În cauza Mudric v. Republica Moldova,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secţiune), întrunită într-o Cameră compusă din:
    Josep Casadevall, Preşedinte,
    Alvina Gyulumyan,
    Corneliu Bîrsan,
    Ján Šikuta,
    Luis López Guerra,
    Nona Tsotsoria,
    Valeriu Griţco, judecători,
    şi Santiago Quesada, grefier al secţiunii,
    Deliberînd în secret la 25 iunie 2013,
    Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:
    PROCEDURA
    1. Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 74839/10) depusă la 21 decembrie 2010 contra Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit articolului 34 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”) de o cetăţeană a Republicii Moldova, dna Lidia Mudric (“reclamanta”).
    2. Reclamanta, căreia i s-a acordat asistenţă juridică, a fost reprezentată de dna D. Străisteanu, avocat care îşi desfăşoară activitatea în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.
    3. Reclamanta a invocat, în particular, că autorităţile nu şi-au exercitat obligaţiile sale pozitive în temeiul articolelor 3, 14 şi 17 din Convenţie pentru a o proteja de violenţa domestică şi pentru a pedepsi agresorul.
    4. La 18 martie 2011 cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, a fost luată decizia să se examineze fondul cererii simultan cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 1).
    5. Comentariile terţei părţi au fost recepţionate de la Equal Rights Trust, o organizaţie nonguvernamentală cu sediul în Londra, Regatul Unit, căreia i s-a permis de către Preşedinte să intervină în procedură (articolul 36 § 2 din Convenţie şi articolul 44 § 2 din Regulamentul Curţii). Guvernul a răspuns la acele comentarii (articolul 44 § 5).
    ÎN FAPT
    I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
    6. Reclamanta s-a născut în 1939 şi locuieşte în Lipcani.
    A. Violenţa domestică în privinţa reclamantei şi plîngerile sale autorităţilor
    7. După divorţul cu soţul său care a avut loc cu mai mult de 22 de ani pînă la evenimentele relevante, reclamanta locuia în propria sa casă lîngă casa care aparţinea fostului său soţ, A.M. La 31 decembrie 2009 A.M. a intrat cu forţa în casa ei şi a bătut-o. Acelaşi lucru l-a făcut la 19 februarie 2010, dată, începînd cu care a rămas permanent în casa reclamantei, în timp ce reclamanta uneori a solicitat refugiu la vecinii săi.
    8. Reclamanta a obţinut un raport medical care confirma că a fost bătută la 19 februarie 2010. Reclamanta şi avocatul său au depus numeroase plîngeri la organul de poliţie local, procuratură şi alte autorităţi, solicitînd protecţie pentru reclamantă şi pedepsirea lui A.M. Prima plîngere a fost depusă la 18 martie 2010 şi a fost adresată organului de poliţie local. Reclamanta, de asemenea, s-a plîns altor autorităţi că organul de poliţie local cunoştea despre situaţia sa, însă nu a întreprins nicio acţiune pentru a o proteja.
    9. La 27 martie 2010 reclamanta din nou a fost bătută de A.M. La 30 martie 2010 organul de poliţie local a informat-o că evenimentele de care s-a plîns au fost confirmate, însă A.M. nu putea fi pedepsit, deoarece suferea de o boală psihică.
    10. La 9 iunie 2010 Comisariatul de poliţie Ocniţa a pornit urmărirea penală împotriva lui A.M. pentru violarea domiciliului reclamantei. Potrivit celor menţionate de Guvern, la 24 iunie 2010 lui i s-a aplicat o măsură preventivă de a nu părăsi localitatea.
    B. Ordonanţele de protecţie iniţiale ale instanţelor de judecată în privinţa reclamantei
    11. La 22 iunie 2010 o instanţă de judecată a emis o ordonanţă de protecţie, prin care a dispus evacuarea lui A.M. şi obligarea acestuia de a sta departe de casa reclamantei. Cu toate acestea, ordonanţa de protecţie nu a fost executată. La 17 iulie 2010 reclamanta din nou a fost agresată de A.M. în curtea casei sale, după cum a fost confirmat de organul de poliţie şi de raportul medical. Reclamanta a depus a nouă plîngere, iar la 23 iulie 2010 o altă ordonanţă de protecţie a fost eliberată, similar celei din 22 iunie 2010. Această ordonanţă, de asemenea nu a fost executată.
    12. La 16 august 2010, au fost iniţiate procedurile penale împotriva lui A.M. pentru omisiunea de a se conforma cu ordonanţa de protecţie din 22 iunie 2010. Acest set de proceduri a fost ulterior conexat cu cele iniţiate la 9 iunie 2010.
    13. La 26 august 2010 pe parcursul procedurilor penale, A.M. a fost supus unui examen psihiatric. Comisia medicală a stabilit că el suferea de schizofrenie paranoidală şi i s-a recomandat internare pentru tratament psihiatric.
    14. La 7 octombrie 2010 un procuror a remis cauza împotriva lui A.M. în instanţa de judecată în vederea determinării dacă A.M. ar trebui să treacă un tratament psihiatric obligatoriu. În ordonanţa sa, procurorul a notat, inter alia, că din fişa medicală a lui A.M. reiese că în 1965 el a suferit de o lovitură la cap; începînd cu 1981 el a început să creadă că soţia sa intenţiona să-l otrăvească şi a început să o bată; începînd cu iunie pînă în septembrie 1987 el a fost internat şi tratat într-un spital psihiatric fiind diagnosticat cu schizofrenie paranoidală; el s-a aflat sub supraveghere psihiatrică începînd cu 1988 şi a trecut un tratament psihiatric avînd de 5 ori acelaşi diagnostic, ultima perioadă de tratament s-a sfîrşit la 25 decembrie 2004; şi a fost supravegheat de autorităţi fiind bolnav psihic şi periculos pentru societate. Părţile nu au informat Curtea despre rezultatul cererii procurorului.
    15. Într-o scrisoare din 6 decembrie 2010 Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei a afirmat că, la 23 noiembrie 2010, colaboratorii de poliţie V.V. şi R.P. din Comisariatul de poliţie local şi un asistent social au vizitat-o pe reclamantă acasă şi au vorbit cu ea şi cu A.M. Ultimul a refuzat să părăsească casa sau să semneze documentul prin care a fost avertizat să nu comită acte de violenţă împotriva reclamantei.
    C. Ordonanţa de protecţie din 16 decembrie 2010
    16. La 5 decembrie 2010 reclamanta a fost din nou bătută de A.M. La 16 decembrie 2010 ea a obţinut a treia ordonanţă de protecţie, similară celor două deja emise. Instanţa de judecată a notat, inter alia, că la 5 decembrie 2010 A.M. din nou a bătut-o pe reclamantă şi că poliţia a venit la ea acasă în ziua următoare şi i-a aplicat o sancţiune administrativă pentru distrugerea intenţionată a proprietăţii. La 24 decembrie 2010 vecinul reclamantei, E.C., a depus mărturii în faţa colaboratorilor de poliţie din Ocniţa. Ea a descris numeroasele conflicte pe care le-a avut A.M. cu reclamanta şi cu vecinii, vizitele numeroase ale poliţiei acasă la reclamantă pentru a-l avertiza pe A.M. să nu comită acte de violenţă faţă de reclamantă şi faptul că şeful organului de poliţie local deseori contacta cu ea despre situaţia de acasă.
    17. La 4 ianuarie 2011 Judecătoria Ocniţa l-a declarat pe A.M. vinovat de violarea domiciliului reclamantei. Avînd în vedere constatările comisiei medicale, instanţa de judecată l-a absolvit pe A.M. de răspundere penală, deoarece el a comis crima în stare de iresponsabilitate. S-a dispus, de asemenea, că A.M. ar trebui să fie internat pentru un tratament psihiatric obligatoriu.
    18. La 14 ianuarie 2011 avocatul reclamantei a solicitat o copie a sentinţei din 4 ianuarie 2011, afirmînd că nu a fost informată despre şedinţa de judecată. Mai mult, clientul ei nu cunoştea de aceasta pînă în dimineaţa zilei de 4 ianuarie 2011, cînd a fost invitată în instanţa de judecată de poliţia locală. Astfel, drepturile procedurale ale reclamantei au fost încălcate. În aceeaşi zi, avocatul a solicitat organului de poliţie local şi serviciului de asistenţă socială despre măsurile întreprinse în vederea executării sentinţei instanţei de judecată.
    19. La 21 ianuarie 2011 Comisariatul de poliţie Ocniţa a informat reclamanta că ei nu erau competenţi să evacueze pe cineva şi că acest lucru trebuia să-l efectueze executorul judecătoresc.
    20. La 24 ianuarie 2011 colaboratorii de poliţie din Ocniţa l-au escortat pe A.M. la un spital specializat psihiatric pentru tratament medical.
    21. La 31 ianuarie 2011 Procuratura Ocniţa a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva colaboratorilor de poliţie din Ocniţa V.V. şi R.P. în privinţa alegaţiei reclamantei că ei au fost complici la violenţa domestică din partea lui A.M.
    II. MATERIALE NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE RELEVANTE
    A. Drept intern pertinent
    22. Prevederile relevante ale Legii nr. 45 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie (1 martie 2007, “Legea din 2007 cu privire la violenţa domestică (Combatere şi Protecţie)”) prevede următoarele:
    “(1) Instanţa de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de protecţie, prin care poate oferi asistenţă victimei, aplicînd agresorului următoarele măsuri:
    a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;
    b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;
    c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;
    d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;
    e) obligarea, pînă la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea copiilor pe care îi are în comun cu victima;
    f) obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale de violenţă, inclusiv cheltuielile medicale şi cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;
    g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
    h) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea acţiune este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei sau dispariţia ei;
    i) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
    j) interzicerea de a păstra şi purta armă...
    3. Măsurile de protecţie prevăzute la alin.(1) se aplică pe un termen de pînă la 3 luni, pot fi retrase odată cu dispariţia pericolului care a condiţionat luarea acestor măsuri şi pot fi prelungite în cazul unei cereri repetate sau al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie.”
    23. Prevederile relevante ale Codului penal prevede următoarele:
    “(1) Pătrunderea sau rămînerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările ilegale, se pedepsesc cu amendă în mărime de pînă la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 200 de ore, sau cu închisoare de pînă la 2 ani.”
    “(1) Violenţa în familie, adică acţiunea sau inacţiunea intenţionată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferinţă fizică, soldată cu vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, suferinţă psihică ori prejudiciu material sau moral, se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 180 de ore sau cu închisoare de pînă la 2 ani.
    (2) Aceeaşi acţiune:
    a) săvîrşită asupra a doi sau mai mulţi membri ai familiei;
    b) care a provocat vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii
    - se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore sau cu închisoare de pînă la 5 ani.
    (3) Aceeaşi acţiune care:
    a) a cauzat vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
    b) a determinat la sinucidere sau la tentativă de sinucidere;
    c) a provocat decesul victimei
    - se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani.”
    “(1) Neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărîrii instanţei de judecată, dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancţiunii contravenţionale,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 300 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de pînă la 2 ani...”
    24. În temeiul articolelor 152 şi 155 din Codul penal, o acţiune care cauzează o vătămare nepericuloasă pentru viaţă, precum şi o ameninţarea cu aplicarea vătămării, sunt infracţiuni care se pedepsesc cu închisoare sau cu muncă în folosul comunităţii.
    B. Documente internaţionale pertinente
    25. Un rezumat al documentelor internaţionale relevante referitoare la violenţa domestică, inclusiv prin natura sa discriminatorie faţă de femei, a fost expus în cauza Opuz v. Turcia (nr. 33401/02, §§ 72-86, CEDO 2009) şi Eremia v. Republica Moldova (nr. 3564/11, §§ 29-37, 28 mai 2013, încă nu este definitivă).
    26. În Recomandarea sa Rec(2002)5 din 30 aprilie 2002 cu privire la ocrotirea femeilor împotriva violenţei, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a afirmat, inter alia, că statele membre ar trebui să introducă, dezvolte şi/sau să îmbunătăţească unde este necesar politicile naţionale împotriva violenţei bazate pe siguranţă maximă şi protecţia victimelor, suport şi asistenţă, ajustarea legislaţiei penale şi civile, ridicarea conştiinţei publice, instruirea pentru specialiştii care se confruntă cu violenţa împotriva femeilor şi prevenirea acesteia.
    27. Comitetul de Miniştri a recomandat, în particular, ca statele membre ar trebui să sancţioneze serios violenţa împotriva femeilor, cum ar fi violenţa sexuală şi viol, abuzul de vulnerabilitatea victimelor însărcinate, lipsite de apărare, bolnave, cu dizabilităţi sau în dependenţă, la fel ca şi sancţionarea abuzului ţinînd cont de poziţia agresorului. Recomandarea prevede, de asemenea, că statele membre ar trebui să asigure că toate victimele violenţei să beneficieze de posibilitatea de a iniţia proceduri, să introducă prevederi care să asigure iniţierea procedurilor penale de partea procurorului, să încurajeze procurorii să privească violenţa împotriva femeilor ca un factor agravant sau decisiv la adoptarea soluţiei de a porni ori nu urmărirea penală într-un interes public, să asigure unde este necesar că măsurile sunt întreprinse eficient în vederea ocrotirii victimelor împotriva ameninţărilor şi eventualelor acţiuni de răzbunare şi să întreprindă măsuri specifice pentru a asigura ocrotirea drepturilor copiilor pe parcursul procedurilor.
    28. Cu privire la violenţa în familie, Comitetul de Miniştri a recomandat că statele membre ar trebui să califice toate formele de violenţă în familie ca infracţiuni şi să prevadă posibilitatea de a întreprinde măsuri în vederea, inter alia, de acordare a posibilităţii judecătorilor să adopte măsuri interimare cu scopul ocrotirii victimelor, să interzică făptaşului de a contacta, comunica cu sau de a se apropia de victimă, să locuiască sau să intre în anumite locuri, să sancţioneze toate încălcările măsurilor impuse făptaşului şi să stabilească o procedură obligatorie de acţionare pentru poliţie, serviciile medicale şi sociale.
    29. În Recomandarea Generală nr. 28 cu privire la obligaţiile importante a statelor părţi în temeiul articolului 2 din Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW/C/2010/47/GC.2), Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei a constatat că “Statele părţi au obligaţia să prevină, investigheze, să intenteze un proces şi să pedepsească… acţiunile bazate pe violenţă de gen”.
    30. În raportul său referitor la vizita în Moldova din 4 la 11 iulie 2008 (documentul A/HRC/11/6/Add.4, 8 mai 2009), Raportorul Special al Naţiunilor Unite asupra violenţei împotriva femeilor, cauzele şi consecinţele a notat, inter alia:
    “...atitudinile patriarhale şi discriminatorii cresc vulnerabilitatea femeilor faţă de violenţă şi abuz. În acest context, mai ales violenţa domestică, este foarte răspîndită, larg trecută cu vederea de către societate; ea nu primeşte atenţia cuvenită nici de la autorităţi, nici de la societate şi nici de la femeile înseşi, rezultatul fiind o infrastructură de protecţie insuficientă pentru victimele violenţei...
    ... 19. Femeile din Moldova suferă de toate formele de violenţă. Cu toate acestea, violenţa domestică şi traficul sunt domenii majore de interes. Cele două sunt strîns legate şi sunt legate de poziţia subordonată a femeilor în societate în ansamblu. ...
    20. În timp ce date fiabile şi înregistrări sistematice a cazurilor cu privire la natura şi amploarea fenomenului lipsesc, se spune că violenţa în familie este larg răspîndită. Potrivit unui raport al Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi a Familiei: “[...] În prezent, frecvenţa de violenţă în familie, ale cărei victime sunt femei şi copii, atinge proporţii alarmante. Din păcate, este foarte dificil pentru stat să controleze violenţa domestică, deoarece în majoritatea cazurilor se raportează numai atunci cînd există consecinţe grave de violenţă, celelalte cazuri fiind considerate doar conflicte în familie.
    21. În ciuda acestui fapt, violenţa în familie nu este percepută ca o problemă care justifică intervenţia legală dacă nu duce la leziuni grave. Ca urmare, această crimă este tratată în tăcere şi primeşte o recunoaştere slabă în rîndul funcţionarilor, societăţii şi înseşi femeilor.
    22. Conform unui studiu realizat în 2005, 41 % dintre femeile intervievate au raportat existenţa unei forme de violenţă în familie cel puţin o dată în timpul vieţii lor. Sondajul a arătat că violenţa psihologică, urmată de violenţa fizică, este forma de abuz cea mai răspîndită în familie. Aproape o treime dintre femeile intervievate au indicat ca au fost supuse mai multor forme de violenţă. Studiul prevede că violenţa domestică persistă printre diferite tipuri de clasă şi educaţie; cu toate acestea, femeile cu un nivel mai ridicat de educaţie sau statut economic pot avea tendinţa de a nu divulga incidentele de violenţă. Violenţa sexuală rămîne cea mai rară formă de violenţă raportată. Acest lucru poate fi din cauza lipsei de recunoaştere a abuzului sexual în cadrul familiei ca un delict sau teamă în rîndul victimelor de a fi ţinuţi responsabili şi de a fi îndepărtaţi.
    23. Autorii actelor de violenţă împotriva femeilor sunt adesea membrii familiei, soţii sau foştii soţi (73,4 %), urmat de taţii sau taţii vitregi (13,7 %) şi mamele sau mamele vitrege (7 %). Personalul de la azilul din Chişinău au indicat că soţii femeilor care caută ajutor la azil sunt de obicei ofiţeri de poliţie sau militari, ceea ce face mult mai dificil pentru femei sa scape de mediul violent şi să iniţieze divorţul. ...
    29. Există, de asemenea, o serie de concepţii greşite răspîndite cu privire la violenţa împotriva femeilor, care tratează problema ca nişte cazuri izolate, cu privire la un anumit grup. Aceste concepţii greşite sunt: (a) violenţa împotriva femeilor este un fenomen care are loc în case sărace şi destrămate, (b) victimele violenţei sunt femeile vulnerabile care au nevoie de protecţie specială, (c) bărbaţii violenţi sunt devianţi  care abuzează de alcool şi droguri sau au tulburări de personalitate, (d) violenţa în familie include toţi membrii familiei, inclusiv bărbaţii. Din experienţa mea, astfel de neînţelegeri adesea rezultă în soluţii greşite şi parţiale, cum ar fi programul de reabilitare a agresorilor, restricţiile asupra femeilor, în scopul de a le proteja sau de soluţii de gen neutre pentru a trece cu vederea cauzele violenţei în bază de gen ”.
    ÎN DREPT
    I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
    31. Reclamanta s-a plîns că autorităţile au tolerat maltratarea la care ea a fost supusă în propria sa casă şi au omis să execute ordonanţele de protecţie obligatorii ale instanţei de judecată emise pentru a-i oferi protecţie. Reclamanta s-a bazat pe Articolul 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori  degradante.”
    A. Admisibilitatea
    32. Curtea menţionează că această plîngere nu este vădit nefondată în sensul Articolului 35 § 3 (a) din Convenţie. Curtea menţionează în continuare că nu este inadmisibilă din oricare alte motive. Urmează astfel să fie declarată admisibilă.
    B. Fondul
    1. Susţinerile părţilor
    (a) Reclamanta
    33. Reclamanta s-a plîns că Statul a omis să execute obligaţiile sale pozitive în temeiul Articolului 3 din Convenţie în vederea ocrotirii ei de violenţă domestică şi să prevină repetarea violenţei. Reclamanta era, în particular, o persoană vulnerabilă, ţinînd cont de vîrsta de 72 ani, după 22 ani de divorţ ea trebuia să suporte agresiune fizică şi verbală.
    34. Reclamanta a afirmat că autorităţile “cunoşteau sau trebuiau să cunoască” despre violenţa aplicată asupra ei de către A.M. (a se vedea Z. şi alţii c. Regatului Unit [MC], nr. 29392/95, § 73, CEDO 2001‑V). Vecinul ei, E.C., a confirmat că ea contacta frecvent cu şeful organului de poliţie local în vederea raportării oricăror incidente de violenţă domestică din partea lui A.M. (a se vedea § 16 supra). Cu toate acestea, unica măsură efectivă de a o proteja de violenţa domestică viitoare a fost întreprinsă abia la 24 ianuarie 2011, mai mult de 1 an după prima sa plîngere depusă. Prin urmare, reacţia autorităţilor nu a fost promptă, în pofida situaţiei urgente şi nu i-a fost oferită protecţie imediată pentru riscul violenţei viitoare.
    35. Reclamanta a afirmat în continuare că Statul respondent a omis să asigure executarea în timp a legislaţiei care a fost adoptată special pentru a proteja victimele violenţei domestice, în pofida încălcării repetate a ordonanţelor de protecţie de către A.M.  Guvernul a continuat să trateze cazul său ca un episod minor în care ea trebuia să se justifice pentru nedepunerea – sau retragerea – plîngerilor sau pentru neprezentarea probelor. Cu toate acestea, natura violenţei domestice este astfel că ea este deseori nesesizată; chiar atunci cînd infracţiunea era sesizată, victima putea fi intimidată de agresorul său şi a fost mai puţin hotărîtă de a continua acuzarea. Omisiunea de a ţine cont de aceasta şi obligarea victimei de a iniţia sau continua proceduri penale în vederea executării ordonanţatelor de protecţie a subminat eficacitatea legislaţiei adoptată pentru ocrotirea victimelor. Reclamanta a afirmat că, astfel, Statul respondent l-a încurajat pe A.M. să continue maltratarea în condiţii de impunitate, în timp ce autorităţile s-au bazat pe boala lui psihică ca o justificare pentru neexecutarea diferitor măsuri de protecţie adoptate în favoarea reclamantei.
    (b) Guvernul
    36. Guvernul a afirmat că autorităţile au întreprins toate măsurile rezonabile în vederea ocrotirii reclamantei de riscul violenţei şi prevenirii repetării violenţei. În particular, instanţele judecătoreşti naţionale au emis ordonanţe de protecţie şi organul de poliţie, împreună cu organele de asistenţă socială, au vizitat-o pe reclamantă acasă pentru a verifica comportamentul lui A.M. şi pentru a-l avertiza de a nu agresa reclamanta. Două investigaţii au fost pornite în privinţa lui A.M. şi au fost aplicate mai multe sancţiuni administrative, iar în cele din urmă el a fost internat pentru tratament medical obligatoriu. Guvernul, de asemenea, s-a referit la omisiunea reclamantei de a se adresa la un medic după pretinsul atac din 31 decembrie 2009 (a se vedea § 7 supra) pentru a obţine o confirmare în scris a alegaţiilor sale, precum şi contradicţiile între descrierea evenimentelor în plîngerile sale depuse la nivel naţional şi cele prezentate Curţii. Similar, reclamanta a omis să obţină probe medicale în legătură cu pretinsa sa agresiune fizică din 27 martie 2010. Aceasta a făcut imposibil pentru Guvern de a comenta alegaţiile cu privire la violenţă pînă la 22 iunie 2010.
    37. Cît priveşte perioada după 22 iunie 2010, atunci cînd a fost emisă o nouă ordonanţă de protecţie, autorităţile din nou au reacţionat prompt prin avertizarea lui A.M. de a nu agresa reclamanta şi prin impunerea unor restricţii asupra contactării cu ea. De asemenea, asupra lui a fost aplicată măsura preventivă de a nu părăsi localitatea (a se vedea § 10 supra). Alte măsuri nu puteau fi întreprinse din cauza bolii psihice de care suferea A.M.
    38. Prezenta cauză este distinctă de Opuz, citată supra, deoarece nivelul violenţei şi oricăror ameninţări în prezenta cauză au fost în mod evident mai puţin serioase decît în Opuz şi reacţia autorităţilor a fost una promptă în prezenta cauză.
    2. Aprecierea Curţii
    (a) Principii generale
    39. Curtea reiterează că pentru a cade sub incidenţa Articolului 3 rele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de severitate. Aprecierea acestui minim este relativă: depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi natura şi contextul tratamentelor, durata acestora, efectele sale fizice şi psihice şi în anumite cazuri, sexul, vîrsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea Costello‑Roberts c. Regatului Unit, 25 martie 1993, § 30, seria A nr. 247‑C şi Kudła c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, § 91, CEDO 2000‑XI).
    40. În continuare, Curtea reiterează că Articolul 1 din Convenţie, coroborat cu Articolul 3, impune Statelor obligaţii pozitive pentru a asigura că indivizii aflaţi sub jurisdicţia lor sunt protejaţi împotriva tuturor formelor de rele tratamente, interzise de Articolul 3, inclusiv dacă un astfel de tratament este administrat de persoane private (a se vedea A. c. Regatului Unit, 23 septembrie 1998, § 22, Rapoarte ale Hotărîrilor şi Deciziilor 1998‑VI şi Opuz, citat supra, § 159). Această obligaţie trebuie să includă protecţie eficientă de, inter alia, un individ sau indivizi identificaţi de la actele ilegale al unui terţ, precum şi măsuri rezonabile pentru a preveni maltratarea de care autorităţile au ştiut sau trebuiau să ştie (a se vedea, mutatis mutandis, Osman c. Regatului Unit, 28 octombrie 1998, § 116, Rapoarte 1998‑VIII; E. şi alţii c. Regatului Unit, nr. 33218/96, § 88, 26 noiembrie 2002; şi J.L. c. Letoniei, nr. 23893/06, § 64, 17 aprilie 2012).
    41. Nu este rolul Curţii de a substitui autorităţile naţionale la alegerea măsurilor posibile care puteau fi întreprinse pentru a asigura conformarea cu obligaţiile pozitive în temeiul Articolului 3 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Bevacqua şi S. c. Bulgariei, nr. 71127/01, § 82, 12 iunie 2008). În acelaşi timp, în temeiul Articolului 19 din Convenţie şi în conformitate cu principiul că Convenţia are drept scop să garanteze nu teoretic sau iluzoriu, dar practic şi drepturi eficiente, Curtea trebuie să asigure că obligaţia Statului de a proteja drepturile celor aflaţi în jurisdicţia sa este efectuată adecvat (a se vedea Nikolova şi Velichkova c. Bulgariei, nr. 7888/03, § 61, 20 decembrie 2007).
    42. În continuare, Articolul 3 impune autorităţilor să conducă o investigaţie cu privire la pretinsa maltratare, chiar dacă o astfel de tratare este aplicată de persoane private (a se vedea M.C. c. Bulgariei, nr. 39272/98, § 151, CEDO 2003‑XII, şi Denis Vasilyev c. Rusiei, nr. 32704/04, § 98-99, 17 decembrie 2009). Pentru ca o investigaţie să fie apreciată ca “eficientă”, aceasta trebuie, în principiu, să fie capabilă să conducă la stabilirea circumstanţelor cauzei şi la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. Aceasta nu reprezintă o obligaţie de rezultat, dar una de mijloace. În cauzele ce au la bază Articolele 2 şi 3 din Convenţie, în care eficacitatea investigaţiilor oficiale se pune în discuţie, Curtea deseori a apreciat dacă autorităţile au reacţionat prompt la plîngerile din acel moment. S-a luat în consideraţie începerea investigaţiei, termenele în care au fost luate declaraţiile şi perioada de timp acordată investigaţiei iniţiale (a se vedea Denis Vasilyev, citat supra, § 100 cu referinţele următoare; şi Stoica c. României, nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008).
    43. Imixtiunea de către autorităţi în viaţa privată şi viaţa de familie poate deveni necesară în vederea ocrotirii sănătăţii şi drepturilor unei persoane sau să prevină acţiunile ilegale în anumite circumstanţe (a se vedea Opuz, citat supra, § 144). În cele din urmă, Statele trebuie să menţină şi să aplice în practică un cadru legal corespunzător, care acordă protecţie împotriva acţiunilor de violenţă din partea persoanelor private (a se vedea X şi Y c. Olanda, 26 Martie 1985, § 22 şi 23, seria A nr. 91; Costello-Roberts c. Regatului Unit, 25 Martie 1993, § 36, seria A nr. 247‑C; D.P. şi J.C. c. Regatului Unit, nr. 38719/97, § 118, 10 octombrie 2002; M.C. c. Bulgariei, citat supra, § 150 şi 152, CEDO 2003‑XII; Bevacqua, citat supra, § 65, şi Sandra Janković c. Croaţiei, nr. 38478/05, § 45, 5 Martie 2009).
    (b) Aplicarea acestor principii asupra prezentei cauze
    (i) Dacă reclamanta a fost supusă tratamentului contrar Articolului 3 din Convenţie
    44. În prezenta cauză, Curtea menţionează că reclamanta de 2 ori a obţinut probe medicale că a fost bătută de A.M. (a se vedea § 8 şi 11 supra). Mai mult, chiar dacă se pare că reclamanta nu a obţinut în continuare probe medicale, atît organul de poliţie local şi instanţele judecătoreşti au stabilit că A.M. a agresat-o de cîteva ori (a se vedea § 9 şi 16 supra).
    45. Mai mult, frica de agresiunea fizică ulterioară din partea lui A.M., urmare a celor din 19 februarie, 27 martie, 17 iulie şi 5 decembrie 2010 (a se vedea § 8, 9, 11 şi 16 supra), a fost suficient de serioasă pentru a cauza reclamantei suferinţă şi anxietate care a condus la tratament inuman în sensul Articolului 3 din Convenţie.
    46. În asemenea circumstanţe, Curtea constată că Articolul 3 din Convenţie este aplicabil prezentei cauze. Urmează astfel să se determine dacă acţiunile autorităţilor ca răspuns la plîngerile reclamantei au fost compatibile cu cerinţele acelei prevederi.
    (ii) Dacă autorităţile s-au conformat cu obligaţiile sale pozitive în temeiul Articolului 3 din Convenţie
    47. Astfel cum a fost reiterat anterior (a se vedea § 39-43 supra), obligaţiile pozitive ale Statelor în temeiul Articolului 3 include pe de o parte adoptarea unui cadru legal cu scopul de a preveni şi pedepsi maltratarea din partea persoanelor private şi pe de altă parte, aplicarea legilor în practică, atunci cînd se cunoaşte de un risc iminent de maltratare a unei persoane identificate sau cînd maltratarea a avut deja loc, astfel acordînd protecţie victimelor şi pedepsind pe cei responsabili de maltratare.
    48. Cu privire la prima obligaţie, Curtea menţionează că legislaţia Moldovei prevede sancţiuni specifice pentru comiterea actelor de violenţă împotriva membrilor (foşti) unei familii (a se vedea § 23 şi 24 supra). Mai mult, legea prevede măsuri de protecţie pentru victimele violenţei domestice, la fel ca şi sancţiuni împotriva acelor persoane care refuză să se conformeze cu hotărîrile instanţei de judecată (a se vedea § 22 şi 23 supra). Curtea conchide că autorităţile au adoptat un cadru legal care le permite să întreprindă măsuri împotriva persoanelor acuzate de violenţă în familie.
    49. Curtea trebuie să determine dacă autorităţile naţionale au cunoscut, sau au trebuit să cunoască despre violenţa la care a fost supusă prima reclamantă şi de riscul violenţei ulterioare, şi în caz afirmativ dacă au fost întreprinse toate măsurile rezonabile în vederea ocrotirii ei şi pedepsirii făptaşului. Verificînd dacă autorităţile naţionale şi-au îndeplinit obligaţiile sale pozitive în temeiul Articolului 3 din Convenţie, Curtea trebuie să reitereze că nu va lua locul autorităţilor naţionale întru alegerea unei măsuri particulare, destinată să protejeze o victimă de la violenţa domestică (a se vedea, mutatis mutandis, A. v. Croaţia, citat supra, § 61 şi Sandra Janković, citat supra, § 46).
    50. Este clar din diferite documente din dosar că autorităţile cunoşteau despre perioada îndelungată a problemelor de sănătate psihică. Într-adevăr, el era supravegheat de un medic psihiatru şi era considerat periculos pentru societate. De asemenea, se cunoştea că el avea, în particular, sentimente negative puternice faţă de fosta sa soţie, reclamanta, suspectînd-o că vrea să-l otrăvească (a se vedea, de exemplu, § 14 supra). În timp ce aceste circumstanţe nu atestă automat un pericol iminent pentru reclamantă, riscul asupra sănătăţii sale fizice a devenit foarte evident atunci cînd A.M. a pătruns cu forţa în casa ei şi a bătut-o, o circumstanţă pe care autorităţile o cunoşteau (a se vedea § 8 şi următoarele supra). Astfel, este necesar să se determine dacă acţiunile întreprinse în vederea ocrotirii reclamantei au fost suficiente pentru a fi compatibile cu obligaţiile pozitive în temeiul Articolului 3.
    51. Curtea menţionează că reclamanta era o femeie singură, de 72 ani la acel moment. De fapt, ea era deosebit de vulnerabilă faţă de agresiunile lui A.M., care a manifestat un comportament violent o perioadă îndelungată faţă de ea (a se vedea § 14 supra). El a intrat în casa ei fără permisiune şi a rămas mai mult de 1 an, astfel a avut posibilitatea s-o maltrateze în orice timp, iar reclamanta a fost nevoită să caute adăpost la vecini. Curtea consideră că acel risc asupra sănătăţii fizice şi psihice a reclamantei a fost iminent şi suficient de serios pentru a solicita autorităţilor să acţioneze prompt. Autorităţile naţionale ar fi putut să-l acuze pe A.M. de 3 diferite infracţiuni încă din decembrie 2009: vătămare corporală şi ameninţarea cu astfel de vătămare (Articolele 152 şi 155 din Codul penal), ţinînd cont de faptul că A.M. nu mai era membru de familie al reclamantei şi că astfel Articolul 2011 din Codul penal nu era aplicabil, violarea de domiciliu (Articolul 179 din Codul penal) şi omisiunea de a se conforma cu decizia instanţei de judecată (Articolul 320 din Codul penal), toate citate în § 23 şi 24 supra. Aceasta ar fi permis instanţelor judecătoreşti să întreprindă o acţiune fermă, fie prin sancţiuni sau, cum în cele din urmă s-a întîmplat, prin constatarea oficială că A.M. suferea de o boală psihică şi prin obligarea de a urma un tratament psihiatric obligatoriu.
    52. Cu toate acestea, acţiunile lor au fost ineficiente, i-au permis lui A.M. să locuiască în casa reclamantei mai mult de 1 an după ce a depus plîngerea. În timp ce autorităţile, în cele din urmă, au pornit urmărirea penală, a durat aproximativ 6 luni pentru a iniţia procedurile referitoare la violarea de domiciliu (a se vedea § 10 supra) şi 8 luni pentru a iniţia proceduri referitoare la omisiunea de a se conforma cu ordonanţa de protecţie emisă în favoarea reclamantei (a se vedea § 12 supra). Nu a fost pornită nici o urmărire penală în privinţa violenţei propriu-zise.
    53. Mai mult, refuzul lui A.M. de a se conforma cu ordonanţa de protecţie a fost atît de evident şi de persistent că instanţele judecătoreşti au trebuit să emită încă două astfel de ordonanţe. În pofida celor menţionate supra, autorităţile încă nu-l evacuase pe A.M. din casa reclamantei, organul de poliţie local informînd reclamanta la 21 ianuarie 2011 că ei nu erau competenţi de a evacua pe cineva (a se vedea § 19 supra). Numai la 24 ianuarie 2011 A.M. a fost, în cele din urmă, evacuat de Comisariatul de Poliţie Ocniţa.
    54. Este adevărat că A.M. a fost în final recunoscut bolnav psihic. Cu toate acestea, instanţele judecătoreşti ar fi putut dispune tratamentul obligatoriu cu mult mai devreme dacă procedurile penale ar fi fost pornite mai devreme (a se vedea § 51 supra). Nu există o explicaţie acceptabilă în dosar sau în observaţiile Guvernului în legătură cu tergiversarea cu mai mult de 1 an a acestor acţiuni.
    55. Curtea conchide că modalitatea în care autorităţile au tratat cauza, în special perioada îndelungată şi inexplicabilă întru executarea ordonanţelor de protecţie ale instanţei de judecată şi supunerea lui A.M. la tratamentul medical obligatoriu, a condus la omisiunea de a se conforma cu obligaţiile pozitive în temeiul Articolului 3 din Convenţie. Prin urmare, a existat o violare a acestei prevederi în prezenta cauză.
    II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COROBORAT CU ARTICOLELE 3 ŞI 8 DIN CONVENŢIE
    56. Reclamanta s-a plîns, de asemenea, în temeiul Articolului 14 din Convenţie coroborat cu Articolul 3 şi 8, că autorităţile au omis să aplice legislaţia naţională adoptată pentru a oferi protecţie contra violenţei domestice, urmare a ideilor preconcepute referitoare la rolul femeilor în familie. Articolul 14 prevede următoarele:
    “Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
    A. Admisibilitatea
    57. Curtea menţionează că această plîngere nu este vădit nefondată în sensul Articolului 35 § 3 (a) din Convenţie. Curtea menţionează, în continuare că nu este inadmisibilă din oricare alte motive. Urmează astfel să fie declarată admisibilă.
    B. Fondul
    58. Reclamanta a invocat că autorităţile au omis să acţioneze adecvat în vederea prevenirii violenţei domestice, protejării de la efectele ei, investigării plîngerilor şi pedepsirii făptaşului. Ele, astfel, au promovat violenţa ulterioară din partea lui A.M., care s-a simţit imun la orice acţiune a Statului. Violenţa a fost bazată pe gen şi a condus la discriminare contrar Articolului 14 din Convenţie. 
    59. Guvernul a afirmat că nu a existat un tratament discriminatoriu în prezenta cauză. Spre deosebire de Opuz, citat supra, autorităţile nu au fost indiferente la plîngerile reclamantei şi au întreprins toate acţiunile rezonabile pentru a preveni maltratarea sa, începînd cu procedurile penale pornite în privinţa lui A.M. şi, în cele din urmă, internîndu-l pentru tratament medical obligatoriu. Chiar dacă mai pot fi găsite careva deficienţe în implementarea legii cu privire la violenţa domestică, aceasta s-a datorat caracterului relativ nou al legii, care a fost adoptată în 2007.
    60. Equal Rights Trust a invocat că există probe bine-stabilite că violenţa domestică are un impact disproporţionat şi diferit asupra femeilor. Dacă ar fi fost abordată efectiv, o astfel de violenţă a impus o reacţie particulară, care includea tratarea unei astfel de violenţe ca o formă de discriminare bazată pe gen. Omisiunea de a realiza aceasta a dus la omisiunea de a recunoaşte importanţa problemei şi impactul său asupra demnităţii femeilor. Ei s-au referit la Recomandarea Generală nr. 28 cu privire la obligaţiile esenţiale ale Statelor părţi în temeiul Articolului 2 din Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor adoptată de Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor (CEDAW/C/2010/47/GC.2), în conformitate cu care “Statele părţi au obligaţia să prevină, investigheze, intenteze un proces şi să pedepsească ... acţiunile de violenţă bazate pe gen”.
    61. Curtea reiterează că a constatat deja omisiunea unui Stat de a proteja femeile împotriva violenţei domestice, care încalcă dreptul lor la protecţie egală a legislaţiei şi că omisiunea nu trebuie să fie intenţionată (a se vedea Opuz, citată supra, § 191).
    62. În prezenta cauză, Curtea se referă la constatările sale (a se vedea § 8, 9, 14, 16 şi 51 supra) că reclamanta a fost supusă violenţei din partea lui A.M. de mai multe ori şi autorităţile au ştiut despre aceasta. Curtea observă că lui A.M. i s-a permis să locuiască în casa reclamantei mai mult de 1 an, că 3 ordonanţe de protecţie trebuiau să fie emise de instanţa de judecată şi care nu au fost executate pe parcursul întregii aceste perioade. Mai mult, pe parcursul acelei perioade, A.M. a opus rezistenţă organului de poliţie local şi asistenţilor sociali locali (a se vedea § 15 supra), refuzînd să confirme în scris că a fost înştiinţat să nu agreseze reclamanta şi să nu repete acţiunile sale violente faţă de ea. În pofida cîtorva prevederi legale care permit autorităţilor să pornească proceduri penale în privinţa lui A.M. şi astfel, să-l supună la un examen psihiatric în vederea hotărîrii cu privire la tratamentul psihiatric obligatoriu, a durat aproximativ 1 an ca autorităţile să facă acest lucru.
    63. În opinia Curţii, combinarea factorilor de mai sus, demonstrează evident că acţiunile autorităţilor nu au constituit o simplă omisiune sau tergiversare în examinarea violenţei în privinţa reclamantei, însă a condus la tolerarea repetată a violenţei şi a reflectat o atitudine discriminatorie faţă de ea ca femeie. Constatările raportorului special al Naţiunilor Unite cu privire la violenţa împotriva femeilor, cauzele şi consecinţele (a se vedea § 30 supra) nu mai susţine impresia că autorităţile nu au apreciat seriozitatea şi extinderea problemei violenţei domestice şi efectul discriminatoriu asupra femeilor.
    64. Prin urmare, în circumstanţele particulare ale prezentei cauze, Curtea constată că a existat o violare a Articolului 14 coroborat cu Articolul 3 din Convenţie.
    65. Curtea consideră că plîngerea în temeiul Articolului 14 coroborat cu Articolul 8 nu ridică chestiuni separate. Astfel, Curtea nu examinează această plîngere separat.
    III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 17 DIN CONVENŢIE
    66. Reclamanta s-a plîns în temeiul Articolului 17 din Convenţie că omisiunea autorităţilor de a stopa comportamentul violent al lui A.M. ţinînd cont de boala psihică, care îi permitea să încalce drepturile reclamantei în condiţii de impunitate, în cele din urmă, încălcînd drepturile sale garantate de Convenţie. Articolul 17 prevede următoarele:
   “Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicînd, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decît acelea prevăzute de această Convenţie.”
    67. Examinînd materialele din dosar, Curtea consideră că această plîngere este neîntemeiată. Rezultă că acest capăt de cerere urmează să fie respins fiind vădit nefondat, în conformitate cu Articolul 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
    IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE OF THE CONVENTION
    68. Articolul 41 din Convenţie prevede:
    “Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
    A. Prejudiciu
    69. Reclamanta a solicitat 20 000 euro (EUR) în calitate de prejudicii pentru suferinţa cauzată ei prin umilirea şi agresiunea fizică sistematică şi prin omisiunea autorităţilor de a-i acorda prompt protecţie prin executarea ordonanţelor de protecţie.
    70. Guvernul a invocat că suma solicitată a fost nejustificată şi excesivă în lumina jurisprudenţei anterioare similare a Curţii în temeiul Articolului 3. Guvernul a invitat Curtea să respingă pretenţiile reclamantei.
    71. Ţinînd cont de seriozitatea violării constatate supra, Curtea consideră că o compensaţie cu titlu de prejudiciu moral este justificată în prezenta cauză. Apreciind în mod echitabil Curtea acordă reclamantei 15 000 EUR.
    B. Costuri şi cheltuieli
    72. Reclamanta a solicitat 7 500 EUR şi 20 686,25 lei moldoveneşti (aproximativ 1 300 EUR) pentru cheltuieli de judecată. Reclamanta a prezentat o listă cu privire la timpul folosit de avocat în cauza ei (61,75 ore la tariful de 335 MDL la nivel naţional şi 50 ore la tariful de 150 EUR în faţa Curţii).
    73. Guvernul a considerat excesiv atît numărul de ore utilizat în cauză, cît şi tariful pretins de avocat. Guvernul a menţionat că în Boicenco c. Moldova (nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006), Curtea a acceptat rezonabil tariful de 75 EUR pentru o oră, ţinînd cont de complexitatea cauzei şi de contribuţia avocaţilor. Prezenta cauză nu a fost atît de complexă.
    74. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai dacă a demonstrat că acestea au fost reale, necesare şi rezonabile în cantitate. În prezenta cauză, ţinînd cont de documentele de care dispune, de criteriile menţionate şi de faptul că reclamantei i s-a acordat asistenţă juridică de Consiliul Europei, Curtea consideră rezonabil să-i acorde suma de 2 150 EUR destinată să acopere costurile sub toate aspectele.
    C. Penalitate
    75. Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
    DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
    1. Declară admisibile plîngerile în temeiul Articolelor 3 şi 14 coroborat cu Articolul 3 şi 8 din Convenţie, şi inadmisibil restul cererii;
    2. Hotărăşte că a existat o violare a Articolului 3 din Convenţie;
    3. Hotărăşte că a existat o violare a Articolului 14 coroborat cu Articolul 3 din Convenţie;
    4. Hotărăşte că nu este necesară examinarea separată a plîngerii în temeiul Articolului 14 coroborat cu Articolul 8 din Convenţie;
    5. Hotărăşte:
    (a) că Statul respondent trebuie să achite reclamantei, în termen de trei luni de la data la care această hotărîre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care vor fi convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii:
    (i) 15 000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută cu titlu de prejudiciu moral;
    (ii) 2 150 EUR (două mii una sută cincizeci euro), plus orice taxă care poate fi percepută reclamantei cu titlu de costuri şi cheltuieli;
    (b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;
    6. Respinge restul pretenţiilor de satisfacţie echitabilă ale reclamantei.
    Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 16 iulie 2013, în conformitate cu Regula 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

    Santiago Quesada,                           Josep Casadevall,
    grefier                                                preşedinte