cauzate de infecţii contra cărora există vaccinuri elaborate şi aprobate.
    71. Potrivit Ministerului Sănătăţii, în anul 2010 cuprinderea globală cu vaccinări contra difteriei, tetanosului şi tusei convulsive a fost de peste 85%, contra poliomielitei – 86%, rujeolei – 85%. Principala cauză a insuficienţei imunizărilor cu toate tipurile de vaccinuri constă în posibilităţile financiare limitate ale unor state, şi nu în ineficienţa sau dauna vaccinurilor.
    72. Tot din cauza nivelului insuficient al vaccinării, unele state s-au confruntat cu diverse epidemii, care puteau fi prevenite. Astfel, în anul 2010, în Tadjikistan, la importul virusului poliomielitic din India, s-a declanşat o epidemie, în cadrul căreia 6,2% din bolnavi au decedat, restul rămânând invalizi pe viaţă. Mai mult, de aici, virusul a fost exportat în Turkmenistan, Federaţia Rusă şi Kazahstan. La fel, în 2011 state europene precum Franţa, Italia, Spania, Germania, România, Ucraina, Bulgaria s-au confruntat cu epidemii de rujeolă, fiind înregistrate şi decese, în pofida mijloacelor moderne de tratament.
    73. În Republica Moldova, diminuarea cuprinderii cu vaccinuri la începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, cauzată de deficienţele de finanţare pentru procurarea vaccinurilor, refuzul populaţiei în contextul propagandei antivaccinale a determinat apariţia epidemiilor de difterie (1994-1996: 888 bolnavi, dintre care 48 au decedat), tuse convulsivă (1991-1997: 3198 bolnavi), oreion (1996-1998: 28.845 cazuri; 2007-2008: 31.540 cazuri), rujeolă (2001-2002: 5386 cazuri), rubeolă (2001-2002: 11.824 cazuri).
    74. Potrivit Ministerului Sănătăţii, în ultimii ani, datorită imunizărilor, Republica Moldova a reuşit să menţină o situaţie epidemică favorabilă.
    75. În context, situaţia epidemiologică favorabilă în linii mari depinde de doi factori principali: pătura imună înaltă la infecţia respectivă în mediul populaţiei generale şi nivelul înalt de protecţie specifică individuală, ceea ce este asigurat prin realizarea imunizărilor sistematice.
    76. Potrivit Ministerului Sănătăţii, Programul Naţional de Imunizări garantează copiilor şi tuturor cetăţenilor acordarea gratuită a asistenţei de imunizare cu vaccinuri eficiente, calitatea cărora corespunde standardelor mondiale şi cerinţelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
    77. În context, în cauza Solomakhin v. Ucraina, precitată, Curtea Europeană a statuat că:
    „36. [...] personalul medical a verificat compatibilitatea pentru vaccinare preliminar administrării vaccinului, fapt ce sugerează că au fost întreprinse măsuri pentru a se asigura ca intervenţia medicală să nu fie în detrimentul reclamantului în aşa măsura încât să se aducă atingere echilibrului între interesul integrităţii personale a reclamantului şi interesul public de ocrotire a sănătăţii publice a populaţiei. [...]
    39. În lumina consideraţiilor sus-menţionate, Curtea constată lipsa încălcării articolului 8 al Convenţiei în acest caz.”
    78. Mai mult, în cauza X v. Regatul Unit, în care reclamanţii s-au plâns că copiii lor au suferit daune severe şi de durată sau chiar au murit ca urmare a administrării vaccinurilor, fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a considerat că:
    „[...] prima propoziţie a articolului 2 din Convenţia Europeană impune o obligaţie mai largă a statului decât cea care se conţine în a doua propoziţie. Sintagma „viaţa fiecărei persoane este protejată prin lege” obligă statul nu numai la abţinerea de a nu lua „intenţionat” viaţa cuiva, ci şi la a întreprinde măsuri pentru a o păstra. Totuşi, în acest caz, Comisia a dat câştig de cauză statului, dat fiind faptul că a avut loc un număr mic de decese, în contextul unei scheme de vaccinare, care a avut ca scop protecţia sănătăţii întregii societăţi prin eliminarea bolilor infecţioase, şi nu poate fi vorba de lipsirea intenţionată a vieţii în sensul articolului 2 ori de faptul că statul nu a întreprins măsurile necesare pentru a salva vieţi.
    [...] în contextul acestui caz, unde vaccinarea este proiectată pentru a proteja sănătatea publică şi care este obiectul unui sistem de control adecvat pentru a reduce la minimum riscurile, nu există nicio interferenţă cu dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.”
    79. Majoritatea vaccinurilor oferă protecţie atât individului, cât şi comunităţii din care acesta face parte sau cu care interacţionează, deoarece bolile infecţioase se pot răspândi cu mare uşurinţă într-o colectivitate, de la un individ la altul. De aceea, programele de vaccinare vizează mai ales persoanele cu risc de îmbolnăvire. Imunizarea colectivă contracarează declanşarea epidemiilor. În  context, programele de imunizare în masă pot înregistra eşecuri atunci când populaţia refuză vaccinarea sau când protecţia prin vaccinare scade în timp, favorizând reapariţia bolilor.
    80. „Imunitatea colectivă” este prezentă într-o comunitate doar atunci când un procent ridicat al membrilor săi au fost imunizaţi împotriva unei anumite boli încât boala nu poate câştiga un punct de sprijin în comunitate. Astfel, obţinerea şi menţinerea „imunităţii colective” nu doar îi protejează pe cei care au fost vaccinaţi, dar şi pe cei care au un sistem imunitar deficitar, precum persoanele în etate, copii şi cei care suferă de HIV.
    81. Pe de altă parte, „imunitatea colectivă” nu numai reduce nivelul de suferinţă umană, ci şi este cea mai rentabilă din punct de vedere al costurilor.
    82. Prin urmare, având în vedere cele expuse şi ţinând cont de ansamblul intereselor puse în joc, aceşti trei judecători consideră că vaccinarea obligatorie a populaţiei este proporţională scopului legitim urmărit, nefiind contrară prevederilor articolului 24 din Constituţie.
    β) Limitarea autorităţii parentale prin impunerea vaccinării copiilor
    83. Cazurile referitoare la drepturile părinteşti vizează în esenţă dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, garantat de articolul 28 din Constituţie şi de articolul 8 din Convenţia Europeană.
    84. Ocrotirea de către stat şi societate a copilului constituie o preocupare politică, socială şi economică de prim ordin.
    85. Reieşind din prevederile articolelor 49 şi 50 din Constituţie, se atestă că statul urmează să garanteze fiecărui copil dreptul la un nivel de viaţă adecvat dezvoltării sale fizice, intelectuale, spirituale şi sociale.
    86. La fel, se observă că prin prisma prevederilor Convenţiei cu privire la drepturile copilului – act internaţional fundamental în materie, statele semnatare s-au angajat să întreprindă toate măsurile legislative, administrative şi de orice altă natură necesare în vederea punerii în aplicare a drepturilor recunoscute de Convenţie.
    87. Asigurarea statutului juridic al copilului, ca subiect independent, presupune sănătatea fizică şi spirituală a acestuia, formarea conştiinţei lui civice pe baza valorilor naţionale şi general-umane, acordarea unei griji deosebite  şi protecţiei sociale.
    88. De asemenea, potrivit tendinţelor internaţionale, o premisă pentru prosperarea statului şi perpetuarea democraţiei constituie investirea morală, socială şi culturală în generaţiile viitoare şi asigurarea unui regim special de asistenţă a copiilor şi tinerilor întru realizarea drepturilor, intereselor şi necesităţilor lor.
    89. Potrivit articolului 23 din Legea privind ocrotirea sănătăţii, dacă pacientul are mai puţin de 16 ani, consimţământul este dat de reprezentantul său legal. La fel, potrivit Codului familiei, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copilului se asigură de părinţi sau persoanele care îi înlocuiesc.
    90. Cu toate acestea, respectivele prevederi nu ar putea în niciun caz să justifice ca un părinte să ia măsuri de natură să prejudicieze sănătatea sau dezvoltarea copilului său.
    91. Astfel, potrivit prevederilor art. 47 din Legea ocrotirii sănătăţii, părinţii sunt obligaţi să aibă grijă de sănătatea copilului, de dezvoltarea lui  prenatală şi postnatală, de educaţia lui fizică, spirituală şi morală, să-i cultive un mod sănătos de viaţă. Părinţii, alţi reprezentanţi legali, la solicitarea unităţilor medico-sanitare, trebuie să prezinte copilul pentru examinare  medicală şi aplicare a măsurilor de profilaxie. De asemenea, potrivit art. 15 alin. (3) din Legea privind drepturile copilului, părinţii sunt obligaţi să respecte recomandările medicilor privind asigurarea dezvoltării normale a copilului în perioada pre- şi postnatală.
    92. Potrivit art. 24 din Convenţia privind drepturile copilului:
    1. Statele părţi recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare. Ele vor depune eforturi pentru a garanta că nici un copil nu este lipsit de dreptul de a avea acces la aceste servicii.
    2. Statele părţi vor depune eforturi pentru a asigura aplicarea efectivă a acestui drept şi, în mod deosebit, vor lua măsurile corespunzătoare pentru:
    a) reducerea mortalităţii infantile şi a celei în rândul copiilor;
    b) asigurarea asistenţei medicale şi a măsurilor de ocrotire a sănătăţii pentru toţi copiii, cu accent pe dezvoltarea măsurilor primare de ocrotire a sănătăţii;
    c) combaterea maladiilor şi a malnutriţiei, inclusiv în cadrul măsurilor primare de ocrotire a sănătăţii, […];
    3. Statele părţi vor lua toate măsurile eficiente corespunzătoare în vederea abolirii practicilor tradiţionale dăunătoare sănătăţii copiilor. […] “
    93. Imunizarea copiilor împotriva unei multitudini de agenţi infecţioşi a fost salutată ca fiind una dintre cele mai importante intervenţii în sănătate din secolul 20. Vaccinările au eliminat infecţiile cu variolă şi poliomielită la nivel mondial şi au redus substanţial incidenţa difteriei, tetanosului, rujeolei şi infecţiilor invazive Haemophilus influenzae.
    94. Сu toate acestea, bolile care pot fi prevenite prin vaccinare la copii, adolescenţi şi adulţi continuă să constituie una din cauzele principale ale morbidităţii şi mortalităţii.
    95. În context, merită atenţie faptul că succesul remarcabil al programelor de vaccinare a dus la o situaţie în care cei mai mulţi părinţi nu au o memorie legată de efectele devastatoare ale bolilor, precum poliomielita, rujeola şi alte boli, ce pot fi prevenite prin vaccinare, ceea ce le face mai dificilă aprecierea beneficiilor imunizării.
    96. Problema refuzului părinţilor de a-şi imuniza copiii este importantă pentru societate, în special ţinând cont de faptul că, potrivit Programului Naţional de Imunizare, majoritatea vaccinărilor obligatorii sunt prevăzute până la vârsta de 6-7 ani, cea mai mare parte fiind efectuate în primele 24 de luni de viaţă.
    97. Părinţii pot avea mai multe motive pentru a refuza imunizarea. Unii părinţi se pot opune imunizării pentru motive religioase sau filozofice, unii pot obiecta la ceea ce pare a fi un atac dureros asupra copilului lor, iar alţii pot crede că beneficiile imunizării nu justifică riscurile pentru copilul lor. Multe prejudecăţi cu privire la riscurile imunizării nu sunt susţinute de datele disponibile, iar acestea provin adesea din pretenţiile nejustificate ale organizaţiilor care propagă antivaccinarea.
    98. Părinţii care refuza nejustificat vaccinarea copiilor lor pun în pericol sănătatea acestora. Pe de altă parte, există situaţii în care o decizie părintească de a se abţine de la imunizarea copilului supune alte persoane riscului de vătămare suficientă pentru a justifica intervenţia forţei de constrângere a statului.
    99. Echilibrul între riscuri şi beneficii pentru un anumit individ favorizează cel mai puternic imunizarea atunci când ratele de imunizare în comunitate sunt scăzute şi prevalenţa bolii este mare.
    100. Beneficiile unui program de vaccinare depăşesc în mod clar riscurile la nivelul întregii populaţii, iar într-o comunitate bine imunizată derivă o protecţie indirectă semnificativă în favoarea unui copil nevaccinat, care astfel beneficiază de această protecţie indirectă asociată imunizării colective.
    101. Însă pentru a putea beneficia de această protecţie în baza imunităţii colective este necesar ca o anumită proporţie a populaţiei să fie vaccinată, care variază de la boală la boală, fiind, de exemplu, de circa 80% în cazul poliomielitei şi de peste 90% în cazul pojarului.
    102. Deşi este adevărat că părinţii sau alţi reprezentanţi legali sunt cei care hotărăsc să vaccineze sau nu copilul, acesta neavând nicio responsabilitate pentru această alegere, însă odată ce acel copil este trimis în colectivitate, un copil nevaccinat poate fi în siguranţă dacă cel puţin 90% dintre membrii comunităţii sunt vaccinaţi. Însă dacă acest procent scade, toata lumea este supusă unui risc nejustificat.
    103. Dimpotrivă, studiile arată că, daca părinţii vor continua să-şi vaccineze copiii, în câteva generaţii vor dispărea şi mai multe boli.
    104. În context şi ţinând cont de constatările supra privind necesitatea vaccinărilor obligatorii, precum şi având în vedere faptul că autorul sesizării nu a prezentat, iar aceşti trei judecători nu au identificat alte argumente care ar permite o concluzie diferită în privinţa vaccinării obligatorii a copiilor, consideră că limitarea autorităţii parentale în privinţa sănătăţii copilului prin impunerea vaccinării obligatorii este proporţională scopului legitim urmărit şi nu este contrară prevederilor Constituţiei.
    3. Concluzii generale
    105. Având în vedere constatările menţionate supra, cei trei judecători consideră că obligativitatea vaccinării populaţiei, de principiu, nu contravine prevederilor Constituţiei, o astfel de interferenţă în dreptul la integritate fizică şi la viaţa privată fiind justificată în acest caz de scopul legitim al protejării sănătăţii publice împotriva bolilor infecţioase transmisibile.
    106. Prin urmare, ei vor examina dacă restricţionarea accesului copiilor nevaccinaţi în instituţiile de învăţământ constituie o încălcare a dreptului acestora la educaţie.
    107. Autorul sesizării pretinde că norma supusă controlului constituţionalităţii aduce atingere dreptului copiilor la instruire şi încalcă articolul 35 din Constituţie, care prevede următoarele:
    „(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare. […]
(9) Dreptul prioritar de a alege sfera de instruire a copiilor revine părinţilor.”
    108. Dreptul copilului la educaţie se desprinde şi din articolul 2 al Protocolului nr.1 la Convenţia Europeană, articolul 26 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi articolul 28 din Convenţia cu privire la drepturile copilului.
    A. Argumentele autorului sesizării
    109. Autorul sesizării consideră că norma contestată instituie o condiţie nejustificată şi discriminatorie pentru accederea în învăţământul general obligatoriu.
    110. Potrivit autorului sesizării, legiuitorul a prevăzut în cadrul normativ naţional suficiente pârghii pentru a asigura menţinerea sănătăţii populaţiei. Concomitent, consolidarea încrederii publicului în programele de imunizare a copiilor şi în avantajele vaccinării, elaborarea strategiilor de comunicare va permite, în opinia autorului sesizării, organizarea supravegherii de stat a sănătăţii publice fără a restrânge un drept fundamental – dreptul la învăţătură.
    B. Argumentele autorităţilor
    111. Potrivit opiniei scrise a Preşedintelui Republicii Moldova, articolul 52 alin.(6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice restrânge dreptul copiilor la învăţătură, stabilit prin articolul 35 alin.(1) din Constituţie. Această restrângere însă este proporţională cu situaţia care o determină şi este impusă cu scopul de a ocroti sănătatea copilului, a colectivităţilor şcolare şi a altor cetăţeni din afara acestor colectivităţi, a societăţii în ansamblu, scopul final fiind garantarea dreptului la viaţă al fiecărui cetăţean.
    112. Parlamentul şi Ministerul Sănătăţii consideră că norma contestată este în deplină concordanţă cu prevederile Constituţiei, precum şi ale actelor normative internaţionale, la care Republica Moldova este parte, în vederea menţinerii sănătăţii publice, situaţiei epidemiologice favorabile, prevenirii bolilor transmisibile şi rezultă din situaţia epidemiologică actuală.
    113. Ministerul Educaţiei susţine că instituirea condiţiei vaccinării profilactice a copiilor prealabil înscrierii în instituţiile educaţionale constituie o restrângere a dreptului la instruire, garantat de articolul 35 din Constituţie. Ministerul Educaţiei consideră această restrângere ca fiind neproporţională, având în vedere faptul că la admiterea în instituţiile educaţionale este obligatorie prezentarea certificatului medical, ceea ce constituie o condiţie suficientă pentru eliminarea factorilor de risc pentru viaţa şi sănătatea tuturor copiilor.
    C. Aprecierea judecătorilor
    α) Neînscrierea în instituţiile de învăţământ a copiilor nevaccinaţi
    1. Principii generale
    114. Cei trei judecători reiterează constatările Curţii enunţate în Hotărârea nr. 27 din 29 septembrie 1998, potrivit cărora:
„Dreptul la învăţătură constituie unul dintre cele mai importante drepturi sociale ale omului. Acest drept creează premisele necesare pentru afirmarea plenară a personalităţii şi a demnităţii umane, precum şi pentru dezvoltarea întregii societăţi. De nivelul potenţialului intelectual al persoanei depinde nu numai promovarea persoanei pe scara socială şi statutul ei social, dar şi progresul societăţii în ansamblu, evoluţia vieţii economice, sociale şi culturale.
    Constituţia ocroteşte prin art.35 dreptul persoanei la viaţa socială, dreptul la învăţătură.[...] dreptul la învăţătură este un drept complex prin conţinutul său şi prin numărul mare de subiecte implicate în realizarea lui. Este de remarcat nu numai multitudinea de componente ale conţinutului acestui drept, dar şi specificul juridic ce rezultă din îmbinarea libertăţii cu obligaţia, deoarece dreptul la învăţătură este în acelaşi timp şi o îndatorire. Aceasta explică obligativitatea unor forme de învăţământ (învăţământul general obligatoriu). [...] Dreptul la învăţătură, ca drept fundamental, urmează să fie asigurat în aşa mod încât să ofere tuturor şanse juridice egale, ceea ce implică neadmiterea discriminărilor şi privilegiilor.”
    115. De asemenea, se reaminteşte că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană garantează, inter alia, un drept de acces la instituţiile de învăţământ existente la un moment dat (a se vedea hotărârile „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” v. Belgia, din 23 iulie 1968, §4, şi Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen v. Danemarca, din 7 decembrie 1976, § 52).
    116. În acelaşi timp, Curtea Europeană a constatat în privinţa dreptului la educaţie că există două obligaţii corelative: obligaţia statului de a crea instituţii de învăţământ, la care elevii să aibă un acces real, şi obligaţia părintelui, tutorelui sau a reprezentantului legal de a înscrie minorii aflaţi în grijă în cadrul unei instituţii acreditate de stat.
    117. În acest sens, Curtea Europeană a statuat că părinţii nu pot invoca, de exemplu, propriile lor convingeri religioase pentru a refuza copilului dreptul la instruire (a se vedea Konrad şi alţii v. Germania, decizia din 11 septembrie 2006).
    118. În pofida importanţei sale, dreptul la educaţie nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări. Cu condiţia ca să nu se aducă atingere substanţei acestui drept, aceste limitări sunt permise prin implicare, deoarece dreptul de acces la educaţie „prin însăşi natura sa necesită reglementare de către stat” (a se vedea hotărârea „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” v. Belgia, precitată, § 5, şi Campbell şi Cosans v. Regatul Unit, din 25 februarie 1982, § 41).
    119. Reglementarea poate varia în timp şi în spaţiu, printre altele, în funcţie de nevoile şi resursele comunităţii şi ale persoanelor fizice, precum şi în funcţie de caracteristicile distinctive ale diferitelor niveluri de educaţie. În consecinţă, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest domeniu. Pentru ca restricţiile care sunt impuse să nu împiedice exercitarea dreptului în cauză într-o asemenea măsură, încât să afecteze însăşi esenţa sa şi să nu-l priveze de eficacitatea sa, este necesar ca acestea să fie previzibile pentru cei în cauză şi să urmărească un scop legitim.
    120. Cu toate acestea, spre deosebire de articolele 8 şi 11 din Convenţie, în acest caz nu există o listă exhaustivă de „scopuri legitime”, în conformitate cu articolul 2 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Podkolzina v. Letonia, din 9 aprilie 2002, § 36). În plus, o limitare va fi compatibilă cu articolul 2 din Protocolul nr. 1 doar dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (Leyla Şahin v. Turcia [MC], din 10 noiembrie 2005, § 154).
    121. Articolul 2 din Protocolul nr. 1 nu implică în mod necesar un drept de acces la o anumită instituţie de învăţământ (Simpson v. Regatul Unit, din 24 februarie 1998). Mai mult decât atât, dreptul la educaţie nu exclude, în principiu, recurgerea la măsuri disciplinare, cum ar fi suspendarea sau excluderea dintr-o instituţie de învăţământ, în scopul de a asigura respectarea regulilor sale interne. Impunerea de sancţiuni disciplinare este o parte integrantă a procesului prin care o şcoală încearcă să realizeze obiectivul pentru care a fost instituită, inclusiv dezvoltarea şi formarea caracterului şi a abilităţilor psihice ale elevilor săi (a se vedea, în privinţa altor autorităţi, Campbell şi Cosans v. Regatul Unit, precitată, § 33; a se vedea, de asemenea, cu privire la excluderea unui cadet de la o academie militară, Yanasik v. Turcia, decizia Comisiei din 6 ianuarie 1993, precum şi excluderea unui student pentru fraudă, Sulak v. Turcia, decizia Comisiei din 17 ianuarie 1996).
    2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză
    a) Dacă restricţionarea accesului copiilor nevaccinaţi în instituţiile de învăţământ constituie o ingerinţă în dreptul la instruire
    122. Cei trei judecători reţin că impunerea cerinţei vaccinării obligatorii prealabile a copiilor pentru a fi admişi în instituţiile de învăţământ are ca efect neînscrierea celor nevaccinaţi şi, prin urmare, privarea acestora de accesul la instruire.
    b) Dacă ingerinţa este prevăzută de lege
    123. Având în vedere constatările de la paragrafele 48-58, aceştia revin la aceeaşi concluzie privind existenţa unei baze legale pentru ingerinţa în dreptul copiilor nevaccinaţi la instruire.
    c) Dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim
    124. Ţinând cont de constatările de la paragrafele 59-68, acei trei judecători nu găsesc alte argumente care ar induce o concluzie diferită privind scopul ingerinţei. Prin urmare, ei reţin că restricţionarea accesului copiilor nevaccinaţi în instituţiile de învăţământ urmăreşte raţionamente de sănătate individuală şi publică împotriva bolilor infecţioase transmisibile şi a consecinţelor acestora.
    d) Dacă ingerinţa este proporţională scopului urmărit
    125. Se reţine că, în dezvoltarea normei legale, pct.10 subpct.3) din Hotărârea Guvernului privind aprobarea Programului Naţional de Imunizare pentru anii 2011-2015 specifică faptul că este condiţionată admiterea în colectivităţile de copii, în lipsa contraindicaţiilor medicale, doar a copiilor vaccinaţi în conformitate cu Programul Naţional de Imunizare.
    126. De asemenea, analizând prevederile legale, pentru a fi admişi în colectivităţile de copii, acestora urmează a le fi administrate doar vaccinurile obligatorii garantate de stat, şi anume, contra tuberculozei, hepatitei virale B, poliomielitei, difteriei, tetanosului,  tusei  convulsive, rujeolei, oreionului, rubeolei, infecţiilor cu Haemophilus influenzae tip b, cu rotavirus şi cu pneumococci.
    127. Se reţine că administrarea vaccinurilor se efectuează cu scopul de a proteja viaţa şi sănătatea oamenilor, iar schemele de imunizare sunt evaluate de autorităţile statului.
    128. De asemenea, statul dispune de o serie de instrumente pentru a promova vaccinarea copiilor, precum informarea populaţiei cu privire la beneficiile imunizării şi riscurile contractării bolilor transmisibile, care pot fi prevenite prin vaccinare.
    129. Pe de altă parte, studiile arată că instituirea cerinţei legale a vaccinării obligatorii a copiilor prealabil înscrierii în instituţiile de învăţământ rămâne a fi cea mai eficientă metodă.
    130. De exemplu, toate cele 50 de state ale SUA solicită ca părinţii să-şi vaccineze copiii împotriva bolilor, precum rujeola şi poliomielita, inclusiv ca o condiţie prealabilă pentru înscrierea lor în şcolile publice.
    131. Diverse studii arată că statele instituie imunizarea obligatorie ca o cerinţă prealabilă la înscrierea în şcolile publice, deoarece aceasta este cea mai eficientă metodă de a păstra „imunitatea colectivă”.
    132. Având în vedere faptul că „imunitatea colectivă” este în mod inerent o măsură preventivă, vaccinarea obligatorie a şcolarilor ca o metodă de a perpetua „imunitatea colectivă” este mult mai puţin costisitoare pentru stat, furnizorii de asistenţă medicală şi economie, decât tratarea victimelor unei boli după ce a apărut într-o comunitate. De exemplu, epidemia de rujeolă din anii 1989-1991 în Statele Unite ale Americii, care putea fi prevenită, a cauzat numai în costuri medicale directe cheltuieli de 100 de milioane de dolari. „Imunitatea colectivă” este, prin urmare, nu doar cea mai eficientă metodă de prevenire a bolilor şi a suferinţei umane, ci şi cea mai rentabilă din punctul de vedere al costurilor.
    133. În acest sens, studiile efectuate în SUA arată eficacitatea condiţionării vaccinării obligatorii pentru accesul în instituţiile de învăţământ, în acest sens înregistrându-se pentru diferite boli şi state creşteri de circa 5-15% a proporţiei celor vaccinaţi. În prezent, respectarea acestei cerinţe asigură o cuprindere în proporţie de peste 95% a populaţiei.
    134. De altfel, normele obligatorii de imunizare din Statele Unite au fost admise în mod repetat ca fiind un exerciţiu rezonabil al puterii de poliţie a statului, inclusiv în absenţa unei epidemii sau chiar a unui singur caz. Aceste norme au fost, de asemenea, recunoscute constituţionale, chiar şi pentru cazurile în care ele intrau în conflict cu convingerile religioase ale persoanelor fizice (a se vedea cauza Jacobson v. Commonwealth of Massachusetts, 197 U.S. 11 (1905)).
    135. Potrivit Ministerului Sănătăţii, tendinţa de diminuare a nivelului imunizării, sub influenţa propagandei antivaccinale, reapărută în ţară după 2009, creează un nou pericol de declanşare a epidemiilor. Astfel, dacă dintr-o generaţie de 40000 de copii 5% nu sunt vaccinaţi, numărul lor va constitui 2000 de copii, iar în 10 generaţii – respectiv 20000. La creşterea proporţiei celor nevaccinaţi până la 10%, numărul celor nevaccinaţi şi, deci, neprotejaţi faţă de bolile transmisibile se va dubla. Astfel, se acumulează o masă critică, ce riscă să ducă la declanşarea epidemiilor.
    136. În context, se reţine că cele mai favorabile condiţii pentru răspândirea epidemică a infecţiilor apar anume în colectivităţile de educaţie şi instruire, unde se adună mulţi copii şi tineri, având un contact apropiat în spaţii restrânse.
    137. Cei trei judecători acceptă argumentul Ministerului Sănătăţii că, prin impunerea acestor cerinţe la înscrierea în instituţiile de învăţământ, se creează condiţii sigure ce favorizează educaţia şi instruirea eficientă şi exclud perturbarea procesului de studii, prin reducerea absenteismului legat de boală, starea precară a sănătăţii copilului după boală, măsurile antiepidemice şi de carantină.
    138. Pe de altă parte, în cazul nerespectării cerinţei vaccinării obligatorii, legislaţia permite instruirea în cadrul altor forme de învăţământ, ce nu presupun contactul cu colectivităţile, precum învăţământul la distanţă sau studiul individual.
    139. Prin urmare, se consideră că norma contestată este proporţională scopului legitim urmărit şi nu încalcă prevederile articolului 35 din Constituţie.
    β) Discriminarea copiilor nevaccinaţi în raport cu cei vaccinaţi la accesul în instituţiile de învăţământ
    140. Se reiterează faptul că articolul 16 nu are o existenţă independentă, dar joacă un rol important prin completarea celorlalte dispoziţii ale Constituţiei, deoarece protejează persoanele aflate în situaţii similare de la orice discriminare în exercitarea drepturilor stabilite în aceste alte dispoziţii.
    141. În circumstanţele prezentei cauze, se consideră că inegalitatea de tratament pretinsă de autorul sesizării a fost suficient luată în considerare în constatările de mai sus, prin care Curtea a statuat că nu au fost încălcate prevederile Constituţiei.
    142. Rezultă că nu există niciun motiv pentru examinarea separată a aceloraşi fapte din punctul de vedere al articolului 16 din Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis, Mitropolia Basarabiei v. Moldova, din 13 decembrie 2001 § 134, şi Sidiropoulos şi alţii v. Grecia, din 10 iulie 1998, § 52).
    143. În orice caz, cei trei judecători consideră că diferenţierea dintre copiii vaccinaţi şi nevaccinaţi în privinţa accesului în colectivităţi se bazează pe criterii obiective şi nu neagă protecţia egală a legilor.
    144. Potrivit autorului sesizării, de obligaţia vaccinării nu sunt scutiţi cei ce se opun din motive religioase sau filozofice, care sunt garantate de articolul 31 din Constituţie, potrivit căruia:
„(1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să  se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.”
    A. Argumentele autorului sesizării
    145. În viziunea autorului sesizării, obligarea persoanelor de a-şi vaccina copiii contrar convingerilor lor religioase şi filozofice constituie o încălcare a liberei exercitări a religiei şi a manifestării convingerilor filozofice.
    B. Argumentele autorităţilor
    146. Ministerul Sănătăţii recunoaşte existenţa unei probleme pentru membrii unor culte religioase, care din cauza convingerilor nu admit anumite intervenţii medicale.
    C. Aprecierea judecătorilor
    147. Cei trei judecători reamintesc că, astfel cum este consacrată în articolul 31 din Constituţie, libertatea de conştiinţă este unul dintre fundamentele unei societăţi democratice. Această libertate este, în dimensiunea sa religioasă, unul dintre elementele cele mai esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiilor lor de viaţă, dar este, de asemenea, un bun preţios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi.
    148. Pluralismul şi democraţia, de asemenea, trebuie să se bazeze pe dialog şi pe spiritul de compromis, care implică în mod necesar din partea persoanelor diferite concesii, care sunt justificate în scopul protejării şi promovării idealurilor şi valorilor unei societăţi democratice. Necesitatea de a le proteja poate determina statul să restricţioneze alte drepturi sau libertăţi garantate de Constituţie. Această căutare constantă a unui echilibru între diferite interese constituie fundamentul unei „societăţi democratice”.
    149. Atunci când în joc sunt aspecte legate de relaţia dintre stat şi religie, între care pot exista divergenţe profunde rezonabile într-o societate democratică, este necesar să se acorde o atenţie deosebită rolului decidentului naţional.
    150. Pentru a delimita întinderea acestei marje de apreciere, trebuie să se ia în considerare diversele interese care intervin, şi anume, protecţia drepturilor şi a libertăţilor celorlalţi, imperativele de ordine publică etc.
    151. Se recunoaşte că refuzul din motive religioase a unui tratament medical care ar putea salva viaţa este o problemă de o complexitate juridică semnificativă, care implică un conflict între interesul statului de a proteja viaţa şi sănătatea cetăţenilor săi şi dreptul individului la autonomie personală în domeniul integrităţii fizice şi credinţei religioase (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea CEDO Pretty v. Regatul Unit, precitată, § 62).
    152. Legislaţia Republicii Moldova privind vaccinarea obligatorie nu prevede scutiri religioase şi de altă natură.
    153. Cu toate acestea, cei care au obiecţii religioase autentice privind vaccinarea nu reprezintă întreaga ameninţare la adresa societăţii. 
    154. Deşi multe religii organizate, inclusiv ortodoxismul, catolicismul şi iudaismul, nu interzic vaccinările, mai multe culte religioase mai mici, mai ales Ştiinţa Creştină şi Amish, se opun vaccinării pentru motive religioase. Alte persoane se opun vaccinării pentru alte motive, acestea variind de la convingerile filozofice sau morale nonreligioase, cum ar fi convingerea că vaccinurile ar interfera cu „amprenta genetică a naturii”, sau „din motive personale” nespecificate.
    155. Cu toate acestea, deoarece ratele de imunizare în proporţie de 100 % nu sunt necesare pentru a obţine „imunitatea colectivă”, majoritatea statelor au ales să scutească anumite persoane de vaccinarea obligatorie, considerând că se poate obţine „imunitatea colectivă” chiar dacă astfel de persoane nu sunt vaccinate. Cele mai multe state scutesc pe cei ale căror convingeri religioase interzic vaccinarea, altele includ şi scutiri bazate pe convingeri filozofice.
    156. Datele din SUA arată că doar circa 0,64% din populaţie invocă motive religioase sau filozofice pentru a se opune vaccinării şi că, această cifră chiar şi înainte de anul 2000 nu depăşea 2,5% din populaţie în niciunul din cele 50 de state.
    157. Pe de altă parte, acordarea pe scară largă a unor asemenea scutiri pot să nu fie sustenabile pe termen lung, or, instituirea unor excepţii prea largi ar putea submina beneficiile vaccinării obligatorii, cum ar fi menţinerea „imunităţii colective”.
    158. Există riscul ca persoanele nevaccinate, inclusiv din cauza unor contraindicaţii medicale (motive obiective), să sufere la apariţia unei epidemii ca urmare a pierderii unei părţi a „imunităţii colective” a comunităţii.
    159. Cu toate acestea, se consideră că, având în vedere constatările de mai sus, statul poate adopta legi prin care să prevadă vaccinarea obligatorie, deoarece libertatea individului trebuie să fie subordonată uneori binelui comun şi să fie supusă puterii de control al statului.
    2. Opinia  judecătorilor Victor Puşcaş, Elena Safaleru şi Dumitru Pulbere
    160. În cadrul dezbaterilor asupra sesizării, aceşti trei judecători, de asemenea, au relevat importanţa deosebită a supravegherii de stat a sănătăţii publice, a măsurilor de protejare şi realizare a potenţialului de sănătate al fiecărui individ, a acţiunilor complexe de sănătate publică îndreptate spre prevenirea şi controlul bolilor  transmisibile, profilaxia primară a maladiilor, inclusiv vaccinările profilactice.
    161. Totodată, aceşti judecători consideră că, prin prevederile art.52 alin.(6) din Legea privind  supravegherea de stat a sănătăţii publice, care condiţionează admiterea copiilor în colectivităţile şi instituţiile educaţionale şi de recreere de „vaccinarea profilactică sistematică”, statul de fapt a prevăzut o condiţie nejustificată şi discriminatorie pentru accederea copiilor la învăţământul general obligatoriu, astfel aducând atingere substanţei dreptului la învăţătură şi încălcând flagrant  dispoziţiile art.16, 35, 54 din Constituţie.
    162. Potrivit normelor constituţionale şi internaţionale, statul este responsabil pentru respectarea drepturilor şi intereselor copilului, asigurarea sănătăţii fizice şi spirituale şi formarea conştiinţei lui civice.
    163. Art.36 alin.(1) din Constituţie statuează că dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
    164. Atât dreptul la ocrotirea sănătăţii, cât şi dreptul la învăţătură sînt drepturi constituţionale fundamentale.
    165. Art.35 din Constituţie prevede că „dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare (alin.(1). Dreptul prioritar de a alege sfera de instruire a copiilor revine părinţilor” (alin.(9)).
    166. Prin introducerea prevederilor legale contestate, legiuitorul a garantat realizarea dreptului fundamental privind ocrotirea sănătăţii, suprimând, însă, un alt drept fundamental – dreptul la învăţătură.
    167. Învăţământul în Republica Moldova constituie o prioritate naţională (art.3 din Legea învăţământului). Prin noţiunea de învăţământ se înţelege un proces organizat de instruire şi educare, prin care persoana atinge un anumit nivel de pregătire fizică, intelectuală şi spirituală, stabilit de stat. Statul garantează dreptul la învăţătură şi asigură şanse egale de acces în instituţiile de stat de învăţământ.
    168. Ţinându-se cont de necesitatea continuării educaţiei şi de particularităţile psihofiziologice de vârstă, sistemul de învăţământ este organizat pe niveluri şi trepte, unele din trepte fiind obligatorii (învăţământul preşcolar, învăţământul primar, învăţământul general). Pregătirea copiilor pentru şcoală este obligatorie de la vârsta de 5 ani. Şcolarizarea devine obligatorie la atingerea vârstei de  7 ani.
    169. Instituind învăţământul general obligatoriu, statul este obligat să asigure prin toate mijloacele accesul copiilor în instituţiile educaţionale şi posibilitatea exercitării dreptului lor la instruire.
    170. În Hotărârea nr.27 din 29.09.1998,  Curtea Constituţională a subliniat: „Dreptul la învăţătură, ca un drept fundamental, urmează să fie asigurat în aşa mod, încât să ofere tuturor şanse juridice egale, ceea ce implică neadmiterea discriminărilor şi privilegiilor.”
    171. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în art.26 alin.(1), prevede: „Orice persoană are dreptul la educaţie. Educaţia trebuie să fie gratuită, cel puţin în ce priveşte învăţământul elementar şi de bază. Învăţământul elementar este obligatoriu”.
    172. Articolul 2 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană garantează oricărei persoane dreptul la educaţie, la instruire, la învăţământ, atunci când „beneficiarii” acestui drept sunt copiii. Părinţii au dreptul să pretindă, iar statul, ca organizator al procesului educativ, are îndatorirea corespunzătoare ca în cadrul acestuia să fie respectate convingerile filozofice şi religioase ale părinţilor.
    173. Totodată, statele trebuie să asigure un învăţământ de bază obligatoriu, la care să aibă acces toţi membrii societăţii, indiferent de categoria socială sau calităţi. Şcoala este un instrument de socializare, de aceea socializarea trebuie să fie forţată, iar părinţii nu pot îngrădi accesul copiilor în instituţiile educaţionale. („Nu se poate permite părinţilor să ţină copiii lor departe de şcoală şi influenţele altor copii. Şcolile reprezintă societatea, şi este în interesul copiilor de a deveni parte din acea societate”. Cauza Fritz Konrad v. Germania, din 11.09.2006, cererea nr.35504/03).
    174. Preluând principiul constituţional al accesibilităţii învăţământului, Legea învăţământului reglementează accederea copiilor în sistemul de învăţământ (instituţii educaţionale) fără a institui condiţii privind vaccinarea lor profilactică sistematică.
    175. Statul are o obligaţie de rezultat, adică el este responsabil pentru încălcarea dreptului la educaţie ori de câte ori acest drept al persoanei este încălcat printr-un act al statului, fără instituirea anumitor condiţii, inclusiv vaccinarea lor profilactică sistematică.
    176. Fiind un drept relativ, dreptul la educaţie poate fi marcat de diverse tipuri de ingerinţe. Condiţiile ce trebuie îndeplinite în cazul restrângerii dreptului sunt: ingerinţa să fie prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, să vizeze un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului şi să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între interesele balansate, între scopul urmărit şi mijloacele folosite.
    177. Natura restricţiei fiind criteriul după care se apreciază proporţionalitatea ingerinţei aduse unui drept constituţional, aceşti trei judecători constată că măsura luată de autorităţile naţionale prin adoptarea normei legale contestate aduce atingere substanţei dreptului la învăţătură. Or, urmând logica normei, copiii care, din diferite motive, n-au fost imunizaţi rămân  neşcolarizaţi.
    178. Prin norma art.52 alin.(6) din lege, legiuitorul a comis o ingerinţă în exerciţiul dreptului la învăţătură. Această ingerinţă nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o şi cu scopul urmărit.
    179. În şedinţa plenară a Curţii Constituţionale reprezentantul Guvernului a subliniat că în ultimii ani, datorită imunizărilor, în Republica Moldova se menţine o situaţie epidemică favorabilă. Nu au fost înregistrate cazuri de poliomielită, provocată de virusul sălbatic, sau vaccin-asociat, tetanos neonatal, rubeolă congenitală, difterie, tetanos. S-a diminuat morbiditatea prin rubeolă, rujeolă, oreion, hepatită virală B la copii. Este redus nivelul morbidităţii de tuse convulsivă. Însă nici reprezentantul Parlamentului şi nici reprezentantul Guvernului n-au putut aduce argumente în favoarea instituirii normei legale contestate, care restricţionează admiterea copiilor nevaccinaţi în colectivităţile şi instituţiile educaţionale şi de recreere.
    180. Reprezentantul Guvernului a remarcat existenţa unui nou pericol de declanşare a epidemiilor în legătură cu tendinţa de diminuare a nivelului cuprinderii cu vaccinări, sub influenţa propagandei antivaccinale (inclusiv din convingeri religioase sau filozofice), reapărută în ţară din anul 2009. Însă în şedinţa plenară n-au fost aduse niciun fel de probe sau argumente privind declanşarea epidemiilor în perioada 2009-2011 în legătură cu neimunizarea copiilor.
    181. În contextul acestui argument, aceşti trei judecători relevă că statul este obligat să depună eforturi pentru a menţine şi a consolida încrederea publicului în programele de imunizare a copiilor şi în avantajele vaccinării. Or, statul dispune de diverse pârghii pentru a promova vaccinarea copiilor, în primul rând, prin informarea şi convingerea populaţiei asupra beneficiilor imunizării, precum şi asupra riscurilor care pot fi evitate prin vaccinări.
    182. Prin instituirea restricţiilor de admitere în instituţiile educaţionale a copiilor neimunizaţi statul de fapt s-a eschivat de la îndeplinirea obligaţiunilor sale. Interdicţia impusă prin norma legală contestată încalcă drepturile copiilor, care nu poartă nicio vină pentru inacţiunile organelor statale în acest domeniu.
    183. În multe state normele obligatorii de imunizare sunt puse în sarcina instituţiilor medicale. Spre exemplu, în România, potrivit Ordonanţei nr.53 din 30 ianuarie 2000 „Privind obligativitatea raportării bolilor şi a efectuării de vaccinuri”, medicii de familie, indiferent de forma de organizare a asistenţei medicale primare în cadrul sistemului public sau privat, au obligaţia de a asigura vaccinarea copiilor (art.1 alin.(1)). Art.6 alin.(1) al acestei ordonanţe prevede că constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni, nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art.1 alin.(1) şi art.5 lit.a) şi se sancţionează cu amendă de la 2.000.000 lei la 5.000.000 lei.
    184. Aceşti trei judecători nu sunt de acord cu opinia celorlalţi trei judecători, care au subliniat că „în cazul nerespectării cerinţei vaccinării obligatorii, legislaţia permite instruirea în cadrul altor forme de învăţământ, ce nu presupun contactul cu colectivităţile, precum învăţământul la distanţă sau studiul individual”.
    185. Această concluzie vine în contradicţie cu prevederile Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului în domeniul educaţiei.
    186. Într-adevăr,  potrivit  art. 13 alin .(3) din Legea învăţământului, învăţământul se poate organiza  ca învăţământ de zi, învăţământ cu frecvenţă redusă, învăţământ la distanţă sau studiu individual.
    187. În acelaşi timp, trebuie menţionat că nicio normă legală nu reglementează instruirea în cadrul altor forme de învăţământ a copiilor nevaccinaţi.
    188. Sub alt aspect, în condiţiile în care situaţia materială a părinţilor nu permite realizarea învăţământului individual al copiilor nevaccinaţi, nu este clar în ce mod legea asigură educaţia acestei categorii de copii.
    189. Art.28 din Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului stipulează că statele-părţi recunosc dreptul copilului la educaţie. În vederea asigurării exercitării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, ele vor urmări în special:
    a) să facă învăţământul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi;
    e) să ia măsuri pentru a încuraja frecventarea şcolii cu regularitate şi reducerea ratei de abandonare a şcolii.
    190. Aceşti trei judecători consideră că norma legală contestată instituie un tratament diferit al dreptului copiilor vaccinaţi şi celor nevaccinaţi la învăţătură. Reieşind din jurisprudenţa Curţii Europene, diferenţa de tratamente în situaţii similare, precum şi orice similitudine de tratament în situaţii diferite vor fi considerate discriminări în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
    191. O diferenţă de tratament admisibilă trebuie nu numai să urmărească un scop legitim,  ci şi să se caracterizeze printr-un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite  şi scopul urmărit (cauza Marckx v. Belgia, din 13.06.1979).
    192. Diferenţa de tratament este admisibilă dacă se realizează conform unor criterii obiective, care nu variază în funcţie de persoană şi care ţin de ansamblul grupului. Caracterul rezonabil al diferenţierilor are menirea de a evita arbitrarul, astfel încât diferenţa operată să nu poată răsturna  principiul egalităţii (cauza „Aspecte privind regimul lingvistic  în şcolile belgiene” v. Belgia din 23.07.1968).
    193. În opinia a trei judecători, prin  prevederile legale contestate se încalcă dreptul constituţional la viaţă şi la integritate fizică (art.24 din Constituţie), exprimat prin dreptul pacientului la exprimarea benevolă a consimţământului sau refuzului la intervenţie medicală, statuat în Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile  pacientului.
    194. Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului prevede clar necesitatea consimţământului informat şi exprimat în scris pentru intervenţiile  medicale. Intervenţia medicală este definită în art.1 alin.(2) din lege astfel: „intervenţie medicală (act medical) – orice examinare, tratament, cercetare clinică şi asistenţă sau altă acţiune aplicată pacientului cu scop profilactic (cuprinzând aşadar şi vaccinarea – nota judecătorilor), diagnostic, curativ (de tratament), de reabilitare sau de cercetare biomedicală şi executată de un medic sau alt lucrător medical”.
    195. Legea ocrotirii sănătăţii nu prevede obligativitatea vaccinării, indiferent de voinţa persoanei. Potrivit art.23 din lege, consimţământul pacientului este necesar pentru orice prestaţie medicală propusă (profilactică, diagnostică, terapeutică, recuperatorie) [...]. (6) Dacă pacientul are mai puţin de 16 ani, consimţământul este dat de reprezentantul său legal. În caz de pericol de moarte iminentă sau de ameninţare gravă a sănătăţii, prestaţia medicală se poate desfăşura şi fără consimţământul reprezentantului legal. (7) Consimţământul sau refuzul pacientului ori al reprezentantului său legal se atestă în scris prin semnătura medicului curant sau a completului în componenţa echipei de gardă, în cazuri excepţionale, prin semnătura conducerii instituţiei medico-sanitare”.
    196. Curtea Europeană a constatat că problemele legate de integritatea fizică şi morală a persoanelor, precum şi cele legate de consimţământul lor asupra actelor medicale  la care sunt supuse intră în câmpul de aplicabilitate al noţiunii de viaţă privată la care face referire art.8 din Convenţie. Curtea a subliniat faptul că statele au obligaţia de a adopta un cadru legal, care să impună spitalelor, indiferent dacă acestea sunt publice ori private, adoptarea unor măsuri necesare pentru a proteja integritatea fizică a pacienţilor. Curtea a subliniat de asemenea faptul că orice pacient trebuie informat despre consecinţele posibile ale unei intervenţii medicale şi trebuie să-şi dea consimţământul de a fi supus la un anumit tratament în cunoştinţă de cauză. În lipsa unei astfel de informaţii, în măsura în care intervenţia medicală se realizează într-un spital public, statele pot fi ţinute responsabile de consecinţele produse (cauza Codarcea v. România, din 02.06.2009, cererea nr.31675/04).
    197. Astfel, aceşti trei judecătorii consideră că administrarea vaccinurilor obligatorii prin constrângere, ca tratamente medicale nonvoluntare, duce la o ingerinţă în dreptul la respectarea integrităţii fizice a persoanei şi a vieţii sale private, garantate de art.24 din Constituţie.
    198. Aceşti trei judecători, la fel, au subliniat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene:  „[...] odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii [...]” (Hotărârea CEDO Păduraru v. România).
    199. În acelaşi sens, potrivit articolului 3 alin.(2) din Legea nr.780-XV din 27 decembrie 2001 privind actele legislative: „Actul legislativ trebuie să respecte condiţiile legalităţii, accesibilităţii, preciziei [...]”.
    200. Norma legală contestată nu corespunde acestor cerinţe.
    201. Dispoziţiile art.52 alin.(6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice vin în contradicţie cu dispoziţiile din Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, Legea sănătăţii şi Legea învăţământului.
    202. Din norma legală contestată nu este clar dacă, în instituţiile educaţionale, copiii pot fi admişi în lipsa unui vaccin sau pot fi admişi numai dacă le-au fost  administrate toate vaccinurile obligatorii garantate de stat.
    203. Din lege nu rezultă dacă restricţiile instituite se referă şi la copiii care se află în grupurile de risc (cu contraindicaţii medicale) sau care provin din familii socialmente vulnerabile.
    204. Legea nu stipulează cine este responsabil de şcolarizarea copiilor  nevaccinaţi şi în ce mod va fi asigurată aceasta.
    205. Astfel, aceşti trei judecători au ajuns la concluzia că norma legală nu corespunde prevederilor art. 16, 24, 35 şi 54 din Constituţie.
    După încheierea deliberărilor, desfăşurate cu respectarea articolului 55 din Codul jurisdicţiei constituţionale, au fost puse la vot propunerile judecătorului-raportor şi ale altor judecători, înregistrându-se paritate de voturi. Ca urmare, în conformitate cu articolele 27 alin. (2) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 66 alin. (5) din Codul jurisdicţiei constituţionale, în redacţia Legii nr. 1570-XV din 20 decembrie 2002, actul normativ contestat se prezumă constituţional, iar procesul asupra cauzei se sistează.
    Pentru considerentele expuse, în temeiul articolelor 26 şi 27 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, articolelor 61, 64 şi 66 alin.(5) din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională
    1. Se sistează procesul asupra sesizării pentru controlul constituţionalităţii articolului 52 alineatul (6) din Legea nr.10-XVI din 3 februarie 2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice.
    2. Decizia este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE                         Alexandru TĂNASE

    Nr. 1. Chişinău, 22 ianuarie 2013.