Curtea Constituţională, statuînd în componenţa:
    Dl Alexandru TĂNASE , preşedinte, judecător-raportor,
    Dl Igor DOLEA,
    Dl Tudor PANŢÎRU,
    Dl Petru RAILEAN, judecători,
    cu participarea dnei Ludmila Chihai, grefier,
    Avînd în vedere sesizarea depusă la 19 decembrie 2012,
    înregistrată la aceeaşi dată,
    Examinînd sesizarea în şedinţă plenară închisă,
    Pronunţă următoarea decizie:
    1. La 19 decembrie 2012, dl Tudor Deliu, deputat în Parlament, a adresat Curţii Constituţionale sesizarea care vizează interpretarea articolului 46 alin.(5) din Constituţie, potrivit căruia: „Dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului”.
    2. Autorul sesizării a solicitat implicit interpretarea prevederilor articolului 46 alin.(5) din Constituţie, care obligă la asigurarea bunei vecinătăţi, în următoarele aspecte:
    „a) Există o violare a articolului 8 din Convenţia Europeană prin prisma ingerinţei în dreptul la respectarea domiciliului, în cazul în care persistă pericolul prăbuşirii unei construcţii de pe terenul vecin datorate nerespectării distanţei minime între construcţii de diferite dimensiuni, astfel viaţa locatarilor fiind expusă unui pericol inevitabil?
    b) În condiţiile în care legislaţia civilă instituie doar criterii generale precum „încalcă nesemnificativ dreptul proprietarului vecin”, „prezenţa şi utilizarea lor atentează în mod inadmisibil asupra terenului său”, nerespectarea distanţei minime faţă de linia de hotar sau de construcţia vecină, stabilită de lege, regulamentele de urbanism sau, în lipsa acestora, conform obiceiului locului, acestea constituie (a) o încălcare a obligaţiei de respect reciproc, (b) o influenţă vecină considerabilă sau (c) o atentare inadmisibilă asupra dreptului de proprietate coroborat cu dreptul de vecinătate?
    c) Existenţa autorizaţiei de construcţie, eliberată de autorităţile publice locale, garantează oare faptul că dreptul de proprietate şi de vecinătate nu pot fi lezate prin noua construcţie? De asemenea, existenţa acestei autorizaţii îl exonerează de răspunderea civilă (eventuală) pe proprietarul-constructor faţă de vecini?
    d) Obligativitatea existenţei acordului vecinului la ridicarea şi exploatarea construcţiei vecine operează numai atunci cînd aceasta atentează neproporţional asupra terenului sau altui imobil vecin (fapt stabilit prin hotărîre judecătorească), sau şi în cazul cînd prin eliberarea autorizaţiei de construcţie se permite indirect nerespectarea distanţei minime şi normale faţă de linia de hotar sau de construcţiile vecine?
    e) Cum se încadrează în garanţiile constituţionale drepturile primului vecin, care, la data cînd s-a stabilit într-un anumit loc, nu a ştiut şi nici nu avea de unde să ştie despre situaţia că în viitor imobilul vecin i-ar produce o tulburare de vecinătate şi inconveniente anormale?
    f) Există oare o ingerinţă în dreptul de proprietate în situaţia în care prin ridicarea şi exploatarea construcţiei vecine se diminuează valoarea şi exploatarea obişnuită şi normală a imobilelor vecine? Cum corelează această realitate juridică cu articolul l din Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale?”
    3. Prevederile relevante ale Constituţiei (MO nr.1/1, 1994) sunt următoarele:
    „[...] (3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate.”     „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.
    (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.”
    „Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.”
    „(1) Proprietatea este publică şi privată. Ea se constituie din bunuri materiale şi intelectuale.
    (2) Proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului. [...]”
    „Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.”
    „(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului.
    (2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.”
    „(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. [...]”
    „Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată.”
    „(1) Domiciliul şi reşedinţa sînt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia. [...]”
    „(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sînt garantate.
    (2) Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
    (3) Averea dobîndită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se prezumă.
    (4) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
    (5) Dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului.
    (6) Dreptul la moştenire a proprietăţii private este garantat.”
    „[...]
    (2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare  în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. [...]”
    „Orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora.”
    „(1) Statul ocroteşte proprietatea.
    (2) Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titular, dacă acestea nu vin în contradicţie cu interesele societăţii. [...]”
    4. Prevederile relevante ale Codului civil nr.1107-XV din 6 iunie 2002 (M.O. nr.82-86/661, 2002) sunt următoarele:
    „(1) Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului.
    (2) Dreptul de proprietate este perpetuu.
    (3) Dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ.
    (4) Dreptul de folosinţă include şi libertatea persoanei de a nu folosi bunul. Poate fi instituită prin lege obligaţia de folosire dacă nefolosirea bunurilor ar contraveni intereselor publice. În acest caz, proprietarul poate fi obligat fie să folosească el însuşi bunul ori să-l dea în folosinţă unor terţi în schimbul unei contraprestaţii corespunzătoare.
    (5) Particularităţile dreptului de folosinţă a terenurilor agricole se stabilesc prin lege.
    (6) Proprietarul este obligat să îngrijească şi să întreţină bunul ce-i aparţine dacă legea sau contractul nu prevede altfel.”
    „(1) Proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă.
    (2) Dreptul de proprietate este garantat. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică pentru o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Exproprierea se efectuează în condiţiile legii.
    (3) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau  construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile ei.
    (4) Despăgubirile prevăzute la alin.(2) şi (3) se determină de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin hotărîre judecătorească. În acest caz, decizia de retragere a bunurilor din proprietatea persoanei nu poate fi executată pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti.
    [...]”
    „Proprietarii terenurilor vecine sau ai altor bunuri imobile învecinate, pe lîngă respectarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege, trebuie să se respecte reciproc. Se consideră vecin orice teren sau alt bun imobil de unde se pot produce influenţe reciproce.”
    „(1) Proprietarul terenului sau al unui alt bun imobil nu poate interzice influenţa pe care o exercită asupra bunului său gazul, aburul, mirosul, funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă similară provenită din terenul vecin dacă nu împiedică proprietarul în folosirea bunului sau dacă încalcă nesemnificativ dreptul acestuia.
    (2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care influenţa este considerabilă, dar este produsă de folosirea obişnuită a unui alt teren şi nu poate fi înlăturată prin măsuri justificate economic. Dacă este obligat să suporte o asemenea influenţă şi dacă aceasta depăşeşte folosirea recunoscută obişnuită în localitatea respectivă şi limitele economice admisibile, proprietarul poate cere proprietarului de teren care cauzează influenţa o compensaţie corespunzătoare în formă bănească.”
    „(1) Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau exploatării unor construcţii sau instalaţii despre care se poate afirma cu certitudine că prezenţa şi utilizarea lor atentează în mod inadmisibil asupra terenului său.
    (2) Dacă construcţia sau instalaţia a fost ridicată
    respectîndu-se distanţa de la hotar stabilită de lege, demolarea sau interzicerea exploatării acestora poate fi cerută doar în cazul în care afectarea inadmisibilă s-a produs în mod evident.”
    „Dacă există pericolul prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin peste terenul său, proprietarul poate cere vecinului să ia măsurile necesare pentru prevenirea acestui pericol.”
    „(1) Orice construcţie, lucrare sau plantaţie se poate face de către proprietarul terenului numai cu respectarea unei distanţe minime faţă de linia de hotar, conform legii, regulamentului de urbanism sau, în lipsă, conform obiceiului locului, astfel încît să nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin.
    (2) Arborii, cu excepţia celor mai mici de doi metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii, trebuie sădiţi la distanţa stipulată de lege, de regulamentul de urbanism sau de obiceiul locului, dar care să  nu fie mai mică de 2 metri de linia de hotar.
    (3) În caz de nerespectare a distanţei prevăzute la alin.(1) şi (2), proprietarul vecin este îndreptăţit să ceară scoaterea ori tăierea la înălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor ori gardurilor pe cheltuiala proprietarului terenului pe care acestea sînt ridicate.”
    „(1) Dacă proprietarul unui teren, cu ocazia ridicării unei construcţii, a construit dincolo de limita terenului său, fără a i se putea imputa premeditarea sau culpa gravă, vecinul trebuie să tolereze încălcarea hotarului dacă nu a obiectat pînă sau imediat după depăşirea limitei.
    (2) Vecinul prejudiciat prin situaţia prevăzută la alin.(1) trebuie despăgubit cu o rentă în bani, plătită anual, cu anticipaţie.
    (3) Cel îndreptăţit la rentă poate pretinde oricînd ca debitorul său să-i achite preţul porţiunii de teren pe care s-a construit în schimbul transmiterii proprietăţii asupra acesteia.”
    „(1) Orice proprietar este obligat ca, după primirea unui aviz scris sau verbal, să permită vecinului accesul pe teritoriul său, după caz, pentru efectuarea şi întreţinerea unei construcţii, plantaţii şi efectuarea unor alte lucrări pe terenul vecin.
    (2) Proprietarul care este obligat să permită accesul pe teritoriul său are dreptul la compensarea prejudiciului cauzat doar prin acest fapt şi la restabilirea terenului în starea anterioară.
    (3) În cazul în care, datorită unei forţe naturale sau forţe majore, un bun a pătruns pe un teren străin sau a fost transportat acolo, proprietarul terenului trebuie să permită căutarea şi ridicarea bunului, dacă nu a purces el însuşi la căutare sau nu-l restituie. Bunul continuă să aparţină proprietarului său, cu excepţia cazului cînd acesta renunţă la el. Proprietarul terenului poate cere ridicarea bunului străin şi aducerea terenului în situaţia anterioară.
    (4) Proprietarul terenului care efectuează şi întreţine construcţii, plantaţii sau execută alte lucrări pe teritoriul său nu are dreptul să pericliteze terenul vecin sau să compromită trăinicia construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor situate pe acesta.”
    5. Prevederile relevante ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997, M.O. nr.54-55/502, 1997), în continuare – „Convenţia Europeană”, sunt următoarele:
    „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
    2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
    „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
    Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
    6. Prevederile relevante ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, adoptată la New York la 10 decembrie 1948, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea nr.217-XII din 28 iulie 1990 (Veştile nr.8/233, 1990), sunt următoarele:
    „1. Orice persoană  are dreptul la proprietate atît singură cît şi în asociere cu alţii.
    2. Nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”
    „1. Individul  are îndatoriri faţă de colectivitate, numai în  cadrul acesteia  fiind posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a  personalităţii sale.
    2. În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi  libertăţilor celorlalţi şi  în  vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale, într-o societate democratică.
    3. Aceste drepturi  şi libertăţi nu vor putea, în nici un caz să fie exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei  Naţiunilor Unite.”
    7. Autorul sesizării a remarcat că, în linii generale, obiectul sesizării se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexate, precum protecţia şi limitele proprietăţii, dreptul la viaţă privată şi inviolabilitatea domiciliului, asigurarea bunei vecinătăţi şi securitatea raporturilor juridice.
    8. Raportînd obiectul sesizării la dispoziţiile Legii Supreme, autorul sesizării a constatat că articolul 46 din Constituţie garantează dreptul la proprietatea privată şi protecţia acesteia, precum şi obligă la asigurarea bunei vecinătăţi. Astfel, dispoziţiile acestui articol obligă statul şi ceilalţi subiecţi de drept să respecte proprietatea şi buna vecinătate şi să se abţină de la orice acţiune ce ar aduce atingere acestor drepturi cu valenţă constituţională.
    9. Autorul sesizării menţionează că, potrivit art.127 alin.(2) din Constituţie, statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titular, dacă acestea nu vin în contradicţie cu interesele societăţii. Mai mult ca atît, unul dintre principiile fundamentale privind proprietatea constă în faptul că aceasta nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului (art.9 alin.(2) din Constituţie).
    10. În virtutea dreptului de proprietate, proprietarul este îndreptăţit să efectueze cu bunurile sale, în principiu, orice acţiuni, dar realizarea prerogativelor proprietarilor în deplinătatea lor poate să se reflecte negativ asupra intereselor altor membri ai societăţii, precum şi asupra societăţii în întregime. Cadrul juridic concret al protecţiei dreptului de proprietate este determinat de conţinutul şi limitele proprietăţii, sarcină care, potrivit art.46 alin.(2), (4) şi (5) din Constituţie, este de competenţa legislativului.
    11. Din aceste considerente, legiuitorul a recurs la stabilirea unor îngrădiri în exercitarea dreptului de proprietate. Scopul principal în stabilirea acestor îngrădiri constă în crearea condiţiilor necesare pentru a face posibilă conlocuirea membrilor societăţii. Importanţa existenţei unor asemenea reglementări constă în stabilirea unor limite normale de exercitare a dreptului de proprietate pentru a asigura buna vecinătate.
    12. Autorul sesizării menţionează că scopul principal al reglementării raporturilor de vecinătate constă în crearea condiţiilor adecvate pentru a face posibilă conlocuirea vecinilor şi evitarea conflictelor care pot apărea în legătură cu exercitarea dreptului de proprietate de către fiecare titular în parte. Dreptul de vecinătate reprezintă o limitare legală a dreptului de proprietate, a cărui sferă de aplicare este redusă. Libertatea fiecărui proprietar încetează acolo unde începe vătămarea celuilalt proprietar. Orice drept este restrîns prin libertatea altuia, orice drept este o atingere adusă libertăţii altuia.
    13. Autorul sesizării consideră că este necesară tratarea mai detaliată a legăturii dintre apărarea dreptului de proprietate şi apărarea dreptului de vecinătate, precum şi a dreptului la viaţa privată şi inviolabilitatea domiciliului, delimitate în Codul civil, raportată şi la practica judiciară existentă atît la nivel naţional, cît şi internaţional.
    14. De asemenea, autorul sesizării constată că actele normative în domeniu nu conţin o reglementare clară cu privire la zonele de siguranţă sau la zonele de protecţie, precum şi cu privire la distanţele minime faţă de hotarul vecin şi distanţele minime între construcţiile de diferite dimensiuni, or, acest aspect prezintă o importanţă deosebită nu numai prin prisma garantării dreptului de proprietate privată, ci şi a dreptului la ocrotirea sănătăţii sau a însuşi dreptului la viaţă.
    15. Examinînd sesizarea sub aspectul admisibilităţii, Curtea reţine următoarele.
Curtea Constituţională exercită jurisdicţia constituţională la sesizarea subiecţilor specificaţi în articolul 25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolul 38 din Codul jurisdicţiei constituţionale.
    16. Potrivit prevederilor legale, deputaţii în Parlament sînt subiecţi cu drept de sesizare a Curţii Constituţionale.
    17. La fel, articolul 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie, articolul 4 alin. (1) lit.b) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolul 4 alin. (1) lit.b) din Codul jurisdicţiei constituţionale abilitează instanţa de jurisdicţie constituţională cu atribuţia de interpretare a Constituţiei.
    18. În context, Curtea relevă că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. b) din Legea Supremă presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale, care poate fi realizat prin interpretarea textuală sau funcţională, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ţinînd cont de caracterul generic al normei, situaţiile concrete pe care legiuitorul nu avea cum să le prevadă la momentul elaborării normei, reglementările ulterioare, precum şi situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată.
    19. Concomitent, Curtea reţine că interpretarea dată dispoziţiilor constituţionale comportă caracter oficial şi obligatoriu pentru toţi subiecţii raporturilor juridice.
    20. În mai multe hotărîri ale sale, Curtea a relevat că scopul oricărei interpretări a normelor constituţionale este de a asigura unitatea şi înţelegerea corectă a conţinutului şi sensului lor autentic. Interpretarea oficială este imperativă în cazurile în care incertitudinea normelor constituţionale este determinată de o situaţie concretă şi această incertitudine nu poate fi soluţionată printr-o altă procedură jurisdicţională. Necesitatea interpretării trebuie să fie confirmată prin esenţa problemei de drept rezultată din caracterul neuniform al dispoziţiilor constituţionale.
    21. Avînd în vedere importanţa interpretării dispoziţiilor constituţionale, Curtea Constituţională tratează sesizările de acest caracter cu o exigenţă deosebită. Acestea pot fi acceptate pentru examinare în fond doar în cazul în care dispoziţia constituţională, a cărei interpretare se solicită, este incertă, ambiguă sau incompletă. La baza regulilor de acceptare a sesizărilor pentru interpretarea Constituţiei stă principiul separaţiei şi colaborării puterilor, consfinţit în articolul 6 din Constituţie.
    22. Curtea reţine că, în speţă, sesizarea vizează interpretarea articolului 46 alin.(5) din Constituţie, potrivit căruia: „Dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului”.
    23. Curtea notează că articolul 46 din Legea Supremă garantează dreptul la proprietatea privată şi protecţia acesteia. Prin conţinutul său acest drept exclude posibilitatea îngrădirii, prin utilizarea pîrghiilor economice şi sociale, precum şi obligă terţele persoane să se abţină de la orice acţiune care ar aduce atingere acestui drept.
    24. În respectiva succesiune logică, Curtea observă că art. 315 din Codul civil statuează că proprietarul are dreptul de posesiune, folosinţă şi de dispoziţie asupra bunurilor sale şi exercită acest drept în mod exclusiv, în nume şi interes propriu, fără intervenţia altor persoane.
    25. Totodată, Curtea reţine argumentul autorului sesizării, potrivit căruia cadrul juridic al protecţiei dreptului de proprietate este determinat şi de limitarea acesteia, sarcină care, potrivit art. 46 alin. (2), (4) şi (5) din Constituţie, este de competenţa legislativului.
    26. Subsecvent, potrivit articolului 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, Parlamentul adoptă legi organice prin care se reglementează regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii. Astfel, Parlamentul a fost învestit cu competenţa de a stabili statutul juridic al participanţilor la circuitul civil, temeiurile apariţiei dreptului de proprietate şi modul de exercitare a acestuia.
    27. Supunînd examinării preliminare datele referitoare la obiectul sesizării, Curtea observă că argumentele invocate pentru interpretarea prevederilor constituţionale ţin de limitarea prerogativei de exercitare a dreptului de proprietate privată, prevăzută la articolul 46 alin.(5) din Constituţie, limitare reglementată prin legi speciale, adoptate în dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale.
    28. În context, Curtea atestă că prevederea constituţională referitoare la limitarea dreptului de proprietate în scopul asigurării bunei vecinătăţi a dobîndit o nuanţare organică în Capitolul V din  Codul civil intitulat „Dreptul de vecinătate”. Prin urmare, Curtea consideră necesar a analiza prevederile legale în corelare cu obiectul sesizării pentru a nu comite o ingerinţă în sfera de activitate a Parlamentului.
    29. Curtea reţine că, dezvoltînd norma constituţională, legiuitorul a stabilit în articolele 377-394 din Codul civil limitele şi modalitatea de exercitare a dreptului de vecinătate. Potrivit prevederilor art. 377 din Codul civil:
    „Proprietarii terenurilor vecine sau ai altor bunuri imobile învecinate, pe lîngă respectarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege, trebuie să se respecte reciproc. Se consideră vecin orice teren sau alt bun imobil de unde se pot produce influenţe reciproce.”
    30. În context, din considerentul că realizarea prerogativelor proprietarului în deplinătatea lor poate să se reflecte negativ asupra intereselor altor membri ai societăţii, precum şi asupra societăţii în întregime, legiuitorul a recurs la stabilirea unor îngrădiri în exercitarea dreptului de proprietate.
    31. Potrivit celor enunţate supra, Curtea reiterează că îngrădirile dreptului de proprietate decurg atît din art. 46 alin. (5) din Constituţie, cît şi din art. 315 alin. (3) din Codul civil, care prevede că dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ.
    32. Curtea menţionează că, reieşind din cadrul legal existent, scopul principal în stabilirea îngrădirilor dreptului de proprietate constă în crearea condiţiilor necesare pentru a face posibilă conlocuirea membrilor societăţii.
    33. După cum s-a relatat, printre îngrădirile dreptului de proprietate se numără şi dreptul de vecinătate, care reprezintă o limitare legală şi cu o sferă de aplicare redusă. Acesta se explică prin faptul că normele dreptului de vecinătate sunt aplicabile numai între proprietarii terenurilor sau bunurilor imobile vecine. Vecinătatea este o stare de fapt care generează anumite drepturi şi obligaţii pentru proprietarii terenurilor sau altor bunuri imobile de unde se pot produce influenţe reciproce. Pentru asemenea situaţii, pentru proprietarii terenurilor vecine sau ai altor bunuri imobile legea instituie obligaţia generală de a se respecta reciproc.
    34. Prin prisma întrebărilor abordate de către autorul sesizării, Curtea menţionează că legislaţia actuală cuprinde reglementări detaliate privind influenţa vecină admisibilă, atentarea inadmisibilă, cererea de înlăturare a pericolului de prăbuşire, distanţa pentru construcţii şi situaţiile în care se admite depăşirea hotarului terenului învecinat în cazul construcţiei, precum şi modalitatea de soluţionare a litigiilor privind hotarul.
    35. În contextul celor invocate, Curtea relevă că, în argumentarea criticii sale, autorul sesizării face abstracţie de dispoziţiile legale existente. Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul a stabilit cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încît să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind soluţii juridice echitabile.
    36. Totodată, Curtea reţine că sesizarea abordează situaţii de fapt cu caracter litigios. Or, Curtea nu este competentă a analiza aplicarea unei dispoziţii legale unei situaţii concrete.
    37. La fel, Curtea menţionează că soluţionarea litigiilor concrete între persoane concrete este atribuţia exclusivă a instanţelor judecătoreşti, acestea fiind şi singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situaţia de fapt dedusă instanţei, prin raportarea normelor contestate atît la dispoziţiile constituţionale, cît şi la prevederile Convenţiei Europene.
    38. Curtea relevă că este de competenţa instanţei de judecată de a stabili dacă pentru fiecare caz în parte sunt respectate dispoziţiile legale privind limita de exercitare a dreptului de proprietate.
    39. De asemenea, soluţionarea întrebărilor abordate de autorul sesizării ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, lucru care ar contraveni art. 60 din Constituţie, potrivit căruia „Parlamentul este [...] unica autoritate legislativă a ţării”.
    40. În context, Curtea menţionează că interpretarea normei constituţionale cuprinse în articolul 46 alin.(5) în aspectul sugerat în sesizare ar însemna comiterea unei imixtiuni în atribuţiile exclusive ale Parlamentului.
    41. Totodată, potrivit prevederilor articolului 66 din Constituţie, Parlamentul:
    „c) interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării”.
    42. La fel, Curtea reţine şi prevederile art. 4 din Legea nr.780-XV din 27 decembrie 2001 privind actele legislative, potrivit cărora actul legislativ trebuie să corespundă dispoziţiilor constituţionale şi să fie în concordanţă cu cadrul juridic existent, cu sistemul de codificare şi unificare a legislaţiei. Articolul 43 din respectiva lege prevede că interpretarea oficială a legilor ţine de competenţa exclusivă a Parlamentului.
    43. În context, Curtea relevă că, în cazul în care există ambiguităţi în aplicarea legii, la care se face referire în sesizare, ce ţin de omisiuni legislative, urmează să se opereze cu procedeele tehnice stipulate în Legea nr.780-XV din 27 decembrie 2001 privind actele legislative.
    44. Concomitent, potrivit jurisprudenţei Curţii:
    ”Interpretarea dispoziţiilor Legii Supreme de către Curtea Constituţională are drept scop eliminarea ambiguităţilor, elucidarea conţinutului şi evidenţierea principiilor de drept cuprinse în ele” (Decizia Curţii Constituţionale din 25.12.2003).
    45. Astfel, în lumina prevederilor legale pertinente existente, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale ale articolului 46 alin.(5), potrivit cărora „Dreptul de proprietate privată obligă [...] asigurarea bunei vecinătăţi, [...]”, nu conţin ambiguităţi, imprecizii sau neclarităţi, ele fiind exprese, prin urmare, nu necesită a fi interpretate de către Curtea Constituţională. Potrivit art.31 alin. (3) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.4 alin.(3) din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea examinează în exclusivitate chestiuni de drept. Or, constatarea unei situaţii sau a existenţei unui fapt nicidecum nu poate fi considerată o chestiune de drept.
    46. Prin sesizarea în cauză, Curţii Constituţionale i se cere să se pronunţe în vederea interpretării unor prevederi stabilite prin legi organice, ceea ce  ar însemna depăşirea limitelor competenţei proprii, stabilite de articolul 31 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolul 6 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Or, după cum s-a menţionat anterior, interpretarea legilor şi asigurarea unităţii reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării este atribuţia de bază a Parlamentului, unica autoritate legislativă a statului.
    Concluzionînd cele expuse şi călăuzindu-se de prevederile articolelor 24 alin.(1), 26 alin.(1), 31 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, articolelor 6 alin.(1) şi (2), 39 alin.(2), 40, alin.(3) şi 64 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională
    1. Nu se acceptă spre examinare în fond sesizarea pentru interpretarea articolului 46 alin.(5) din Constituţia Republicii Moldova.
    2. Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE          Alexandru  TĂNASE

    Nr. 3. Chişinău, 12 aprilie 2013.